Aşa cum trăia în mod cotidian, între viaţă şi moarte, Dimitrie îşi punea mereu întrebări. Avea, cum se zice, conştiinţă. Oare, dacă s-ar întîmpla ca toţi oamenii şi toate animalele să inspire deodată, s-ar termina aerul? Sau, dacă toate maşinile de pe pămînt ar funcţiona concomitent? Căci ştia de la orele de mecanică din clasa a opta că, deşi funcţionează pe bază de combustie internă, motoarele au nevoie şi de aer. Şi nu puţin. Fără de aer, motoarele n-ar face nici o para chioară, oricîtă benzină sau motorină le-ai băga pe gît. Noroc că Dumnezeu le gîndise pe toate cum se cuvine, încă de la facerea lumii, şi stabilise ca, în timp ce unele fiinţe inspiră, celelalte să expire. Şi tot aşa cu maşinile. Aţi observat că noaptea circulă mai puţine maşini? Tocmai de aia, să nu se consume tot aerul de pe pămînt. Pentru Dimitrie, un lucru era clar: Dumnezeu a fost inginer, căci doar cineva cu mintea extrem de limpede şi de bine organizată ar fi putut proiecta un sistem de o asemenea complexitate.
Problema asta a aerului îl preocupa mult pe Dimitrie, mai ales cînd, într-o noapte, visă că se află într-un butoi cu apă şi că vecinul lui, domnul Calapod, îngrămădea nişte borduri de beton pe capac. Domnul Calapod era dat naibii de solid, făcuse înot la viaţa lui şi acum era furios că Steaua pierduse nu ştiu ce meci şi, colac peste pupăză, Dimitrie nu-l lăsase să se joace niţel cu Cuchi, deşi îl salutase cu obişnuita formulă: Ce mai faci, dulceaţă? Păi cum să-l lase, dacă exact atunci pe căţel îl luase în braţe domnişoara Clara! Şi acu, prostănacul de Calapod găsise că e momentul să se răzbune.
Din poziţia în care se găsea, Dimitrie rămase curînd fără aer şi, ca urmare, simţi că se sufocă. O chestie destul de neplăcută. Noroc că asta se întîmpla în vis, altfel, putea să zică adio vieţii. Dar aşa, trase aer în piept, sări din pat şi fugi la baie unde, continuînd să respire, dădu în oglindă cu ochii de propria imagine. În spate se vedea faianţa albastră pe care o lipise el însuşi pe pereţii băii. Atunci, doamna Catrina îl lăudase ( deoarece şi ei îi plăcea să aibă faianţă albastră în baie) şi făcură, pentru ultima oară, dragoste ca nebunii. După nouă luni se născuse rodul acelei partide de amor, copilaşul Bartolomeu.
Lui Dimitrie îi dădură lacrimile de duioşie: cît de frumos pusese el faianţa aceea! Şi cum era cît pe ce să moară asfixiat ca prostul în somn din cauza nebunului de Calapod care încă mai e convins că Becali poate schimba ceva în ţara asta! Hotărît lucru, aerul e cel mai principal element pe lume. Dacă n-ai aer, eşti terminat, frate, ce să mai vorbim.
Ei, după această întîmplare, Dimitrie începu să reflecteze mai des la sensul existenţei, la cum se plămădise găliganul de Bartolomeu în burta doamnei Catrina şi cum primea el aer prin cordonul ombilical de la mama lui. Cu cît aprofunda mai mult, era tot mai convins că, faţă de cele nouă luni petrecute fără griji în meandrele pîntecului matern, viaţa extrauterină este ceva dificil şi greu de suportat.
Şi începu să creadă că, în acest punct, Dumnezeu tratase lucrurile cam la futu-i mă-sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu