Dimitrie îşi cumpără un pumn de cireşe mari şi roşii. De alea zemoase. De mai demult îşi dorea să-şi delecteze papilele gustative cu acest mic dar delicios fruct, însă pofta îi venise pe loc, de cum le văzu lucind în bătaia razelor de soare.
Acum lua tacticos cîte una de codiţa firavă, o punea între buze şi, cu un gest de expert, o strecura în hăul cavităţii bucale. Acolo, o proptea cu limba de palatin, o zdrobea şi-i sugea siropul, întocmai cum făcea cînd era copil. Apoi, scuipa cît putea de departe sîmburele inutil. Deşi, la o adică ar fi putut să spargă şi sîmburele, doar tocmai dăduse patuzeci de milioane pe o proteză nouă, dintr-un material novator care, chipurile, era indestructibil. Dar Dimitrie nu vroia să rişte, deoarece cunoştea bine cît de puternică e natura şi că, oricît s-ar strădui, omul n-o va învinge niciodată. Decît, poate, doar temporar.
Lui Dimitrie nu-i păsa că cireşele erau nespălate, că din cauza asta ar putea să facă naibii dizenterie şi că e posibil chiar să şi moară.
Lui Dimitrie îi era îndeajuns că se simţea ca pe vremuri, cînd venea vacanţa şi mai erau doar două săptămîni pînă să plece în tabăra de pionieri şi şcolari de la Bucecea.
Căci, nu-i aşa?, nu poţi lupta la infinit împotriva naturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu