duminică, decembrie 21, 2008

Acum 19 ani în Bacău (episodul 4) - 22 decembrie 1989

România e o ţară cu ochii roşii de plîns şi de nesomn.
România şi-a huiduit ieri iubitul conducător, a avut curajul să-l înfrunte, să ceară demisia celor două genii şi le-a rupt portretele şi stindardele. I-a lăsat să vorbească singuri. De ieri, România a încetat să se mai urască pe ea însăşi. Vrea libertate. Democraţie. Fără Ceauşescu. Fără comunişti. România disperată şi-a ieşit din fire şi a năvălit pe străzi.
În Bucureşti mor români la Intercontinental, la Universitate, pe Magheru. Blindatele trec peste oameni. Dumnezeii mătii cu tancurile mătii de dictator! România plînge şi sîngerează.
Suntem toţi în biroul directorului Casei de cultură. De dimineaţă, un curcubeu imens strălucea dinpre vest. Era incredibil de cald pentru luna decembrie. Floricica ne-a adus nechezol (cafea cu înlocuitori) fără să ne ceară bani. Ne frămîntăm îngînduraţi, nimeni nu spune nimic. Fumăm ţigară de la ţigară. Pînă şi directorul Iacob pufăie. Îl sun la Bucureşti pe poetul Florin Iaru. Îmi răspunde după trei încercări. Are capul spart, a fost bătut zdravăn azi noapte la Jilava. Au dat în el cu bocancii şi cu paturile Kalaşnicoavelor. Am scăpat, Valule, nu ştiu cum, dar ne-au dat drumul acu, dimineaţă, la ăia de-am mai rămas vii. Am văzut oameni împuşcaţi în cap, striviţi de şenile, e jale în Bucureşti!!! La voi acolo, cum e ? E linişte aici, cum să fie, e linişte. În Bacău, mămăliga explodează mai greu.
E 11.55. Deschid Telecolorul. Ştiu că n-are cum să fie emisiune la ora aceea, totuşi... incredibil, e mira şi se aude Deşteaptă-te române! Nu ne vine să credem că-i vedem pe ecran pe Caramitru şi Dinescu, înghesuiţi într-o mulţime de necunoscuţi agitaţi, într-un cadru de neconceput pentru rigoarea obişnuită din televiziune. Emoţia lor ni se transmite în direct. Nu se poate, nu-i adevărat, dictatorul a fugit, trăiască România liberă!!!
Fug pe scări la bibliotecă. Pe scările comitetului judeţean de partid, un grup scandează: jos Ceauşescu, demisia, libertate! Un tricolor fără stemă flutură între ei.
Emanoil Şerban (sunetist la Teatrul Bacovia, perticipant activ la Revoluţia din Bacău: „Terminasem o repetiţie şi stabilisem să bem o bere, ca băieţii. La Select, era plin ochi. Ne-am dus la Bistriţa. Unu cu o Dacie albă deschisese portierele şi de la radioul maşinii se auzeau împuşcături, ţipete, apoi l-am auzit pe Dinescu: fraţilor, am învins! Dictatorul a fugit! Am dat fuga înapoi la teatru, am luat un steag şi i-am scos stema cu o lamă. La ieşire, Geo Popa, Gheorghiţă, Mustaţă, Baltag, Costică Constantin, Titi Blănaru, Vişinel, Doru Sechelariu, şi alţi angajaţi din teatru, puneau la cale o demonstraţie. Ne-am strîns unul într-altul şi-am trecut prin centrul pustiu cîntînd Deşteaptă-te române. Nu prea ştiam decît prima strofă. Cum flutura steagul, tot aşa ne tremurau şi nouă sufletele. Dar miliţienii se dădeau deoparte. Vreo juma de oră am tot strigat singuri pe scările sediului pcr. Apoi, încet, încet, piaţa s-a umplut. Aşa a început Revoluţia la Bacău.”
Nu puteam sta locului. Îmi ardea sufletul să fac ceva, să pun umărul la răsturnarea îngîmfaţilor de activişti. Eram sătul de minciună, de pile, de teama cotidiană, de ruşinea de a fi român. Piaţa se umplea şi eu nu puteam să ies din Căsoaie. De frica vandalizării, directorul încuiase uşile. Ceauşescu încă mai privea încruntat din tablouri. Cînd Cristi Munteanu şi Cătălin Holcă au năvălit urlînd printre ţăndările unui geam, am luat o staţie Vermona şi-am montat-o pe terasa din stînga a judeţenei de partid. Vasile Verigeanu şi Gigi Iacob reglau sunetul. Microfonul era pasat de la unul la altul şi capta toată ura, tot dispreţul, toate speranţele acumulate în anii de teroare. De-acolo, din colţul stîng al puterii, cerul se vedea pătrat şi ireal de albastru printre blocuri.
Uitasem de securişti şi de miliţie. Oricum, nu mai era nimic de pierdut. Momentul adevărului devenea şi în Bacău, tot mai patetic. Dreptate, dreptate!!! De la Uzina de Avioane, de la Maşini-Unelte, de la Şuruburi, zeci de mii de oameni încolonaţi, disciplinaţi, umpluseră centrul. Erau aceieaşi care, la 23 august 89 clamau scîrbiţi numele celui mai iubit fiu al poporului. Aceieaşi care delegaseră candidaţii la Congresul al XIV-lea să-l aleagă încă o dată pe Ceauşescu drept şeful lor suprem. Aceieaşi care, cu doar şapte zile în urmă erau resemnaţi şi fără de speranţă, umbre proletare la cozile de la salam cu soia, lapte şi pîine. Nu cereau mare lucru. Nu voiau decît să-şi capete demnitatea de om. Strigau ce strigau şi se îmbrăţişau unii cu alţii, fără să se cunoască : Am învins, frate! S-a dus în pizda măsii animalu’ ! Zîmbeam şi plîngeam. Toţi eram răguşiţi şi aveam ochii roşii. Era greu să putem cuprinde atîta bucurie deodată. Şi atîta frică. Şi atîta revoltă.

