CARAGIALE A EMIGRAT DEFINITIV LA BERLIN

Pe un scenariu bazat pe capodopera Două loturi de I.L.Caragiale, pe care, la început, sunt colate replici din alte Momente şi schiţe, menite, chipurile, să întregească atmosfera începutului de secol douăzeci şi să înţeleagă prostimea că nimic nu s-a schimbat de atunci în patria noastră,  regizorul Dumitru Lazăr Fulga reuşeşte să creeze  poate cel mai performant spectacol de comedie pus în scenă vreodată în toată existenţa Teatrului băcăuan.

Performanţa constă în excepţionalul record ca, în cele aproape 90 de minute cît a durat reprezentaţia  comediei în sala plină să nu se audă nici un hohot de rîs.

Singurul moment care a creat bună dispoziţie a fost cel în care, cînd în difuzoare s-a auzit, la un nivel care-ţi spărgea timpanele, vocea bolborosită a unui personaj. Atunci a izbucnit în hohote de plîns un sugar pe care părinţii, de acelaşi nivel intelectual cu plodul, îl aduseseră la teatru ca să se înveţe de mic cu catastrofele.

Mă întristează să descriu amărăciunea care m-a dominat urmărind eforturile actorilor de a urma indicaţiile elucrubante ale directorului de scenă, de a încerca să suplinească lipsa de idei, incoerenţa textului, suprapunerea dialogurilor, ei înşişi, bieţii actori, neînţelegînd nimic din ceea ce se petrece pe scenă.

Mă gîndeam la Caragiu, la Beligan, la Coca Andronescu. Cum ar fi jucat ei sub indicaţiile regizorului angajat al teatrului PE CARE-L FINANŢĂM?

Premiera „Aurorei române” e o mare varză dihotomică, mobilată incredibil de gregar cu ţipete, urlete, trompete şi fum, cu scălîmbăieli groteşti, caricaturizări de bîlci, fără stil, fără sens, fără nuanţe. Mi s-a părut că nişte oameni bine „magnetizaţi” fac în public ceea ce le-a impus un şef a cărui minte a luat-o razna. (Carmen Mihalache, absolventă de teatralogie, prietenă de ani de zile cu regizorul, mi-a explicat că „Mituş face spectacole pentru copii de clasa a cincea”. Păi io cred că face spectacole pentru dobitoci. Sau pentru îndobitocire.)

Pardon. Scuzaţi. Părerea mea.   

Sunt prea supărat ca să intru într-o analiză în care să explic – aşa, din cultura mea generală, ce şi cum, cine a fost tătucul Stanislavski, să exemplific cu ce le cerea Hamlet actorilor acum patru sute de ani, sau ce înseamnă claritatea dicţiei, expresivitatea mişcării, ori comunicarea între actori.  

Totuşi, recunosc, finalul a fost demenţial. Trompeta agasantă a lui Ionel semnala publicului imbecil, care nu se prinsese, fi-r-ar a naibii, de nici o poantă regizorală, cînd trebuie să aplaude.  Aşa ne trebuie dacă suntem proşti. Şi fără noroc. 

La ieşire, o actriţă pensionară m-a privit întrebător. N-avea curaj să-mi spună cum a fost spectacolul. O petardă gongorică fîsîită, am zis. A ridicat din sprîncene: Deci nu sunt singura, n-am înnebunit. Aşa ceva... Domnule, în seara asta, spiritul lui Caragiale a mai emigrat odată la Berlin

OBIECTIVITATEA DIARISTULUI DE CURSĂ LUNGĂ

N-am mai lăsat-o din mînă. Mi-au trebuit fix zece ceasuri să parcurg pe nerăsuflate cele 475 de pagini ale proaspătului volum apărut la Editura Babel din Bacău, „Provinciale”, scrise de-a lungul a cincisprezece ani de eruditul om de litere Constantin Călin.

Publicarea consemnărilor care cuprind meditaţii intime şi analize personale ale faptelor, frămîntărilor, atitudinilor celor care-ţi populează, la un moment dat, existenţa, este, fără doar şi poate, un act de curaj. La jurnalul lui Constantin Călin, îndeobşte cunoscut drept redutabil critic şi istoric literar şi teatral, ale cărui consideraţii valorice au greutate specifică de  sentinţă irevocabilă, curajul este dublat şi de onestitatea relatărilor şi de acea rară calitate  de a privi lucrurile şi oamenii sine ira et studio, chiar dacă asta incomodează pe cineva.

Apărîndu-şi motivaţional-obsesiv intenţia de a lăsa posterităţii mărturii despre cea mai neagră epocă prin care a trecut cultura română, Constantin Călin are capacitatea de a surprinde gestul esenţial şi zicerile memorabile, şi, prin construcţia impecabilă a frazei, prin argumentaţia solidă, prin stilul vioi, să confere credibilitate relatării.

Autorul tentează o frescă aproape completă a universului unui „cărturar care poartă în sine vechea aspiraţie a oamenilor de litere de a trăi exclusiv pentru vocaţia lor, cruţaţi de griji materiale”, silit însă să-şi împartă existenţa cu o complexă galerie de personaje în care se amestecă figuri de oameni de bine – reprezentaţi mai ales de membrii familiei sale -, dar şi de conformişti, sfertodocşi, idolatri, bonviveuri, laşi, mistificatori, trădători, oportunişti – personaje cu care destinul îl obligă să intre în contact. Oameni de cultură, activişti, scriitori, pictori, securişti, profesori, doctori, politicieni, băcăuani de rînd, au în jurnal locul (subiectiv, desigur, căci cum altfel poate fi un jurnal?) pe care-l merită după sufletul, mintea şi caracterul fiecăruia. Asumîndu-şi riscul declarat în prefaţa inspirat intitulată „Baricade”, de a fi contestat, insultat sau ameninţat, Constantin Călin are temeritatea să dea numele adevărat al protagoniştilor care-l însoţesc în cei trei luştri ai cronicii. Îi reîntîlnim astfel, zugrăviţi în culorile personale ale celui care toată viaţa a vorbit „mai bine de patru decenii despre alţii”, pe colegii de redacţie ai autorului de la revista Ateneu: Radu Cârneci, George Bălăiţă, George Genoiu, Sergiu Adam, Calistrat Costin, Stelian Nanianu, Carmen Mihalache, Victor Mitocaru, Vasile Sporici, Octavian Voicu, Măndica Mardare, De portretizări expresive au parte activiştii Aurel Ilie Calimandric, Constantin Toma, Natalia Jipa, Ioan Bogdan  Băluţă, Toma Jămneală, precum şi mulţi scriitori prezenţi în Bacău cu ocazia diferitelor manifestări literare ale epocii. Sunt date în vileag intrigi subtile, comploturi perverse, cabale din spaţiul cultural şi politic al Bacăului, necunoscute pînă acum.  

Relatările, rar marcate cu dată, dar a căror plasare în timp este uşor de identificat din context, sunt pigmentate cu citate din autori celebri sau cu referiri la actualitatea epocii.

Faptele sunt expuse cronologic, dar înşiruirea lor este fragmentată, cînd şi cînd, de un plan temporal secund ce dezvăluie întîmplări dinaintea anului 1975, din Bucovina natală, din armată sau din facultate.

    

Cînd cu amărăciunea deziluziei, cînd cu şfichiul sarcastic al ironiei, dar mereu cu un cinism controlat, autorul se plasează faţă de evenimentele contemporane, devenite acum istorie, într-un raport care, oricît l-ar dori neutru, îl contrariază, îl fascinează, îl indignează, fiecare „după grade şi comportament”. O face cu aparentă detaşare, firească la un fin şi tăcut observator al relaţiilor interumane, atent la „depistarea ameninţărilor, insinuărilor răuvoitoare, criticilor nedrepte, precum şi a limbajului dublu, greşelilor de limbă, alunecărilor în grotesc”.

Rememorăm astfel, în viziunea omului îmbibat de lecturi, dar victimizat de nevoi imediate, de remuşcări şi de nedreptăţi cotidiene, cutremurul din `77, moartea lui Nichita Stănescu, dispariţia lui Brejnev, accidentul de la Cernobîl, perestroika, evenimentele din Braşov 1987, ultimul congres al PCR, atmosfera din preajma căderii lui Ceauşescu, toate acestea în paralel cu situaţiile conflictuale de care are parte autorul, în cerbicia sa pricipială. Aflat mereu într-o confruntare făţişă cu exponenţii politici ai vremii, dezavuînd sarcastic obtuzitatea, impostura şi oportunismul şefilor ierarhici, constatînd zi de zi deteriorarea sistemului de valori, Constantin Călin nu poate decît să-şi noteze, - în comentarii uneori pline de învăţăminte şi observaţii pertinente, alteori seci, sentenţioase, didactice - condiţia existenţială precară, fără mari speranţe în vreo schimbare.

Dorindu-şi să aibă „suflet liniştit”, autorul explică în epilog, a cîta oară?, motivele care l-au făcut să-şi publice însemnările, considerînd că transcrierea lor „e ca o trecere prin purgatoriu , te curăţă de patimile pe care, fatalmente, textele le-au păstrat, încît ajungi să priveşti cu o melancolie senină, zîmbitoare, chiar şi paginile compuse odinioară cu nervii încordaţi, şi maximă gravitate.”

Departe de a fi un manual de viaţă, „Provincialele” lui Constantin Călin sunt, mai degrabă, un îndreptar al unui mod de reacţie al intelectualului lipsit de soluţii în faţa frămîntărilor rezultate din conflictul dintre principiile sale umaniste şi realitatea opresivă a sistemului care-i afectează demnitatea, care-i înfrînează aspiraţiile şi-l condamnă la sărăcie şi singurătate. Salvarea, crede domnia sa, este refugiul în litera scrisă, în cuvinte, dar, după cum mărturiseşte, „unele m-au consolat şi fortificat, altele m-au ulcerat, m-au deprimat, m-au agitat”.

Ulcerele, depresiile, revoltele de atunci nu au fost, în perspectiva timpului, mortale. Tortura interioară însă, a lăsat urme şi a produs acum, după mai bine de douăzeci de ani, aceste dulci răzbunări, cu modestie nedisimulată zise „provinciale”, cuprinse într-o carte care, dincolo de calitatea ireproşabilă a scriiturii, are meritul de a face lumină în nedumeririle contemporanilor de azi, privind cabala culturală a epocii socialiste.   

GĂLEATA S-A FURAT, HOŢUL A FOST BLESTEMAT

 

Petru Frăsilă: TRATAT DE ŞAH CU DESTINUL

Intr-o zi de 13, Vinerea Mare a anului 2012, neobositul meu prieten n-a mai răspuns la telefon. Nici a doua zi, nici a treia. Tot formam numărul lui, dar nu auzeam decît vocea unui robot, explicîndu-mi metalic că numărul lui Petru Frăsilă nu este disponibil.

Abia după mai bine de zece zile m-a sunat. S-a scuzat, fusese ocupat un pic.  Jucase o partidă de şah cu moartea pe o miză uriaşă: propria-i viaţă. Destinul îl obligase să-şi pună în joc existenţa într-un mod dramatic şi imperativ, impunîndu-i să-şi întrerupă alergarea nebunească şi perpetuă de zi cu zi, dictîndu-i un time-out nedorit în lupta timpul.

