DIMITRIE CEL DERUTAT

Dimitrie lăsă Adevărul jos şi privi pe fereastră. Două păsărici ciuguleau ceva pe craca cea mai de sus a zarzărului. Mai la toamnă, după alegeri, va trebui să mai taie din crengile alea căci crescuseră prea mult. Şi, de asta, producţia de fructe fusese anul acesta atît de nemulţumitoare, încît doamna Catrina nu umpluse decît un amărît de borcan de 150 de grame cu tradiţionala şi delicioasa dulceaţă de zarzăre.
Ai dracu moldovenii ăştia, îşi zise Dimitrie. Tot mereu sunt la vîrf. Fac ce fac şi tot de moldoveni dau. Columbeanca, Iacubov, Răduleasca, aia, cum o cheamă, Andreea Marin, şi cine ştie cîţi or mai fi. Acuma, na, cine conduce campania electorală? Tot ei. La unii Hrebe, la ăilalţi, Stava!
Păsărelele îşi luară zborul. În locul lor, o frunză se desprinse de pe creangă şi pluti agale spre sol.
Dimitrie îşi dădu seama că are două probleme. Unu, nu putea înţelege cum de Elena Gabriela Udrea nu are nici o relaţie cu Bacăul. Că blondă e, ministră e, culpabilă e. Iar doi, Dimitrie nu găsea nici în ruptul capului în ce hal ajunsese ţărişoara asta, încît oamenii se sinucideau pe capete, unii dintre ei chiar din dragoste. Şi, pe deasupra, mai vedem şi atîtea accidente mortale de circulaţie. Chiar nu se poate face puţină ordine?
Uite de aceea Dimitrie era foarte derutat.
Şi, colac peste pupăză, începură să cadă picături mari de ploaie.

O DELEGAŢIE A LUI DIMITRIE ÎN ORAŞUL CU CELE MAI MARI ŢÎŢE

Sătptămîna trecută, Dimitrie s-a aflat la Bîrlad, într-una din vizitele lui de lucru, în interes de serviciu, adică. Rutinat în încercarea de a se simţi bine în orice oraş unde l-ar fi purtat obligaţiunile lui de serviciu şi avînd în vedere că, vorba aia, toamna se numără bobocii, Dimitrie găsi de cuviinţă să se aşeze la o masă pe terasa şaormeriei „Ştefan cel Mare şi Sfînt” din centrul localităţii şi să comande şase mici şi un cîrnat tradiţional, deoarece îi era foame. Aflat departe de cei dragi, de doamna Catrina, de Cuchi şi ah, of, de domnişoara Clara, şi lecturînd cu ochelarii de vedere nota de plată (288 000 de lei vechi) Dimitrie hotărî că e momentul cel mai potrivit să guste un vin din regiune, ca să se simtă bine şi în acest colţ minunat al ţării noastre.
Această idee se dovedi una foarte bună, căci după două pahare constată că, deşi se însera, aerul devenea din ce în ce mai roz, iar numărul fetelor frumoase cu picioare lungi şi ochi languroşi, crescuse exponenţial. Mai ceru o butelcă de juma de kil şi hotărî că Bîrladul este oraşul cu cel mai mare număr de fete cu ţîţe mari, pufoase ca norii şi albe ca laptele de cuc.
Cam la treia butelcă, Dimitrie constată că televizorul agăţat de perete difuza imagini cu ceva deputaţi din Capitală care se cafteau la o şedinţă. Cînd să se concentreze mai mult asupra acestui subiect, Dimitrie auzi că guvernul încă nu căzuse, dar că spitalele, şcolile, primăriile nu mai au nici un şfanţ. Ce va fi? – se întreba în comentariul său, prezentatorul. Dimitrie ridică din umeri. Nu era treaba lui să rezolve toate problemele lumii. La urma urmei, era sătul, vinul acesta din Moldova nu era rău de loc, iar municipiul Bîrlad era un loc minunat, unde numai dacă erai un prostănac te-ai fi simţit nasol.
Starea psihică a lui Dimtrie s-ar fi îmbunătăţit pînă la extaz dacă ştirile de la televizor n-ar fi devenit din ce în ce mai alarmante: preşedintele se dă lovit, nu semnează încă decizia de demitere a ministrului de interne, clasa politică e în fierbere, încă un tren a deraiat, alt jaf pe la Călăraşi, şi tot aşa. Solicitînd nota de plată finală, aproape de depresie, Dimitrie îşi aruncă privirea în stradă, acolo unde pulsa viaţa adevărată. Treceau maşini şi cîini, biciclişti şi cărucioare de butelii pline cu cartoane, ba chiar şi o carcasă de Dacie purtată pe umerii a patru vînjoşi flăcăi. Pe trotuarul celălalt, vreo cinşpe ţîgani coborau certîndu-se dintr-un Mercedes CLS 350, de 272 cai putere.
Zărind şi trei silfide care-şi legănau şoldurile pe lîngă gradenele şaormeriei, Dimitrie avu, contrar convingerilor lui, o reacţie de implicare în viaţa socială şi politică a României. El îşi luă inima-n dinţi şi strigă: Dă-vă-n pula mea!

DIMINEAŢA DE MARŢI A LUI DIMITRIE

Căţelul Cuchi este marea slăbiciune a lui Dimitrie. Şi pisica Tanţa este slăbiciunea lui Dimitrie, dar una ceva mai mică. Asta pentru că Dimitrie iubeşte animalele, însă nu pe toate în aceeaşi măsură.
De aceea, cum se trezi, Dimitrie dădu fuga la buticul din colţ, deschis non-stop, şi-şi cumpără două calapoade. Unul pentru stîngul, celălalt, fireşte, destinat dreptului.
Lui Dimitrie i se păru ciudat că fiecare dintre cele două obiecte se cheamă calapod, exact ca pe vecinul lui de la etajul unu, care, cînd îl vede pe Cuchi e foarte fericit şi-l întreabă prosteşte: Ce mai faci, dulceaţă?

PLĂCINTĂ CU DULCEAŢĂ DE VIŞINE

Dimitrie îşi zise că, decît să doarmă iar la hotelul acela de pe Griviţei la care trăgea de fiecare dată cînd venea cu treburile lui în Capitală şi care era destul de scump, mai bine să se culce pe o bancă, în parcul Kiseleff. O noapte, n-o muri. Căută aşadar o alee mai lăturalnică şi se întinse pe leaţurile ei, fix cu cîteva minute înainte ca umezeala nopţii să se depună.
Cum aţipi el aşa, învelit pe jumătate cu geaca lui roşie, visă că-l striga maică-sa ca să-i dea plăcintă cu vişine. După ce dormi vreo cîteva ore, Dimitrie deschise ochii exact cînd un nenorocit de paznic era pe punctul de a chema poliţia comunitară să-l legitimeze.
Dimitrie porni spre oraşul care abia se trezea şi zîmbi imperceptibil. Situaţia era sub control: economisise o grămadă de bani, fusese martor la naşterea unei noi zile şi abia aştepta să vadă ce-i mai rezervă viitorul.
Doar că îl cam durea spatele.
Ce frumos e să fii copil !

DIMITRIE SENSIBILUL OBSOLET

De cîte ori asculta Bregovici, mai exact piesa In the death car, pe Dimitrie îl apuca plînsul. Îşi trîntea ochelarii pe birou, îşi punea mîinile la ochi şi hohotea aşa în neştire. Trompetele alea şi corul de gagici feromonale din backround, îl aduceau într-o stare pe care n-o mai simţise de printr-a zecea, cînd Lică Parizianu îi pusese Hei Jude. Şi atunci izbucnise în lacrimi, cu toată ruşinea, dar era altă treabă. Avea o scuză: era îndrăgostit de frumoasa poetă Lena, şefa cenaclului liceului, cea care umbla cu ciorapi albi pe pulpiţe şi căreia abia-i încăpeau ţîţele în sarafanul albastru. Şi care, pe deasupra, era secretară de utc şi, cică fusese dezvirginată de domnul profesor de educaţie fizică, nu i se mai ştie numele, ceva cu B.
Lică îi mai băgase nişte vişinată şi Dimitrie se trezi abia dimineaţă, cu ochii umflaţi de plîns. Plînsese şi în somn, aşa de tare îl împresionase refrenul acela de la Hei Jude, repetat de şapte ori. V- amintiţi: La, la, la, la-la-la-laaaa, hei Jude… Şi-l durea capul, ceva de speriat.
Dar cu Bregovici ăsta, era oarecum altceva. Ăsta venea cu un arsenal de sunete care-l trimeteau pe Dimitrie tocmai la dracu, în toată viaţa lui trăită, de la momentul cînd, pe la 6 ani, dăduse foc closetului vecinului Giuleto Negri şi pînă la amiaza zilei de azi cînd drăcoaica aia de Clara îi făcuse cu ochiul, pe cînd îl mîngîia pe căţel. Ah, ce n-ar fi dat să fie el în locul potăii!
Da, bine. Să fim serioşi. Oricum, nu e posibil.
Dimitrie dădu replay la In the death car numai ca să vadă dacă poate repeta plînsul. Dacă emoţia e aceeaşi. Iată că da, poate. Iar i se pişă ochii şi el nu-i în stare să controleze situaţia.
Da acuma, să vă spun o situaţie. Doamna Catrina tocmai de-asta îl acceptase drept consort. Era un tip sensibil care plîngea la filme şi la diferite melodii.
Iar dumneaei, care avea puterea să-şi stăpînească sentimentele, chiar de un bărbat ca Dimitrie avea nevoie.

DIMITRIE ŞI VIAŢA EXTRAUTERINĂ

Aşa cum trăia în mod cotidian, între viaţă şi moarte, Dimitrie îşi punea mereu întrebări. Avea, cum se zice, conştiinţă. Oare, dacă s-ar întîmpla ca toţi oamenii şi toate animalele să inspire deodată, s-ar termina aerul? Sau, dacă toate maşinile de pe pămînt ar funcţiona concomitent? Căci ştia de la orele de mecanică din clasa a opta că, deşi funcţionează pe bază de combustie internă, motoarele au nevoie şi de aer. Şi nu puţin. Fără de aer, motoarele n-ar face nici o para chioară, oricîtă benzină sau motorină le-ai băga pe gît. Noroc că Dumnezeu le gîndise pe toate cum se cuvine, încă de la facerea lumii, şi stabilise ca, în timp ce unele fiinţe inspiră, celelalte să expire. Şi tot aşa cu maşinile. Aţi observat că noaptea circulă mai puţine maşini? Tocmai de aia, să nu se consume tot aerul de pe pămînt. Pentru Dimitrie, un lucru era clar: Dumnezeu a fost inginer, căci doar cineva cu mintea extrem de limpede şi de bine organizată ar fi putut proiecta un sistem de o asemenea complexitate.
Problema asta a aerului îl preocupa mult pe Dimitrie, mai ales cînd, într-o noapte, visă că se află într-un butoi cu apă şi că vecinul lui, domnul Calapod, îngrămădea nişte borduri de beton pe capac. Domnul Calapod era dat naibii de solid, făcuse înot la viaţa lui şi acum era furios că Steaua pierduse nu ştiu ce meci şi, colac peste pupăză, Dimitrie nu-l lăsase să se joace niţel cu Cuchi, deşi îl salutase cu obişnuita formulă: Ce mai faci, dulceaţă? Păi cum să-l lase, dacă exact atunci pe căţel îl luase în braţe domnişoara Clara! Şi acu, prostănacul de Calapod găsise că e momentul să se răzbune.
Din poziţia în care se găsea, Dimitrie rămase curînd fără aer şi, ca urmare, simţi că se sufocă. O chestie destul de neplăcută. Noroc că asta se întîmpla în vis, altfel, putea să zică adio vieţii. Dar aşa, trase aer în piept, sări din pat şi fugi la baie unde, continuînd să respire, dădu în oglindă cu ochii de propria imagine. În spate se vedea faianţa albastră pe care o lipise el însuşi pe pereţii băii. Atunci, doamna Catrina îl lăudase ( deoarece şi ei îi plăcea să aibă faianţă albastră în baie) şi făcură, pentru ultima oară, dragoste ca nebunii. După nouă luni se născuse rodul acelei partide de amor, copilaşul Bartolomeu.
Lui Dimitrie îi dădură lacrimile de duioşie: cît de frumos pusese el faianţa aceea! Şi cum era cît pe ce să moară asfixiat ca prostul în somn din cauza nebunului de Calapod care încă mai e convins că Becali poate schimba ceva în ţara asta! Hotărît lucru, aerul e cel mai principal element pe lume. Dacă n-ai aer, eşti terminat, frate, ce să mai vorbim.
Ei, după această întîmplare, Dimitrie începu să reflecteze mai des la sensul existenţei, la cum se plămădise găliganul de Bartolomeu în burta doamnei Catrina şi cum primea el aer prin cordonul ombilical de la mama lui. Cu cît aprofunda mai mult, era tot mai convins că, faţă de cele nouă luni petrecute fără griji în meandrele pîntecului matern, viaţa extrauterină este ceva dificil şi greu de suportat.
Şi începu să creadă că, în acest punct, Dumnezeu tratase lucrurile cam la futu-i mă-sa.

SCENELE EROTICE ALE FAMILIEI DIMITRIE

Cîteodată, dar asta se întîmpla foarte rar, iar el n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului, Dimitrie avea vise erotice şi, drept urmare, se trezea cu ştromeleagul în erecţie. De regulă, acest lucru era consecinţa faptului că în vis îi apărea domnişoara Clara de la patru, care semăna izbitor cu Eba, fiica cea mică a preşedintelui, acum membră a Parlamentului european. Trebuie precizat că, în realitate, Dimitrie nu găsea că această Eba ar fi cine ştie ce frumuseţe. El aprecia că are buzele prea ţuguiate şi picioare urîte, în sensul de genunchi ciolănoşi. Cît despre Clara, nici ea nu prea avea sex appeal, mai ales că era posesoarea unor glezne cam groase şi a unui fund mare şi cam lăsat. Plus că mai umbla şi cu nasul pe sus.
Cu toate astea, pe jumătate adormit, Dimitrie se apropia pîş-pîş de doamna Catrina care de regulă dormea cu spatele la el deoarece o deranja halena lui cauzată de consumul de bere. Doamna Catrina se trăgea cît putea mai spre marginea patului, protestînd faţă de invazia samavolnică a soţului în teritoriul ei. Cînd mai avea extrem de puţin pînă să cadă naibii din pat, doamna Catrina îi ardea lui Dimitrie o scatoalcă peste locul îndeobşte considerat cel mai sensibil la bărbaţi, încît Dimitrie vedea nişte stele de culoare verde. Această nouă şi neaşteptată viziune asupra realităţii avea însă darul de a-i domoli instinctul sexual care-i provocase aceste porniri sălbatice. Şi destul de ruşinoase.
În felul acesta, cei doi soţi puteau să-şi reia somnul binemeritat pînă la ora şapte, cînd suna pendula din hol: bang, bang, bang, bang, bang, bang, şi, în sfîrşit, bang.

PIPA CU TUTUN OLANDEZ

După cum se ştie, în nici un avion nu mai este permis fumatul. Şi asta nu numai la noi, ci în toată lumea. Cum Dimitrie trebuia să plece pe calea aerului, la Paris, cu treburi, se gîndea îngrozit la asta. Căci era unul dintre cei mai înrăiţi fumători din cartier.
N-ar putea spune cum de i-a trecut prin cap să-şi cumpere o pipă maro şi o brichetă specială, cu flacără verde. Verde cu maro se asortează şi, de altfel, bricheta aia veche nu mai voia să se aprindă nici în ruptul capului. Îşi pierduse, cum se spune, funcţia de bază.
Cu toate astea, nici pe aeroportul Băneasa, în aşteptarea îmbarcării, nici pe Charles de Gaule, la sosire, Dimitrie nu putu să profite de investiţia făcută, pentru simplul motiv enunţat mai sus şi anume că fumatul e strict interzis.. Ce să mai vorbim că nici în aeronavă nu era de loc voie să pufăi. Mai mult decît atît, Dimitrie observă că, în civilizata capitală a Franţei, nimeni n-o ardea cu fumatul pe stradă.
Măi să fie, îşi zise Dimitrie şi mai uimit, cînd, cu ajutorul limbii franceze pe care şi-o mai amintea din liceu, reuşi să-şi traducă un anunţ care trona pe un panou uriaş: STRADA NU E NUMAI A TA, E ŞI A NOASTRĂ! Iar mai jos, scria cu litere mai mici:
ATENŢIE LA TRAVERSARE!

POFTA TRECE MÎNCÎND

Dimitrie îşi cumpără un pumn de cireşe mari şi roşii. De alea zemoase. De mai demult îşi dorea să-şi delecteze papilele gustative cu acest mic dar delicios fruct, însă pofta îi venise pe loc, de cum le văzu lucind în bătaia razelor de soare.
Acum lua tacticos cîte una de codiţa firavă, o punea între buze şi, cu un gest de expert, o strecura în hăul cavităţii bucale. Acolo, o proptea cu limba de palatin, o zdrobea şi-i sugea siropul, întocmai cum făcea cînd era copil. Apoi, scuipa cît putea de departe sîmburele inutil. Deşi, la o adică ar fi putut să spargă şi sîmburele, doar tocmai dăduse patuzeci de milioane pe o proteză nouă, dintr-un material novator care, chipurile, era indestructibil. Dar Dimitrie nu vroia să rişte, deoarece cunoştea bine cît de puternică e natura şi că, oricît s-ar strădui, omul n-o va învinge niciodată. Decît, poate, doar temporar.
Lui Dimitrie nu-i păsa că cireşele erau nespălate, că din cauza asta ar putea să facă naibii dizenterie şi că e posibil chiar să şi moară.
Lui Dimitrie îi era îndeajuns că se simţea ca pe vremuri, cînd venea vacanţa şi mai erau doar două săptămîni pînă să plece în tabăra de pionieri şi şcolari de la Bucecea.
Căci, nu-i aşa?, nu poţi lupta la infinit împotriva naturii.

O NOAPTE DE INSOMNIE

Pîrdalnica de viaţă te pune mereu în situaţii care te lasă cu gura căscată. Cum ar fi aceea cînd preşedintele nostru a participat cu trup, suflet şi soţie la o nuntă ţigănească.
Ca şi cum preşedintele afro-american al SUA, domnul Obama, s-ar duce la o petrecere de albi. La Ku Klux Klan, for example.
Dar să lăsăm politica.
La începutul nopţii trecute, pe la zece jumătate, tocmai cînd Dimitrie îşi trăsese pilota de puf pe cap, gata să aţipească, se luă curentul.
Pagubă-n ciuperci, abia n-o să-l mai zbîrnîie la cap motorul frigiderului. Şi-o să aibă şi el parte de-o noapte liniştită, ca la pensiunea de la Durău, unde fusese el în concediu astă iarnă.
Numai că, nu se ştie din ce pricină, gîndul îi fugi la copilaşii sărmani din Somalia şi toată noaptea nu mai putu adormi.
Nici nu mai are vreo importanţă că, la un moment dat, prin firele de electricitate din pereţi, curentul reîncepu să zburde nevăzut şi fără zgomot.
Uite-aşa, bucuriile civilizaţiei pălesc în faţa tragediilor lumii.