Pe la 13.15 intrăm în sediul PCR pe uşa principală. Ne asumasem rolul de revoluţionari, cu orice risc. Geo Popa, primul. Apoi, nu se mai ştie exact : profesorii Munteanu, Lupu, Protopopescu, Dan Ciofu şi Ghiţă Neagu, Doru Sechelariu, Gelu Cociorvă, Emil Şerban, Vasile Pruteanu, Gabi Şahaghian, Stavarache, Mişca, Emil Gogu, Sorin Măgureanu, Giosanu, Iordache Ciupercă, fraţii Ailincăi, Iancu, Iacubov, Gheorghe Lupu, chelnerul Gringo, Vasile Mihăilescu, inginerii Nicu Onica, Pîrvuţoiu, Constantin Avram şi Olindaru, alte zeci de băcăuani, pe care nu i-am ştiut vreodată. Nu ştiu care din ei îmi urlă în ureche că trebuie o staţie mai puternică la balcon. Mă strecor prin şirul de oameni care se ţin de braţ: nea Vasile adu staţia matale, cu mixerul şi microfoanele alea bune, pentru balcon. Mulţimea cîntă ca la meci : ole,ole,ole, Ceauşescu nu mai e!
Punem amplificarea în funcţiune, o cuplăm cu un televizor. În Bacău se trage cu puşca, iar la televizor, în direct. Lumea din piaţă huiduie. În Bucureşti, vedem cum arde Muzeul Naţional şi Biblioteca universitară. Noi aruncăm operele şi portretele tovarăşului de la balcon şi mulţimea le dă foc. Ura!Ura!Ura!