Imobilizat într-o rezervă de spital, cu perfuzii şi fire legate de aparate care-i măsoară parametrii vitali, aflat într-o cumpănă instabilă, la un capăt cu viaţa, la celălalt cu nefiinţa, Petru Frăsilă decide să facă o nouă încercare de a-şi depăşi limitele: să-şi pună în faţa lumii amintirile, trăirile, înţelesurile, întrebările şi neliniştile pe care le are un om căruia i se arată pe neaşteptate clipa care-i poate fi fatală.

Spitalul devine locul întîlnirii cu el însuşi, locul meditaţiei profunde pentru care – prea ocupat cu problemele celorlalţi - n-a găsit niciodată timp, unde se poate privi în linişte, analizîndu-şi trecutele şi viitoarele mişcări pe cîmpul de bătălie al vieţii, reconfigurîndu-şi în alb sau negru scara valorilor şi a urgenţelor.

Cu generoziatea lui proverbială, mereu dispus să se dăruiască semenilor, şi cu bunul simţ al moldoveanului care a cunoscut şi mirosul glodului, dar şi palpitul stelei care-ncet se suie pe cerul de de-asupra, vremelnicul nostru suferind se simte dator să ofere semenilor modelul său de viaţă, eliberîndu-se astfel de frica de moarte şi de înjositorul sentiment de ură care-i întunecă memoria clipei.

Din orizontul îngust al patului de fier, meditează asupra propriului destin pe care nu pregetă să-l compare cu cele ale lui Jean Valjean sau Gavroche -personaje ce i-au marcat adolescenţa- şi evaluează gîndurile şi mişcările care i-au determinat devenirea ca om.

Îi trec prin memorie copilăria, anii de liceu, tentativa nereuşită de a deveni actor, stagiul de militar cu legendele lui, viaţa de şantierist, studenţia, şi, cu nedisimulată mîndrie, poziţia de activist UTC şi de mentor de cenaclu, implicarea sa în viaţa comunităţii. Devenirea sa în profesiunea de ziarist, în care a  deprins din mers regulile jocului, prilejuieşte autorului un sincer mea culpa pentru momentele de slăbiciune, de compromis, de nesiguranţă, de insuficientă informaţie (vezi relatarea de la interviul acordat de Regele Mihai), dar şi rememorarea unor clipe de satisfacţie, în care jurnalistul Petru Frăsilă a simţit cît de puternic poate fi un om care luptă pentru adevărul şi dreptatea semenilor săi.

Dacă l-ai văzut pe ecran sau ai avut norocul să-l cunoşti, observi printre rînduri lumina ochilor lui mereu curioşi să afle ceva şi surîsul misterios care ascunde un gînd înţelept şi o rezolvare deja ştiută a oricărei probleme care s-a putea ivi.

Tonul alert, colocvial, fără farafastîcuri stilistice, uneori autopersiflant, capătă blînde accente critice în pasajele care ilustrează petrecerile nesfîrşite în care s-au transformat sărbătorile tradiţionale, neostoita poftă de bani a artiştilor, supremaţia ratingului şi a profitului asupra calităţii artistice, victoria entertaimentului facil asupra devenirii profunde a spiritului românesc, sau rapacitatea clasei politice.

Autorul include cu parcimonie în text dialogul care are menirea subtilă de a ne readuce în realitatea frustă  a condiţiei de pacient într-un salon aseptic, prin  termopanele căruia răzbate surd tumultul citadin cu avalanşa lui de energii sufocante, de provocări, de probleme presante care nu suferă amînare. Dar tot acest exterior viu se află în afara omului suferind, departe de clocotul vulcanului de gînduri, de războiul său interior pe care-l acoperă cu cerşaful liniştii de circumstanţă. 

Devine autocritic cînd îşi aminteşte momentele în care a confundat cele două planuri între care a oscilat în ultimii douăzeci de ani: „Ziaristul vrea subiecte fierbinţi, pe placul telespectatorului. Patronul visează la contracte de publicitate, să plătească facturile, salariile, să facă un ce profit...” În vîltoarea partidei, pendulînd între cele două responsabilităţi, omul Petru Frăsilă îşi trăieşte destinul la limita dintre agonie şi extaz, măcinîndu-şi sănătatea şi periclitîndu-şi existenţa, în apărarea unei libertăţi deseori iluzorii.

Textul emană ici-colo savante şi echilibrate irizări poetice, căci poezia tinereţii a sălăşluit întreagă şi vie tot timpul în sinele său profund, doar pusă în surdină de zgomotul prea-agitatei sale vieţi. Bonom, sfătos şi romantic, eroul-autor se simte în afara timpului, atîrnat de o rază de soare, într-un spaţiu aflat între viaţă şi moarte, unde înspăimîntătoarea perfuzie îi picură hrană direct în sînge, iar suferinţa e o cădere în abis.

Mult Dumnezeu în cele 170 de pagini ale vieţii pe tabla de şah a lui Petru Frăsilă.

Cartea lui este alcătuită din profunde meditaţii, din mărturisiri şi întîmplări poate nu atît de pline de neprevăzut cum s-ar aştepta un cititor de literatură. Dar, poate tocmai normalitatea, firescul comunicării, expresia simplă, lipsită de exacerbări emoţionale, conferă volumului statutul aparte de poveste reală, autenticitate şi credibilitate absolută.