SE CUNOAŞTE CĂ A ÎNCEPUT NOUL AN ŞCOLAR

Cînd reveni în Capitală, Dimitrie văzu pe trotuar un cîrd fete îmbrăcate toate în sarafane cu picăţele albastre. Pasămite, era o clasă de şcolăriţe cam prin clasa a opta, socoti Dimitrie după umflăturile destul de accentuate care împingeau în faţă partea superioară a uniformelor.
În faţa acestei realităţi flagrante, Dimtrie se oftică şi, zicem noi, chiar pe bună dreptate.
Nu există echitate
Pe lumea asta, băi frate!
Ar fi putut să continue să se lamenteze în versuri cu rimă, numai că, de oftică, se opri aici. Rahatul ăsta de lume nu merita efortul lui de a da umanităţii prilejul de a-i savura operele.
Mai făcu doar următoarea constatare, de astă dată în proză: Eu n-am bani să-mi iau o amărîtă de maşină şi astea umblă-mbrăcate-n sarafane!
Băga-mi-aş picioarele-n viaţa asta!

SLOBOZIA, ÎN CARTIERUL DE NORD

Zi după zi, toamna se făcea mai frumoasă. Frunzele îşi schimbau culoarea spre galben, iar tramvaiele întîrziau tot mai mult.
Şi din cînd în cînd ploua. Cînd te aşteptai mai puţin.
Dimitrie îşi trase cearşaful pe cap ca să se apere de o rază de soare care-i cădea fix pe ochi, strecurîndu-se cu parşivenie printre jaluzele, şi medită profund la toate astea. Apoi se gîndi că n-ar fi rău să aibă şi el o barcă, nici prea mică, dar nici prea mare, cu care să cutreiere lumea. Să facă, de ce nu, chiar o croazieră în jurul lumii. Trecînd din mări în oceane, luptîndu-se cu valurile uriaşe, cu rechinii şi cu singurătatea. Dar şi mai bine ar fi, îşi zise Dimitrie luptîndu-se din greu cu somnul, dacă aş avea o flotă întreagă. S-o vînd, să-mi iau ceva case, o blondă, hai două, gagici şi să fiu şef de stat. Mic de sfat, mare la stat. Cînd să se bucure de toate astea, numai bine că Dimitrie, răpus de oboseală, adormi ca un prunc.
La naiba.
În acest timp, chiar la colţul blocului său, netam-nisam, o ţigancă trupeşă, căreia-i mersese buhul în cartier că ar fi cam ţăcănită, se apucase să vîndă seminţe, în cornuleţe de hîrtie de ziar. Şi asta, în toiul nopţii.
Tîmpiţi mai sunt oamenii. Mai mult, sau mai puţin.

LOCUL DE MUNCĂ AL LUI DIMITRIE

Dimitrie lucra în domeniul dreptului de abator.
De cum apăru legea 88 din 1995 care reglementează aceste drepturi ce pe vremea ceauşistă erau pe nedrept ignorate, Dimitrie s-a angajat cu trup şi suflet într-o instituţie de profil.
Cum activa Dimitrie în domeniu?
V-am spus: cu trup şi suflet.
Vreţi mai multe amănunte din munca sa specifică?
Ei bine, hai.
Zilnic Dimitrie trecea
pe la abator, dreptul să şi-l ia. (Remarcaţi versurile pline de emoţie!)
El nu pretindea decît dreptul de abator pe care toată lumea trebuia să-l respecte şi să i-l ofere. ( Aici e proză, deci cu accente mai dramatice!)
Nu de alta, că i-ar fi plăcut lui Dimitrie chestia asta, sau mai ştiu eu ce. Dar aşa prevede şi acum legislaţia în vigoare.
Iar sancţiunile sunt în continuare foarte mari la această lege excesiv de punitivă, inspirată de legislaţia europeană.
Mama lor de europeni.

STAREA CIVILĂ A LUI DIMITRIE

Chiar dacă nu părea, Dimitrie era căsătorit. Avea şi vîrsta. Se însurase mai de mult cu o distinsă doamnă pe nume Catrina, care, între timp, terminase jurnalismul la o universitate particulară. Dintr-acelea care apăruseră după revoluţie, ca ciupercile după ploaie. Doamna Catrina nu făcea politică. Nici Dimitrie nu agrea acest gen de activitate în slujba cetăţeanului. În schimb, doamna Catrina îi făcuse lui Dimitrie un copil. Odată cu trecerea anilor, copilul crescuse în mod firesc, dar acum era mereu plecat în delegaţie.
Ca s-o spunem pe-a dreaptă, nu prea dădea pe acasă. Iar ca să păstrăm sinceritatea tonului, nici Dimitrie nu prea se omora cu datul pe-acasă, mai ales de cînd administratorul schimbase codul la interfon cu unul cu multe cifre şi litere, imposibil de reţinut. Acum, codul avea nu mai puţin de 12 cifre în care erau intercalate literele X, W şi, colac peste pupăză, un d mic. Ca la draci.
Dimitrie ştia doar că începe cu cifra 3, şi asta pentru că era simplu: familia lui era compusă din trei persoane: el, fii-su şi doamna Catrina. A, mai ţinea minte că, printre cifre era şi un d de la Dimitrie, pe care, nu se ştie de ce, administratorul, de-al naibii ce e, îl pusese mic.
Ce nu ştia Dimitrie este că această metodă de memorizare se numeşte mnemotehnică.
Dar, foarte bine, putea trăi şi fără asta.

DIMITRIE, SEPTEMBRIE 22

Încep astăzi publicarea unui şir de episoade al căror erou este Dimitrie. Acest om, că altfel nu pot să-i spun, este contemporan cu noi, locuieşte poate în apartamentul de alături, sau în cel de vizavi, ori, în cel mai bun caz, într-unul de pe strada cealaltă. Sau cealaltă. Are o familie, doi cîini, o slujbă şi, mai ales are diferite gînduri şi, uneori, vise. Cîteodată are aceleaşi gînduri ca şi mine, alteori, nu. Întrucît îl cunosc foarte bine, pot afirma cu toată convingerea că, de cele mai multe ori, nu. Totuşi, cînd e să-şi facă de cap, dă la iveală un sentimentalism dureros de profund. Eu sunt de părere că e un personaj obişnuit, însă interesant, dacă e să ne ghidăm după învăţăturile marilor filosofi care susţin că nu e om să nu aibă părţi interesante.
Dar să trecem la prima întîmplare.