Deodată, realizez că sediul comitetului judeţean de partid e gol. Nici un activist, nicăieri. La capătul scărilor de marmură îl văd pe Băluţă, prim-secretarul, luînd şuturi în fund de la doi necunoscuţi. Dispare nevătămat pe uşa din spate. Intrăm, cu Geo în frunte, în biroul şefului de judeţ. Încăperea e lambrisată cu mahon, pe birou are două telefoane albe, unul cu sumedenie de butoane, altul fără, doar cu stema republicii. Telefonul guvernamental. Suntem toţi în culmea fericirii. Ne pupăm. Fumăm în biroul primului secretar. Urlăm. Rîdem. De fapt, ne e al dracului de frică. Nimeni nu ştie ce ar fi de făcut. Sistemul nervos central al comunismului era paralizat, dar nici al nostru nu era funcţional. Brusc fuseserăm transformaţi de o forţă necunoscută din simpli spectatori ai operei bufe Construcţia Epocii de Aur în actori în spectacolul de operetă Revoluţia Română. Şi noi nu ştiam textul.
Ia, hai, s-a pus staţia aia? Hai să liniştim mulţimea, să nu distrugă, să nu fure. Aruncă dracului portretul ăla mai repede. Fără violenţă, FĂRĂ VIOLENŢĂ, fără violenţă! Să punem paznici la intrări. Să ne punem banderole tricolore. Să ne cunoaşem. Să ne organizăm. Să nu fure nimeni nimic din birouri. Să nu dispară nici un document din sediu.Să luăm măsuri. În nebunia generală, aveam totuşi discernămînt: chiar noi construiam momentul acela istoric.
Nişte oameni simpli aveau puterea şi descopereau că au responsabilitatea unui oraş, ba chiar a unui judeţ, că trebuie să decidă. Dar cu ce să începi?
Pe ecran, ba Iliescu, ba Dăscălescu, ba căpitanul Lupoi, ba Sergiu Nicolaescu fac tot felul de apeluri. Generalul Militaru cere securiştilor să intre în sedii şi să depună armele în rastel. Totul e ca la televizor, într-o emisiune regizată excelent, care te ţine cu sufletul la gură. În Capitală, terorişti, acoliţii lui Ceaşcă, ies din canale, trasoarele zboară spectaculos peste manifestanţii din Piaţa Palatului. Din buncăre secrete trag arăboi, opt elicoptere sunt doborîte. Gloanţe cu cap vidia ucid oameni nevinovaţi. Generalul Iulian Vlad. Nu se ştie unde a zburat elicopterul dictatorului, apa de la robinet e otrăvită. Generalul Ioan Guşe. Generali peste generali, revoluţionari isterici de Bucureşti. Frînturi de Revoluţie. Nu putem trăi Revoluţia în direct la televizor, pentru că trebuie să trăim Revoluţia aici, în Bacău.
Care mai de care mai înfocat, mai implicat, mai supărat, băcăuanii se perindă la microfonul din balcon. Rugăciuni, poezii, cîntece, înjurături ( alo, domnu, sunt şi copii aici!, să fim civilizaţi!) Habar n-avem că suntem contaminaţi profund de o nebunie bolnăvicioasă. Pentru prima oară, fiecare poate spune ceea ce crede, îşi poate auzi vocea amplificată cu o mie de waţi în difuzoarele din care, pînă mai ieri, izbucnea traumatic doar Partidul, Ceauşescu, România! Gramofonul lui Ilf şi Petrov îmi trece fulgerător prin minte. Dar ce români demni ni se pare că suntem!
Poporul meu drag şi duplicitar nu a iubit comunismul. S-a adaptat. A supravieţuit. Aşa cum a făcut şi sub turci, şi sub nemţi, şi sub toţi cei care l-au mai supus. Libertate ! Libertate ! Mult mai tîrziu avam să ne dăm seama că tinereţea noastră se terminase odată cu acel regim autoritar.
Ies în balcon. Sunt ca după un accident, îmi tremură genunchii. Simt în piept fiecare glonţ tras în Timişoara sau în Bucureşti, Sibiu, sau Cluj. Am milioane de gloanţe în mine cînd pun mîna pe microfon şi recit. Nu mai ştiu ce. Mulţimea ovaţionează. Dau foc cu bricheta carnetul de partid. Îl ţin în mînă pînă cînd flacăra îmi arde unghiile. Vreau să mă curăţ prin foc.ŢŞi plîng.