Finalul reproduce documentul oficial al Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care Petru Frăsilă obţine victoria de necontestat într-un proces cu statul român care a durat aproape zece ani. Sentinţa vine să întoarcă lucrurile pe făgaşul lor, întocmai ca într-un basm: binele învinge răul. Pion şi rege în acelaşi timp, Petru Frăsilă cîştigă partida, întîmplător sau poate nu, chiar în ziua externării sale din spital: instanţa europeană i-a redat Dreptul de a sta cu fruntea sus, de a demonstra că adevărul e de partea mea, de a crede în principii, în valori, în mai binele comunităţii.

E un om liber, îi place să afirme asta, trăieşte, scrie şi iubeşte cu voluptate, un om liber să-şi ia viaţa în serios, gîndindu-şi profund mişcările, analizînd minuţios variantele, acţionînd decis, cu zîmbetul mijind pe sub mustaţa-i legendară de răzeş.   

A ieşit din spital, e viu, pe picioarele lui, cu mintea mai întreagă decît în Vinerea Mare a iadului prin care i-a fost dat să treacă. Dar vindecarea definitivă a inepuizabilului Petru Frăsilă va veni doar atunci cînd toate partidele de şah la care-l provoacă destinul, vor fi fost jucate pînă la capăt.

Viaţa pe tabla de şah (Jurnalul unei săptămîni de foc) de Petru Frăsilă

Editura TIMPUL Iaşi, 2012

Prefaţă: Adi Cristi

Postfaţă: Ioan Holban

Redactori de carte: Dan Iacob şi Mihai Balint

Coperta şi grafica: Dan Cumpătă

Bollywood în Switzerland

Dac-am mai văzut şi asta, nu mai e nimic de făcut.
Pe TV 5 Monde, se dă un film indian filmat în Elveţia. Ţara despre care am crezut că este standardul civilizaţiei, al culturii şi al bunului simţ, difuzează un kitch ordinar în care un Raj Kapoor 2012 cîntă şi dansează, aidoma lui Raj la care se-ngrămădeau minerii din Comăneşti la Clubul 1 Mai prin 1964.
Manele, cocălari, piţipoance, ţigani, prigoană şi zăvoranca, mazăre cu pizdele la vot, cei trei preşedinţi ai noştri - un suspendat, un provizoriu şi-un viitor- , gălceva constituţională şi tot ce mai bîntuie existenţa românilor, nu-s decît artificii.
Dar pe TV 5 Monde, în loc de Bernard Pivot, văd un bordel indian.
Semn că e momentul să ne luăm rămas bun.  

UN POEM DINTR-O JOI

POEZIE DIN CULPĂ

ani şi iar ani îngropaţi festiv în aplauze
cu salve de tun cu urale şi sufocante negaţii
nu vreau nu pot n-am înţeles
laşitatea lui aşteaptă mai ai răbdare
mai stai
va fi mai bine mîine
dar mîinele mereu e poimîine şi poimîinele
răspoimîinele dar hai să dormim liniştiţi
vine ea fericirea cînd nu te aştepţi
în toiul nopţii cînd luna pe cer e senină şi clară
atunci va răsări soarele parcă văd
cum vei arunca plapuma pe podea
orbit de lumina incandescentă a soarelui
în miezul de noapte trezit brusc
din visul erotic
în care tocmai urma să îmbrăţişezi în secret
glezna iubitei parcă te văd
cum o să bîjbîi înfrigurat după ciorapi şi ochelari
parcă te văd căutîndu-ţi bricheta şi basca de revoluţionar
sculaţi voi oropsiţi ai vieţii a venit fericirea
apoi vor fi semeseurile pe care le vei trimite
celor 367 de nume din agenda nokiei tale
ai să te precipiţi în debara să cauţi şampania
păstrată pentru clipa aceea astrală
şi-ai s-o împarţi în pahare de plastic alb
cetăţenilor ce aleargă pe calea romanului
spre prefectură spre simbolul victoriei
chiuind ca la nuntă vor alearga şi vor arunca petarde
şi vor flutura tricoloruri
nici n-o să-ţi pese de cratiţele ciobite
de borcanele sparte de sifoanele goale din debara
de vraiştea provocată de tumultul lor patriotic
căci mai presus de toate stă dragostea ta
pentru ţară pentru binele ei oricît de departe
ar fi viitorul de aur vor fi artificii şi măreţe fanfare
vor fi poduri de flori şi salve de tun
televiziunile lumii vor transmite-n direct
pe no comment noua măreaţa desvirginare a României
vor fi eroi cu patalama şi pensii pe viaţă
cei ce vor pune mîna pe microfon şi vor striga primii
ne-am trezit oameni buni ne-am deşteptat
iubită naţiune imnul acesta e obsolet
să-l schimbăm ura ura ura
se rostogoleşte şoapta adio rotundă ca un final mut
şi se face bulgăre mare
e momentul să lăsaţi aleşii să lucreze în linişte

CUM SE FACE DULCEAŢA DE NUCI

Se culeg nucile pe la începutul lui iulie, cînd coaja lemnoasă nu-i încă formată. Se curăţă de tot ce-i verde pe ele, fără să ţii cont c-ai să ai deştele negre. Da se duce cu zeamă de lămîie, cu care trece şi greaţa. Apoi, le speli de mai multe ori, le strecori, le fierbi, le strecori iar, pui zahăr, pui lămîie, iar le fierbi, şi, pîn-la urmă iese. Cea mai delicioasă dulceaţă e cea  de nuci. Da şi greu de făcut. Atît de greu, că,  după ce-o pui în borcan, nu dai nimănui lingura ca s-o-mpartă. Decît dacă eşti bleg.
Deştepţii de Ponta şi Antonescu s-au apucat să facă dulceaţă de nuci. S-au murdărit de ştouri, plagiate, ameninţări, contestaţii şi acuzaţii de fraudă. S-au frecat cu lămîie degeaba, tot au mîinile murdare. Dar, pîn-la urmă, uite-i cu borcanul plin cu dulceaţă în mînă.
Iar lingura e la Băsescu. 