Iată, a venit şi solstiţiul de toamnă. Adică, acea zi în care întunericul nopţii durează tot atît de mult ca şi lumina zilei. Ce treabă minunată! De-acu, ziua scade şi scade treptat, iar noaptea, dimpotrivă, creşte, la fel de treptat.
Se poate spune pe drept cuvînt că toamna s-a instaurat pe deplin.
Chiar în această noapte, ţînţarii îl pişcară rău de tot pe Dimitrie, undeva în zona bine irigată sangvinic a labei piciorului. Drept, piciorul drept, ca să fim specifici.
Acesta se trezi, se scărpină vîrtos să scape de mîncărime şi zise: fire-aţi voi ale dracului de lighioane spurcate.
Doamna Catrina se foi plescăind pe pernă şi mormăi ceva neinteligibil.
În schimb, Dimitrie puse capul jos şi, în timp ce dormea, visă un loc unde ţînţarii erau mult mai prietenoşi.

Cum se spală o pernă din pene de gîscă

Această postare mi-a fost inspirată de prietenul meu Remus Radu care a păţit-o.


Se ştie, cea mai grozavă dintre toate pernele inventate, e aia care are burdihanu plin de pene de gîscă. O găseşti rar, dar des la IKEA. E regina pernelor. E suedeza blondă. Costă 65 de lei. Textura e blîndă, de bumbac, iar tuşeul ei îndeamnă urechea la visări obscene, dar gestionabile.
Numai că, după doi ani de pus capul încărcat de gînduri pe ea, se adună jegul şi nasul dă semnalul că trebuie spălată.
Dai pe google "cum se spală o pernă din pene de gîscă". Găseşti 65 de sfaturi dintre care, trei, duşmănoase, zic să nu te pună dracu să speli vreodată o pernă din pene de gîscă.
Totuşi, eşti decis s-o faci, căci senzaţia de murdar te obligă. Şi-apoi, chiar dacă majoritatea decide, că doar trăim într-o ţară democratică, tot îţi rămîne dreptul să faci ce vrei. Nu e niciodată prea tîrziu să începi o viaţă nouă.
O mai miroşi pentru ultima oară şi o arunci în hăul aristonului de lux. Bagi la programul cel mai delicat: numărul 11, acelaqşi ca pentru bikinii cu şvarovski de domniţe. Cel mai delicat, cum ziceam.
Zici push şi hardughia se pune în mişcare.
Neliniştea aşteptării te obligă să-ţi aprinzi o ţigară.
Din cînd în cînd, te ridici şi te uiţi la panoul maşinii. E digital. Te gîndeşti cîţi ingineri n-au dormit, imaginînd o asemenea minune care poate spăla pînă şi o pernă din puf de gîscă! Inovaţia de la Svartzkopf e nimic pe lîngă asta.
Mai sunt 15 minute. E timp să-ţi ungi şi o felie de pîine cu salată de vinete.
Dar oare ce se întîmplă cu perna ta iubită, acolo în măruntaiele maşinii.
Îţi închipui cum se umple ea cu apă, cum fiecare fulg se îneacă în detergent şi ameţeşte rotindu-se furibund, devenind lax şi lipicios.
Cînd să-ţi mai aprinzi o ţigară, se aude ţiuuuu, şi sari să vezi rezultatul.
Scoţi din cuvă o masă amorfă, o pungă de pînză în care atîrnă o boalfă de vreo cinci kile
Nici vorbă de perna ta, regina pernelor, care-ţi ţine loc de iubit(ă). În viaţa ta n-or să se usuce cele 567 980 de mii de pene ude, aşa cum sunt înfăşurate în prezervativul de bumbac.
Ce-i de făcut, te întrebi aidoma lui Lenin, în celebrul document.
Iei cuţitul chinezesc marca Sollingen şi tai învelitoarea. Răstorni penele în cada de la baie. Atîrni faţa de pernă pe sîrma din balcon. Fulgii, se usucă ei în cadă. După trei zile. Atunci începe distracţia. Zici că-i simplu, dar nu e. Iei cu ambele mîini cît încap mai multe pene. Cînd să le pui în în sacul de bumbac, mai rămîn vreo două. Restul se împrăştie prin baie. Mai încerci odată. Şi înc-o dată. Îţi dai seama că în două sute de ani, ai să reuşeşti să îngrămădeşti la loc toţi fulgii.
În două sute de ani.
Să le ia naiba de perne suedeze.

BANCUL LUNII SEPTEMBRIE

Fără nici un apropo.

La adunarea festivă, domnul Preşedinte ţine o cuvîntare. Unul dintre spectatori către cel din faţa sa:
- Vă daţi, vă rog, jos pălăria, nu-l văd bine pe domnul Preşedinte.
Peste cateva momente :
- Nu vă trageţi puţin mai la stînga, tot nu-l văd perfect. Peste un minut :
- Încă puţin vă rog ...
- Să nu vă dau şi un binoclu ? întreabă exasperat cel din faţă.
- A, nu mulţumesc, am lunetă la puşcă...

MOARTEA UNUI ARTIST

În 15 septembrie 2009, încă un mare artist român şi-a luat zborul spre tărîmul de dincolo. Ne-a părăsit, la doar 70 de ani, NICU CONSTANTIN, cel al cărui umor debordant a ars cu acidul ironiei usturătoare prostia, lenea, nepăsarea, timp de peste cincizeci de ani.
Popular şi modest, celebrul actor a stîrnit, cu umorul lui exploziv, de pe scenă sau de pe ecrane, uriaşe valuri de simpatie. De după lentilele groase ale ochelarilor, cu alura lui bonomă, cu aparenta lui naivitate, cu o căldură umană nestăvilită, a ştiut ca nimeni altul să rostească adevăruri crude. Ne-a înveselit într-un fel numai al lui, obligîndu-ne totodată să medităm la valorile profunde ale omenescului. Adevărată stea a comediei româneşti, Nicu Constantin a dat, în fiecare apariţie, un sens profund dictonului „rîzînd se pedepsesc moravurile”.
Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină!
Aici la noi e din ce în ce mai trist.