Pe holuri e un haos de nedescris. Se trîntesc uşi, sunt sparte dulapuri, toţi aleargă desfiguraţi de colo-colo fără rost, se aud ţipete, înjurături, îndemnuri la ordine. Fiecare vrea să-şi impună părerea. Peste tot vacarmul, vocea stentorială a lui Geo Popa se impune. Vorbesc mulţimii preoţii de diferite religii. Apoi militari. Doina Melinte. Profesorul Manea de la Răcăciuni, înfăşurat în tricolor. Chem la microfon actorii amatori de la Casa de Cultură. Dan şi Marina Ivanovici, Ioana Busuioc, Lidia Blidariu, Dumitrel şi Nicoleta Grigoraş recită din Blaga, Sorescu, Eminescu, Păunescu. Gil Ioniţă cîntă Jurămînt la Putna. Din piaţă zeci de mii de perechi de ochi înlăcrimaţi privesc spre balcon. Aplauze care se transformă în scandări repetate : România liberă ! Moarte tiranului! Armata e cu noi!

Pe nesimţite, se face noapte. La televizor continuă Revoluţia. În Bacău începe o altă revoluţie, cea a listelor. Grupuri formate pe criterii necunoscute se baricadează prin birouri şi-şi trec numele pe liste, ca să se cunoască. Fiecare birou cu lista lui. Balamucul e general, căci fiecare vrea să figureze pe toate listele. Nu se ştie care va fi luată în consideraţie. Pînă la urmă, cei aflaţi în sala mică de şedinţe de la etaj reuşesc să-l impună pe Geo Popa drept preşedinte. Vasile Păun, Fraţii Talpău, Vasile Trifan, Victor Munteanu, Florinel Ţampău, Costică Ţugui, Dorel Pintilie, Dumitru Chiribău îşi împart sarcini concrete privind paza, relaţia cu armata, situaţia din oraş. Unii îşi atribuie singuri misiuni. Profesorul Protopopescu pleacă să verifice cum sunt apărate staţiile de benzină şi depozitele de combustibil de la marginea oraşului. Un grup condus de Gelu Cociorvă şi Gabi Sahaghian iau Aro-ul fostului prim secretar şi pornesc prin satele judeţului. Eu împreună cu Vasile Nistor şi cu pastorul Chivoiu ne aranjăm banderolele pe braţe şi plecăm tremurînd vîrtos la miliţie. Comandantul Gheorghiţă se supune ordinelor noastre şi trimite patrule neînarmate să vegheze la ordinea din oraş. Geo Popa, Vasile Nistor, Gelu Fulga, Emil Tamaş şi alţi cîţiva au curajul să-i verifice pe securişti la ei acasă. Se întorc liniştiţi: toţi băieţii cu ochi albaştri dîrdîie în birourile lor de frica revoluţionarilor. Armele lor stau la fel de cuminţi în rastele sigilate. Habar n-avem cît suntem de ridicoli, aşa convinşi cum suntem că împlinim un act istoric.
Suntem pătrunşi de simţul datoriei, al onoarei şi al dragostei pentru cetăţenii Bacăului. În aceeaşi măsură, frica ne tremură în oase. Ceauşescu fugise, dar primeam semnale că acoliţii lui trăgeau fără încetare. Nu se ştia nimic cert şi orice întorsătură ar fi fost posibilă. Trăiam celebrul vid de putere.