PRACTICA ŞI TEORIA REFERNDUMULUI

Unii debili mintali au drept de vot. Şi unii puşcăriaşi. Dar chiar toţi? Şi morţii?

Cică sergentul dă adunarea grupei formată, cu tot cu el, din zece soldaţi. Ori de cîte ori şi-ar fi numărat trupa, de fiecare dată îi iese unul lipsă. Cum mama dracului, că tre să fim zece, zice furios şeful. Dom sergent, permiteţi să raportez:. Io am o părere, da nu-s de acord cu ea: să se cace fiecare şi numărăm, pardon, rahaţii. Cîţi rahaţi rezultă, atîţia suntem, ce naiba.
Mda, nu-i rea ideea, zice sergentul desfăcîndu-şi centura.Trupeţii îşi dau şi ei pantalonii jos şi tot soldatul român sloboade grămăjoara de rahat. La numărătoare, ce să vezi, ies nouă grămăjoare frumos mirositoare şi cu a sergentului, zece.
Aha, conchide sergentul, noi ca oameni, teoretic, ieşim, dar practic, la număr, suntem nişte căcaţi!

Păi cum să mai fie 22 de milioane de români cu drept de vot, dacă nu s-a mai făcut un recensămînt de douăj de ani, natalitatea e în mare suferinţă după 90, mortalitatea a crescut,  şi numa elevi sub 18 ani sunt trei milioane jumate în România?
Conform  http://www.econtext.ro/dosar--2/analiza

YES LA VOT

Am scris cu i grec, ca să nu mă cenzureze goagălu de la servycii.
Şi ca să trăim byne. Iar yarna să fie ca vara.
Şi ca să vedem ţepele din Piaţa Vyctoriei.
Şi ca să nu lovym copiii.
Şi ca să nu se mai impoziteze pensyiile.
Şi ca să nu mai plece medycii şi alţi deştepţi din ţară.
Şi ca să nu mai auzim hăhăytul.
Şi ca să nu ne mai fută un nymeni.
Dar, principalul e să trăim byne.
Un whisky cu gheaţă, vă rog!

RĂZBEL ÎN HAZNA

Cînd ne jucam de-a războiul, se făceau două echipe: nemţii şi românii. Io eram şeful românilor.
Aveam arcuri din lemn de corn de pe Lapoş cu săgeţi boante din şindrilă şi, mai apoi,  puşti cu ventuze şi praştii cu ace. Sub conducerea mea înţeleaptă, băieţii de pe Avram Iancu n-au fost niciodată înfrînţi de gojmalăii de pe Parcului. Dacă-i vorba de amintiri din copilărie, mă risc să afirm că am fost mîndru cînd m-au făcut pionier în clasa a patra, deşi ăi cuminţi erau primiţi dintr-a doua. Ca să mă-njure şmecherii pe săturatelea, recunosc că m-am mîndrit şi cînd m-au primit în uteceu, printr-a unşpea. Alţii, acu primari, dacă nu chiar parlamentari sau, cei mai mulţi, miliardari, erau viitorul ţării chiar dintr-a noua.  Cu greu m-au primit, c-aveam gura mare şi băgam chestii despre ce nasol era că miliţia mă tundea c-aveam părul mai lung de trei centimetri, că nu puteam pune Beatles la reuniunile de sîmbăta, că ne caftea proful de rusă în buda liceului cînd ne prindea fumînd, că povesteam ce maşini mişto au americanii, şi alte chestii de-astea. Cu toate astea, în sinea mea, eram cu pieptul umflat că am carnet roşu de cetăţean care va clădi viitorul României şi de-aia  aveam insigna de cititor fruntaş de la biblioteca urbei, munceam în vacanţe ca să mă pot duce la mare, săream la muncă patriotică să strîng borcane, hîrtie şi fier vechi. Eram implicat, adică, în social. În devenirea ţărişoarei. Mă simţeam dator să fac şi io ceva ca România să iasă din glod, să fie mai modernă, mai deşteaptă. Aidoma mie, mulţi au crezut, la rîndul lor, că fac bine.
Degeaba, ce-a ieşit e un dezastru mai ceva ca războiul. Se vede treaba că a schimba lumea în bine nu-i treabă de om, e treabă de Dumnezeu.
Da de ce scriu toate astea?
Pentru că mă bîntuie grija că referendumul ăsta o să fie vai de capul lui. Prezidentul suspendat dă cu căcat în ăi de nu sunt cu el, ăilalţi bagă otravă-n brand şi-o slobozesc spre Băse. Ponta zice că n-a plagiat, torţa democraţiei se scufundă-n canal, mint toţi pe faţă ca să ameţească boborul. Şi coana Ioropa mai are-o problemă pe lîngă criza generală: democraţia în România.
Îmi vine din nou gîndul care mă bîntuia la finalul lui 89: nu se mai poate face nimic, suntem pierduţi pe vecie, la voia celui de Sus.
Acuma, na, cînd vine vorba de divinitate, asta e, te supui şi gata.
Numai de n-ar vorbi ruseşte. 

SWEET CHILD IN TIME' S GO ON

Îl ascultam fascinat la Metronomul lui Cornel Chiriac. Hammondul lui inconfundabil m-a urmărit şi-n nopţile de nesomn, şi-n zilele cu soare. M-am dus la Montreux să văd cu ochii mei scena focului care l-a inspirat pentru Smoke on the water. Am construit spectacole de lumină pe cosmicul Sweet child in time.