CAPUL LUI DECEBAL VREM. LA TOPIT

O panaramă macrocefalică din bronz, care seamănă vag cu poza regelui dac Decebal pe care-o ştiu din cărţile de istorie, a fost cocoţată într-un spaţiu floral din centrul Municipiului european Bacău.
De cîte ori am trecut pe lîngă oroarea aia, m-am întrebat cine-i dobitocul care a aprobat amplasarea ei acolo. Mai întîi că nu e o statuie, nici măcar bust. E un cap. Ar putea fi al oricui, nimeni nu ştie cum arăta adevărat Decebal. E o copie după presupusul cap al lu Decebal de pe Columna lui Traian. Dar, să zicem. Decebal la Decebal.
Bacăul e un oraş fără mari repere identitare. În afară de Bacovia, de ruinele Curţii Domneşti de la Biserica Precista, şi de presupusa casă în care s-a născut Alecsandri ( de fapt, o gogoriţă inventată), oraşul acesta nu are decît o istorie recentă, preponderent legată de industrie, şi aceea pe cale de distrugere.
Iaca s-a gîndit cineva că n-ar fi rău ca Bacăul să şi-l asume pe Decebal. Mai ales, că, de vreo patruzeci de ani, avem şi un hotel frumos cu acest nume.
În loc să mai facă nişte trotuare, să mai asfalteze ceva stăzi, cu 30 000 de lei Bacăul a cumpărat capul lui musiu Decebal, de la un artist cică profesionist.
Numa că trebuia şi un soclu. Soclul, te-ai uitat la soclu? Cred că l-a conceput celebrul constructor Dorel. Este o capodoperă a prostului gust, o manea de faianţă pe care cocleşte o placă de bronz cu numele autorului, aproape la fel de mare ca opera în sine.
Ceva mai de cacao am văzut prin satele noastre unde tronează penibil cîte-un aşa zis monument înfăţişînd moaca vreunui erou al locului. Idioţii ăştia semidocţi care au puterea de decizie şi strică şi bruma de bun gust pe care o mai au românii, ar trebui împuşcaţi în cap. Pentru că ei nu fac un rău doar imaginii oraşului.
Ei atentează la bunul simţ al generaţiilor care vin.
Văd că azi e mare agitaţie, că capul (sic) a fost dat jos de către nişte muncitori care lucrau pe-acolo cu un excavator.
Nici nu-mi pasă. Ba chia am un motiv să mă bucur în ziua asta de după Marea Asumare, în care nu s-a întîmplat nimic.

SERGIU TOADER SĂ-MI PLĂTEASCĂ DREPTURI DE AUTOR

Cam acu zece ani pe vremea asta, urmau nişte alegeri. Constantinescu şi regimul lui de caca era clar îngenunchiat de securitate, afacerea ţigareta strălucea în soare, totul era de rahat, iar puliticienii se certau, fix ca acuma, mîncînd rahat cu polonicul spre adormirea naţiei. Iar naţia dormea cu gura căscată. Deja vu, care va să zică.
În Bacău, Monitorul era dirijat spre normal de către Cristian Grosu şi Liviu Avram.
Deşteptarea era neutrică, deoarece Seche era pe cai mari şi urma să obţină al doilea mandat ca primar de Bacău. În rest, nici nu mai ştiu ce presă era pe-aicişa.
Şi numa ce-ntr-o zi mă-ntîlnesc cu Grosu şi-ntr-alta cu Dan Iacob şi le zic un plan. Să nu mai pomenim nimic de neicuşorii din politică. Să nu mai trimitem reporteri la conferinţele de presă. Să nu-i mai băgăm în seamă de fel.
A durat vreo două luni embargoul. Puliticienii au ţipat, ne-au înfierat pe noi, ăi de luaserăm o asemenea aberantă decizie, ne-au chemat patronii la ordin, noi am ameninţat cu demisia. De la telespectatori sau de la cititori, n-a reclamat nimeni absenţa ştirilor politice.
Numai că, la un moment dat, Codruţa Turcu, patroana postului unde eram director, m-a anunţat că tre să-mi reducă salariul, din cauză de draci laci lipsă de bani. Mi-am dat demisia. La scurt timp, Cristi Grosu şi Liviu Avram au fost "solicitaţi" la Adevărul, la Bucureşti. Îi chemase Dumitru Tinu, pe casă, posturi şi salarii grase.
Nici Dan Iacob n-a mai supravieţuit mult la Deşteptarea lui Sechelariu care, între timp, se înrolase în PSDR.
Acu, pe acelaşi scenariu, la REALITATEA, Sergiu Toader se dă deontolog şi nu-i mai primeşte pe ecran de-alde Becali, Vadim, etc. Abia aştept să văd dacă-şi dă demisia sau va fi avansat. Avansat unde?

BACĂU - BRAŞOV ŞI RETUR (3)

Nu că ar fi treaba cuiva cum s-a terminat întîmplarea de la Poiana Sărată, dar nici nu vă pot lăsa cu gura căscată, să vă imaginaţi voi cine ştie ce. Păi, na, m-au luat pe sus şi m-au dus cu Loganu din dotare la postul de poliţie din sat. Numa mi-au arătat cătuşele, dar nu mi le-au pus, că cică la intelectuali nu se face, că ei au conştiinţă. Da mi-au pus pixu-n mînă şi-un teanc de A4. Cum scriam eu cea de-a cinşpea pagină că ce şi cum a fost, grasului i-a sunat telefonul, cu simfonia destinului, ştiţi, da da da daaaaaam... Beethoven. Tipu a zis alo şi-a ieşit din birou. Eu am continuat să scriu. Cînd îl descriam cît mai corect pe plodul cel mic, adică pe blonduţul cu ochelari şi şapcă NASA pe cap, caraliul intră zîmbind:
- Domnu, vă mulţumim şi ne scuzaţi, da ştiţi, datoria. I-au găsit pe ăia. O familie de nebuni. S-au gîndit cum să se distreze în vacanţă. Ăla mic a fost cu ideea să se dea disperaţi că şi-au încuiat cheile în maşină. Şi să se rîdă de oameni corecţi, ca dumneavoastră.

De ce v-am relatat toate astea? Ca să vedeţi că facerea de bine, futere de mamă nu e o simplă vorbă.

Cît despre restul călătoriei Bacău - Braşov şi retur, a fost minunat: o zi excelentă, peisaje de plîngi de frumoase, şoseaua bună, traficul suficient de aglomerat ca să te excite depăşirile.