Cred că e nouă jumate – zece cînd îl văd pe Cimpoeşu pe care-l ştiam plecat la Bucureşti, încă de pe 21 după masa. Odată cu el, apare şi un grup de tineri încărcaţi cu trofee direct din Comitetul Central, vandalizat de mulţime după fuga dictatorilor.Văzuseră cu ochii lor Revoluţia şi erau foarte mîndri că purtau mesajul de fraternitate al eroilor din capitală către colegii lor, eroii din Bacău. De jos, din mulţime, începuseră revendicările fireşti: liber la benzină, pîine fără cartele, carne la liber, apă caldă, căldură şi curent – asta cereau, din ce în ce mai ameninţător, manifestanţii noştri. Ce facem ? De unde să le dăm ? Riscăm să le promitem, ca să se liniştească, sau vom fi luaţi pe sus tot aşa cum păţiseră activiştii de partid ? Asta a fost prima problemă adevărată cu care s-au confruntat revoluţionarii din Bacău.
Tragem de timp împingîndu-l din nou la microfon pe Gil Ioniţă.
Radu Buzoianu vine cu o idee: să-l chemăm pe Viorel Hrebenciuc, singurul care ştie – în calitate de reprezentant al Comitetului de Stat al Planificării – cum stăm cu adevărat. Cimpoeşu şi Geo susţin ideea care şi mie mi se pare o idee bună. Dau fuga la cabinet şi-l invit telefonic la sediu. Hrebenciuc refuză. Îi e teamă de reacţia mulţimii la vederea unui activist. Îl asigur că va fi protejat. Îl aduce Buzoianu cu maşina lui. Îl iau deoparte şi-l întreb ce rezerve are judeţul Bacău. Zîmbeşte şi spune că avem în depozite tot ce e necesar populaţiei judeţului pentru şase luni. Mă precipit la microfon şi strig fraţilor că de mîine va fi hrană la discreţie pentru toată lumea. Ovaţii. Şi benzină la liber. Ovaţii. Fără opriri de curent. Ovaţii. Minute în şir de ovaţii.

În sala mare de şedinţe, revoluţionarii îl contestă pe Hrebenciuc. Procurorul Dragu face linişte şi le explică de ce avem nevoie de noul venit. Nu e un intrus, n-a fost activist, este specialist în statistică şi e singurul care cunoaşte cifrele de producţie adevărate, nu cele pe care le citeam prin ziare. Oipinia sălii se schimbă brusc, după ce Hrebenciuc spune : Doamnelor şi domnilor, mă pun la dispoziţia dumneavoastră şi în slujba Revoluţiei cu tot ceea ce ştiu. Vă informez că acum, judeţul Bacău se poate proclama independent, dacă decideţi, facem Republica Bacău! Suntem judeţul în care sunt reprezentate toate ramurile industriale ale ţării. Producem cărbune, lemn, sare, petrol, avioane, maşini unelte. Toate au căutare, se vînd bine. Dacă închidem graniţele judeţului, rezistăm şase luni cu rezervele pe care le avem, fără să sufere nimeni.
Apoi a început să înşiruie pe de rost cantităţile de grîu, carne şi combustibil. De mîndri ce eram, inima ne creştea în piept ca o pîine .
Cuceriţi de eleganţa discursului, flataţi de interesul vorbitorului pentru bunăstarea ţi fericirea băcăuanilor, entuziasmaţi de perspectiva luminoasă a bunăstării mult aşteptate, revoluţionarii îi pun la dispoziţie un birou cu telefoanele aferente, iar Viorel Hrebenciuc îşi începe ascensiunea politică. Peste două zile este ales vicepreşedinte al Frontului Salvării Naţionale, iar peste o lună primar al judeţului Bacău. După aceea...

Între timp, Vasile Săndulache predase cheile Primăriei avocatului Constantin Antoniu care convocase rapid un Comitet de urgenţă al F.S.N., alcătuit din directori de mari întreprinderi din Bacău. Ziarul Steagul Roşu tipărea un număr special sub noua titulatură Deşteptarea, cu aceeaşi echipă redacţională căreia i se alăturase poetul Victor Munteanu din partea revoluţionarilor. Eu am impresia că am fost cel care a rostit primul cuvîntul Deşteptarea, cînd a fost vorba să botezăm copilul revoluţiei băcăuane. Lîngă mine se aflau Constantin Nancu, Cornel Cepariu, Ion Enache, Cornel Galben. Parcă aşa a fost.
Dar ce importanţă mai are acum ?
Cu cinci minute înainte de miezul nopţii, mii de băcăuani îngenuncheaţi spun un înfiorător Tatăl nostru.