Ieri a murit prietenul meu Jon Lord, fondator de purpură adîncă. Tinereţii mele i-a mai căzut o aripă.





Deep Purple:

Sweet child in time
you'll see the line
The line that's drawn between
the good and the bad
See the blind man
shooting at the world
Bullets flying
taking toll
If you've been bad,
Lord I bet you have
And you've been hit
by flying lead
You'd better close your eyes
and bow your head
And wait for the rïcochet.

Să rîdem de-ai noştri

Cîteva din perlele nebacalaureaţilor de anul acesta sunt atît de bune, că-mi pare rău că nu le-am scris eu.

- Latina clasica este o limba moarta, care nu se poate vorbi decit in
scris. Dupa caderea Imperiului roman, o parte din latina clasica
defuncta a devenit bulgara. Limba romana are la baza latina bulgara,
amestecata cu elemente de daca si o groaza de cuvinte slabe. In
secolul al
XV-lea, limba vorbita de popor era considerata vulgara si n-o vorbea
nimeni. Basmul este o poveste mai lunga, poate fi chiar cât o carte
groasa, si are atâtea personaje ca nu le mai tii numarul dar trebuie
sa fii atent la fabula ca te intâlnesti cu ea si in final.

° Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este
considerata a treia.. In "Scrisoarea a treia" se desfasoara batalia de
la Rovinari.

° Mircea cel Mare, care prima data a fost batrin, sta la un discurs cu
Baiazid. Acesta il primeste politicos, dar cu obraznicie, si-l face in
tot
felul, ca pe o albie de porci.
Cind Baiazid il intreaba arogant "Tu esti Mircea?", domnitorul roman
nu se pierde cu firea si ii raspunde la fix:
"Da-mparate! ". Pina la urma Mircea cel Mare, desi batrin il va
ingenunchia pe trufasul otoman cu citeva proverbe si zicatori bine
plasate.

- Imparati cu care lumea nu putea sa se mai impace au venit si la noi
in Romania si au cerut pamint si de baut, dar cum venira s-a lamurit
cu cine are de-a face si s-a dus de-a berbeleacul cu pleava pulberata,
c-au ramas doar citeva de bucati de eniceri si spahii fugind, dintre
care este amintita "inspre Dunare, o mina."

Glumiţe cu români

Am tăcut două săptămîni. Ca baba cu mîna la gură, am tăcut. N-am putut vorbi aşteptînd minunea.
Şi ăştia, cică, minunea a venit: Curtea Constituţională i-a zis lu Crin să se mute la Cotroceni. Şi lu Băsescu să ridice ancora. Da io tot stau cu mîna la gură.
În ţara mea, bacu a fost o catastrofă, leul urcă, benzinica s-a scumpit, Merkel se bagă neutru între puliticienii noştri, canicula e călare pe noi, Răduleasca face vizite la DNA.
Catastrofe cotidiene, de-am ajuns să fumez două pachete de ţigări pe zi.
Aş zice că nici Crin nu-i ce ne trebuie, dar îmi rămîne speranţa.
Plagiatorii să-şi dea demisia de peste tot. Şi hoţii. Tot aia.

ORDA DECAPITATĂ

După ce, mai bine de un an, sub conducerea înţeleaptă  a lui Robert Bucur, ORDA a şicanat cu nenumărate decizii de suspendare cea mai puternică organizaţie a artiştilor români, CREDIDAM, azi a apărut în Monitorul Oficial decizia de demitere a ciracului lui Prigoană. Pedeleul pusese ochii pe banii artiştilor, cam vreo 30 de milioane de euro pe an, dar Pontică s-a prins.
Ca să fiu concis, în 2011, Prigo şi Bahmu au constituit, cu scandalagiul de Chilian şi cu încă vreo două sute de "cîntăreţi", o asociaţie pandant cu CREDIDAM, care are peste 11 500 de membri, artişti interpreţi sau executanţi. Cît timp Bucur suspenda activitatea CREDIDAM, ARAIEX încasa remuneraţiile de la utilizatori şi le distribuia celor cîteva sute de membri ai lor,  chiar dacă banii se cuveneau distribuiţi şi membrilor CREDIDAM. Furt pe faţă.
Dacă măgăria ar fi continuat, artiştii înscrişi la CREDIDAM ar fi luat praful de pe plici ca drepturi.
Demiterea lui Bucur e dovada că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care ne fac viaţa suportabilă.

ELVEŢIA, CE ŢARĂ MINUNATĂ

E un început de iulie torid, cum n-a mai fost demult în Lausanne. Trenul regional pentru direcţia Geneva e aidoma celorlalte  TGV-uri, e chiar aşa cum  am văzut în filme. Curat, silenţios, rapid, elegant, răcoare, etc. Numa că nu se fumează, dar, unde se mai fumează în Europa?

În jumătatea de vagon în care ne-am urcat nu suntem decît noi patru şi, pe o banchetă mai în fund, un tip negricios care priveşte pe geam. Avem vreo 50 de kilometri de mers, cam 25 de minute, pînă la satul unde ne-a invitat colega noastră Irene să ne arate noua casă la care are de plătit rate douăşcinci de ani. Banana de la brîu mă incomodează, aşa că o scot şi o agăţ în cîrligul de inox al ferestrei. Discutăm dacă merită să dai un sfert de veac o treime din salariu ca să ai o casă, sub ameninţarea că ţi-o ia banca dacă întîrzii trei luni plata ratelor. Martine zice că da, că ea tot aşa şi-a făcut viluţa, cu credit. Paul, noncomformistul redacţiei, spune că el preferă să stea cu maică-sa pînă la moarte decît să se bage sclav la afurisiţii de bancheri. Aparent fără legătură, Andre spune un banc cu evrei la care mă fac că rîd. La noi circula de prin anii şaptezeci, dar la ei e noutate. N-apuc să spun cum e-n România cu creditele, că în difuzoare se aude o voce sexoasă: Arrete suivante, Bursigny.