PS. La Hanul Lina, în coborîre spre Breţcu, dacă te uiţi în stînga eşti în avion. Şi-ţi pocnesc urechile.

BACĂU - BRAŞOV ŞI RETUR (2)

Cum ziceam aseară înainte să adorm buştean (şi să visez că am dat un anunţ la ziar că vînd pe Cuchi şi o pereche de saboţi galbeni de nu i-am avut niciodată, şi tot primeam telefoane că cît costă animalul, că dacă n-am şi vreun rotweiler sau ceva cîini adevăraţi, iar unu voia să cumpere un singur sabot, anume ăla stîng, că pe ăla-l pierduse în cascada Duruitoarea astă vară cînd se îndrăgostise de gagică-sa), căscam gura la individul care vîrîse rigla între cheder şi geam şi o tot freca în sus şi-n jos, fără nici un rezultat. Mai întîi am rîs de cît de bleg e, dar, după ce-am avut maţu plin şi am tras două ţigări, m-o cuprins mila şi m-am oferit să încerc eu. Eu fiind un tip manual, adică peste medie de îndemînatec.
Ca să înţelegeţi faza: era destul de cald, brazii atigeau cerul, un autocar îşi vărsase turiştii gîngurind în parcare, ei se repeziseră la chioşcul cu mici. La buda cu intrare un leu se făcuse coadă, iar de pe braşovean curgeau sudorile. Era clar momentul în care trebuia să intervin.
Aşa că am pus mîna pe riglă şi am şters-o de mîneca de la cămaşa în carouri. M-am uitat atent preţ de cîteva lungi clipe locul unde aveam să operez, m-am încruntat şi apoi am aruncat cîte o privire de expert fiecăruia dintre cei care îşi puseseră în mine toate speranţele. Familiei sinistrate li se alăturaseră mai într-o parte şi două turiste care înfulecau sendviciuri cu cîrnaţi de oaie şi usturoi că cam puţeau. Una din ele avea şi o sticlă de coca cola pe jumate plină cu un lichid verde. Cred că era ceai de mentă, că zicea că o cam doare burta.
Deci, iau ustensila şi-o introduc în portieră, deschizînd ca la ginecolog, buza chederului. N-am simţit nici cea mai mică rezistenţă, ca şi cum aş fi înfipt rigla prin gaura un butoi. Vreo cinci minute, am mişcat linia drepta-stînga, mai sus, mai jos, oblic, transversal, şi dracu mai ştie cum. Nimic. Nici un căcat de tijă n-am atins. M-am concentrat mai puternic, ca să-mi pot imagina schiţa tehnică a mecanismului de deschidere. Pe naiba. Curgea şi de pe mine transpiraţia, dar mi-era greu să renunţ, recunoscînd că sunt la fel de bleg ca braşoveanul. Într-un tîrziu, mi-am zis să iau o pauză. Să mă şterg de sudoare şi să trag două fumuri. Cînd mă uit, în spatele meu nu mai era niimeni. Familia se evaporase şi, de asemenea şi cele două turiste mîncăcioase dintre care una avea crampele respective. Mă uit prin parcare şi văd cum lumea îşi vedea de treabă, grătarul umpluse cu fum de mici toată valea Oituzului, şi de mine se apropiau doi puliţişti. Unul era mai gras, la vreo patruj de ani, ălălalt blond şi clăpăug. Au zis bună ziua în cor şi ăla mai tînăr zice calm:
- Da ce faci matale aicişa? Spargi maşinile la oameni?
- Nu, domle, cum să sparg maşini? Eu am maşina mea şi mă duc la Braşov.
- Adică nu se vede ce faci? Hai domnu că am mai văzut de ăştia ca tine. Actele dumitale.
- Păi i-am dat cheia de la maşina mea la proprietar şi n-a putut să deschidă. După aia m-a rugat să deschid eu cu rigla asta. Aia neagră e maşina mea şi actele le am în torpedou.
Recunosc că eram cam confuz şi mă cam bîlbîiam. Brusc mi-am dat seama că în ochii lor eram un hoţ.
- Bine, zice grasul, hai la maşină şi dă actele şi mai vedem noi.
Caralii mă urmează spre Lacettiul meu şi eu mă caut de cheie. Cheia pauză. Boul de Braşov nu mi-o dăduse înapoi.
- Domnilor, era un bărbat aşa şi aşa, cu doi copii şi nevastă-sa, au zis că şi-au încuiat cheile în maşină şi eu le-am dat cheia mea ca să-i ajut. Oamenii tre să fie pe-aici, că n-aveau cum să plece de tot.
- Bine, bine, ia arată-ni-i, acceptă grăsuţul, scoţînd de la spate cătuşele.
Mă ia cu călduri. Băieţii mă urmează la budă, în bar, în restaurant, la recepţia pensiunii şi asistă neîncrezători la toate căutările mele. Cătuşele se aud zdrăngănind.
E clar că am încurcat-o rău de tot. Nimeni nu i-a văzut pe cei patru. Nici ăla de strîngea hîrtiile prin parcare nu-şi aduce aminte de nimic, deşi căscase şi el gura lîngă mine la cum se chinuia braşoveanul să deschidă maşina cu cheia mea. Între timp, plecase şi autocarul cu tot cu martora mea cu ceaiul de mentă. Băi, a dracului poveste, ia te uită în ce rahat m-am băgat!