Ne repezim la uşă şi coborîm.

Trenul dispare într-o clipă şi tot într-o clipă îmi dau seama că borseta mea a rămas atîrnată la geam. Borseta de forma bananei în care aveam toată averea: vreo opt sute de franci, 200 de euro, dar, mai ales, paşaportul, se bălăngănea acum, în drum spre Geneva. La naiba. Prietenii mei, colegi de redacţie, n-au nicio soluţie, dar  Paul se oferă să mă ducă el cu maşina pînă la Berna, la ambasadă, să-mi rezolv problema cu paşaportul, iar Martine zice că-mi dă ea bani de drum.

Mă cuprinde fireasca disperare numai cît mă gîndesc la formalităţi, la timp pierdut, la viza care expiră peste două zile, la bănişorii mei, la cît sunt de căscat, etc., şi dau să intru în gara din cărămidă roşie, dar uşa e încuiată.

Nimeni.  O gară pustie. Cum e posibil aşa ceva? Băi, în România, la orice canton e cîte-un amploiat CFR, dar la voi aici, e totul anapoda: mîncaţi salata înainte de masă, beţi vin din păhărele de ţuică, vă luaţi case la ţară, la dracu-n praznic deşi aveţi joburi în oraş, muriţi de rîs la bancuri de tot rahatu, de-acu o sută de ani, ce ţară-i asta? Martine se trage doi paşi înapoi, la fel şi ceilalţi.

Mi-aprind o ţigară chiar sub afişul care interzice fumatul pe peron. Şi nici de fumat nu poţi unde vrei! Merde. Merde. Merde.

O iau pe lîngă clădirea gării, orbit de furie pe destinul meu ghinionist. Pe partea cealaltă a aleii, după un gard de tuia, un ţăran gras şi asudat dă cu grebla pe lângă nişte roşii de un metru. Bonjour, zice. Bonjur pe dracu, bolborosesc. Pot să vă ajut cu ceva? – zice el, cu accentul lui vaudois. Non, merci. Cu ce să m-ajute janghinosu ăsta burtos cu pălărie de pai. Je suis le chef de la Gare. Hopa! Cătrănit de moarte, îi relatez totuşi, tărăşenia. Ne vous en faite pas. Îl văd cum sprijină grebla de un cireş plin cu poame şi cum  îşi scoate calm mănuşile. Mă ia de braţ zîmbind şi-mi spune că, la şase treizeci şi unu, trece prin Bursigny  tegeveul de la Geneva spre Viena şi, chiar dacă n-are oprire aici, o să-l roage pe conducteur să-mi aducă bagajul uitat în tren. Ce vorbeşti, Franţ? Chiar aşa?

Oui, monsieur. E şase şi zece. Peste cinci minute, tegeveul de Viena se întîlneşte la Nyon cu tegeveul de Paris. Din fericire, expresul are oprire în Nyon. Venez, on va parler au chef du train! Îl urmez la peron. Franţ grasu descuie o cutie galbenă de pe peretele gării, scoate un receptor de telefon şi-i spune unuia Pascal cum un român simpatic dar cam nervos şi-a uitat bagajul atîrnat la geam, în ultimul vagon din alea cinşpe. Eşti amabil să recuperezi borseta omului şi să i-o dai şefului de pe expres? Da, să oprească o secundă la Bursigny, ce mare lucru? Mai mult rîde decît vorbeşte şi-l mai întreabă şi ce-i face copilaşul de trei ani, un neastîmpărat de nu se poate.

Mai trage un hohot şi-mi arătă stîlpul de înaltă tensiune numărul 5545. Acolo, opreşte locomotiva care vine de la Geneva. Staţi în spatele stîlpului şi nu ieşiţi decît cînd opreşte trenul. Altfel, danger de mort.

Sunt vreo două sute de metri pînă la 5545, iar pe terasament, nicio buruiană, nicio hărtiuţă, niciun căcat. Nu ştiu unde s-arunc chiştocul. E stins. Îl pun în pachet.

Acuş se înserează. Nicio cioară pe cer, doar cîţiva norişori ca nişte jeleuri, de-ţi vine să-i mănînci. Doar că-s prea sus.

Iar eu prea jos, da ce zic jos, sunt terminat, mort, îngropat şi uitat de Dumnezeu. Nu, n-are cum s-ajungă în cinci minute mecanicul de locomotivă la vagonul cinşpe, pînă la Nyon. Şi trenul de Viena o să plece fără borseta mea. Chiar dac-o găseşte ceferistul elveţian, borseta mea o să ajungă la obiecte pierdute pe la Poliţia din Nyon, dacă nu chiar la Geneva. Şi dă-i şi caut-o, şi dovedeşte că-i a ta, şi dă declaraţii, băga-mi-aş.   

Dar mai mult mă chinuie imaginea negriciosului rămas în tren, cum îmi cotrobăieşte el chiar acum prin borsetă şi-mi şterpeleşte banii şi actele. Mai sunt cinci minute pînă cică vine trenul, dar sigur o să deraieze şi-o să-mi mai văd eu paşaportul în vecii vecilor. Asta dacă nu se ciocneşte dracului frontal chiar înainte de intrarea în Nyon cu trenul meu.