BRAŞOV DUS ÎNTORS

N-am poze. Am scăpat fujiul pe beton şi s-a dus naibii. De-aia nu puteţi vedea nebunia de frumuseţe a Văii Trotuşului de la Bacău la Comăneşti şi de acolo la Tîrgu Ocna şi peste munţi, în secuime. Da vă jur că, măcar o dată în viaţă, merită să faceţi drumul ăsta. E cel mai frumos din lume.
Bun. Gata cu reclama travel in.
Poiana Sărată, han, grătar, popas, cam la 100 de Km de Bv. Juma de drum, foame, necesar de potol, cafea, altele. Cum parchez bolidul meu negru de mafiot ( desenat de Giugiaro!!!), mă întîmpină cu semne prietenoase un bărbat grăsuţ, bruneta de nevastă-sa cu cei doi copii între 8 şi 11 ani. Toţi cu gurile pînă la urechi şi ţopăind de bucurie, de parcă eram unchiu cel bogat din Canada. Săru mîna, zic plozii, doamna zîmbeşte complice, bărbatul îmi întinde mîna ca unui prieten de-o viaţă: Domnu, avem o mare rugăminte. Ne daţi puţin cheia de la maşină, că la noi s-au blocat uşile şi cheia e-n contact.
Da cum să nu, zic io, poftim.
Chevrolet la Chevrolet. Omul bagă cheia, suceşte, o scote puţin, o suceşte, o gîdilă, trece la portiera din dreapta, forţează. Pauză. Nu merge. Nu-i Dacia. Domnu, zic, sunt vreo zece mii de variante de cheie la modelul Giugiaro, şi la loto nimereşti mai uşor. Dar puteţi încerca cu o riglă de plastic, am văzut în filme cum fac spărgătorii.
A, da, cum de nu m-am gîndit, zice grăsunul tată. Da de unde să ia o riglă?
Ei, na, de la şef, tre să aibă o linie pe-aici.
Vine victorios cu o riglă, în timp ce îmi eu beau cafeaua, decis să nu mă implic prea tare, conştient că facerea de bine-i futere de mamă.
Mă uit cu cîtă neîndemînare potriveşte scula între geam şi cheder, cum o apasă şi-o bagă cît mai mult în portieră, cum o mişcă înainte şi înapoi.
Urmarea mîine, că mi-e somn.

PROSTUL DE AUR - EDIŢIA 2009 - BRAŞOV - ROMÂNIA

La ediţia asta, penibiluţă rău, cu prezentatori handicapaţi, solişti pîrîţi şi invitaţi de doi lei, un gigel din norvegia a luat Premiul pentru popularitate şi, imediat şi Cerbul de bronz. Asta pentru că directoarea Festivalului, dată dracului de deontoloagă ce e, a refuzat să dezvăluie juriului care solist a obţinut cele mai multe SMS-uri din partea telespectatorilor. România, land of choice, e din nou unică prin această performanţă: un concurent care obţine simultan o menţiune şi un premiu.
Bravo România, bravo Tembeliziunea română!
Din nou fruntaşi în întrecerea mondială la imbecilitate.

CUM CRESC COARNELE LA ÎNGERI

Deci spaima de-am trăit-o azi, mai rar.
Dau să intru în curte şi mă pomenesc că năvăleşte un tip peste mine. Se cam clătina, c-un bidon de bere în mînă. Nu-l văzusem în viaţa mea. Şi-mi întinde mîna. Şi zice:
Hai salut, pretine! Băi, cîtă muie ai luat tu la viaţa ta? Că eu am luat la greu. Toate muile pe care le-am loat, le-am scris la carnet. Bă, ţi-arăt carnetu!
Dau să-nchid poarta, dar tipul pune picioru-n ea: Stai nenicule, să-ţi spun, că merită, cum cresc cornele la îngeri.
Mai întîi că pe patru ianuar 1990 trebuia să mă facă şef peste echipa de dulgheri. S-a dus dracu. A venit revoluţia şi-am ajuns la cepeuneu, la Bucureşti. Că ieream drăcos, cu gura mare. Păi nu io l-am scos pe Tanase în şuturi din sediu? Cine l-a scos? Ce dacă ierea prim secretar. Dă-l în pizda măsii. Io aveam brasardă de tricolor cunosc pe lume, el n-avea. I-am tras nişte şuturi în cur şi i-am zis bă boule să nu te mai prind pe-aicea, ai înţeles faza? Ţi-ai trăit traiu, ţi-ai halit mălaiu. După aia i-am confiscat Kenturile şi ce-am mai găsit
pe la el pin birou. Erea comunist, dă-l în fasole. Avea o sticlă de uischian de 12 ani. Şi un cas Sanyo care ce mi-am dorit io un cas de ăla, s-ascult Sinulescu la iarbă verde, cu famelia.
Iar după aia, a fost mişto. M-a chemat şefu, mi-a dat delegaţia şi beletul şi-a zis că reprezint revoluţia noastră în capitală. Faiiiiiin. Boier. Hotel, haleala la cameră, tot plătit de băieţi. A-ntîia. Da n-a durat mult. Nici un an. Am venit napoi pintre ai mei, c-acolo mi-erea locu. Făceam greve să nu ia Stanciu fabrica. Că ieram înainte la CTC şi la brigada artistică. Eream tare de tot. Mă ştia toţi. Rău de gură. Deci am făcut greve fo doi ani. Toată ziua. Odată am făcut şi noaptea grevă. Atunci m-o dat şi la televizor. Adică ce, să juca ei cu mine, care-am făcut revoluţia? Ce vorbeşti? Mi-a dat ăia şi apartament în centru, lîngă catedrală, numai să tac dracului. Nu chiar am tăcut, da de domolit m-am mai domolit. Că eria şi vrîsta. Animalu de Staciu a luat fabrica ş-a vîndut-o la bucată. Futu-l în cur să-l fut. Am apucat să cumpăr şi io doi metri cubi de grinzi, douşcinci de foraibăre şi cinşpe robineţi de calorifer. Total am dat fo mie de lei. Cinci beri. Muie tare. Scris la carnet. Dupe aia, am băgat bani la Caritas, nu mult. Aşa am zis să nu exagerez. Io dormeam şi ăia vegheau cum să-mi deie muie.
Am loat o bucată de teren pe baza că ieream revoluţionar cu carnet. Păi să nu fac o casă pent fiică-mia? Ce-s prost? Am vîndut apartamentu cu 7.000 şi peste două săptămîni ăla de l-a luat l-a dat cu 15 ooo. Altă muie. Da căcat, că io cu banii am acoperit casa lu fiică-mea. Numai că vaca s-a cărat în Spania. Şi s-a măritat acolo. Şi io tre să-i plătesc impozitele că doar ie fiică-mea. Şi nu poci s-o las fără casă. Altă muie. Da de la fiică-mea nu se pune. Da cât îi pula n-o să mai steie fătuca asta a mea pe-aici.

Acuma io am o mare problemă. Anu trecut pe vremea asta am notat la carnet că beam un blidon de bere seara.
Azi văd c-am trecut la carnet c-am luat două blidoane de la chioşcu lu grasa de la colţ.
Oare oi fi alcolic?
Ia zî drept, că ştiu că eşti ziarist, n-a voie să mă minţăşti.

Că io sunt opinia publică, bă muie!

N-am nimic de-mpărţit cu viaţa.
S-a dus.
Ce mi-a dat, am luat.
Şi m-am dus.
Ce i-am dat, a luat.
Şi s-a dus.

Dai şi tu de-o şpîrlă?