Iaca, mai sunt două minute. Peste Bursigny domneşte o linişte suspectă. Ar fi prea de tot să-mi recuperez borseta. Din zare, Mont Blancul se uită spre stîlpul de 27 000 de volţi nr. 5545. Pe naiba, se uită la mine pe sub pălăria lui de zăpadă şi moare de rîs. Du-te-n mă-ta, boule, îi zic lui Mont Blanc, cu toată inteligenţa pe care-o am la ora 18. 30 şi 38 de secunde.

Mă uit la Swatch. Mai sunt cinşpe secunde şi tegeveul, nimic. Nu, e clar, sunt nebun, stau ca prostu la stîlp, în mijlocul cîmpului la 35 de grade, am un coşmar. Martine şi Paul, şi Andre şi tot universul cu siguranţă se cacă de râs, laolaltă cu ţărănoiul de şef de gară din Bursigny: românaşul chiar  crede că ditamai expresul de Viena o să oprească în prăpăditul asta de sat care n-are nici o sută de case. La şase treişunu. Haida de.

Ba da. Chiar aşa. Fix la 18:31, o lumină parcă mai mare decît soarele (aflat la asfinţit) străluceşte de după curba căii ferate. Aproape fără zgomot, trenul se opreşte, cu fereastra locomotivei în dreptul meu, omul de la stîlpul 5545.

Geamul se lasă încet, apare un cap cu ochelari Gucci, mustăcioară şi caschetă CFS, care zice bonjour monsieur, vous etes le celebre roumain? C'est a vous la bananne? Voulez vous verifier si tout est en ordre? Mi-o întinde pe geam. Deschid tremurînd fermoarul. Paşaportul, da. Şi banii. Şi legitimaţia de jurnalist. Oui. monsieur, grand merci. Un instant s'il vous plait. Şi-i întind o bancnotă de 100 FRS. Dar nea caschetă mă salută milităreşte, închide fereastra hilizindu-se ca prostu.

Şi, într-o clipă, trenul alb cu dungă albastră se face nevăzut spre Viena.

VAE VICTIS

Nu vreau să-i aud pe învinşii de azi că s-au furat voturi, că s-au făcut ilegalităţi, că nu cei care merită au învins.
Mi i-aş dori pe învinşi să primească înfrîngerea cu demnitate, dacă ştiu ce-i aia. Nu vreau s-aud lamentaţii şi nici lacrimi de crocodil pe obrajii lor graşi şi asudaţi. Să se ascundă într-una din multele camere şi să se dea cu capul de pereţi. Să nu iasă de-acolo decît după ce li se vindecă toate cucuiele. Căci, sigur se vor da cu capul de pereţi. Iar lingăii lor care le-au păpat bănuţii şi le-au întreţinut iluzia că pot pune laba pe oraş, să se îmbete amarnic şi să borască o săptămînă.
Mă bucur că băcăuanii au votat bine, cu limba română.
Dacă mă citeşte şi vreunul care a uitat latina din liceu, sau, pur şi simplu n-a făcut liceul, Vae victis înseamnă "Vai de cei învinşi!"
Eufemistic vorbind!

MÎINE VOTEZ CU LIMBA ROMÂNĂ

             Să se dea o lege care să interzică, sub ameninţarea execuţiei cu spînzurătoarea, candidatura la primărie a celui care nu ştie limba română. Care nu respectă acordul subiectului cu predicatul. Care n-are proprietatea termenilor. Păi cum să respecte ăla legile, dacă nu respectă limba lu mă-sa care l-a crescut? Păi ce minte poa să aibă ăla care amestecă vorbele pe care crede el că înseamnă ceva, dar dicţionarul spune cu totul altceva?          
            Ajunge, doamne fereşte, primar, şi numai ce urmează dialogul:

- Bună ziua, Lele Gioae.
- Ia, mulg şi io această oaie.
- Dar badea Vasile e-acasă?
- Dă şi brînză, dă şi caş.

Oameni cu faţa umană, totuşi.

SUPĂRAT PE VIAŢĂ DIN CAUZĂ CĂ

Mi-a plăcut mult asta. Am achiesat pe loc, furios că nu mi-a trecut prin cap ideea, înainte să zică Bittman.

Dacă aş fi preşedinte, aş pune un asasin să-mi vină de hac.

BELIGAN OMAGIAT ÎN ŢINUTUL NATAL

Nu pentru că n-aş avea ce spune despre Radu Beligan vă trimit la linkul
http://varanus-varanus.blogspot.ro/2008/12/vrem-i-noi-n-beligania.html .
Ci pentru că acolo găsiţi esenţa a ceea ce aş avea de spus.

Duminică, fiul mereu rătăcitor al Bacăului, în lumină rătăcitor, să ne-nţelegem, dă pe-acasă. Şi-l primeşte locul lui cu felurite daruri.
I se dăruieşte un teatru denumindu-se cu numele lui şi i se conferă titlul de cetăţean de onoare al urbei. Lui, cetăţeanului de onoare al scenei.
Pentru mine, veşnic certat cu sinele meu, înseamnă mult că am fost la originea ideii, dar mai că-mi vine să mă iert de multe păcate văzînd-o pusă în realitate.

VIAŢA DUPĂ MOARTE

Cică românii au o speranţă de viaţă după moarte mult mai mare decît alte popoare, datorită credinţei lor profunde şi a numărului de biserici pe kilometrul pătrat.
Aşa le-a spus credincioşilor un slujitor al Domnului, la o predică.

Eu, unul, ca să trăiesc cît mai mult, mă străduiesc să fiu treaz cît mai mult.
Sigur, o să fiu treaz cît o da Dumnezeu. Şi, după, tot atît.

Update fără legătură:
Un accident de munca mai putin obisnuit a avut loc in comuna bacauana Stefan cel Mare, unde clopotarul bisericii a fost ranit grav dupa ce i-a cazut in cap limba clopotului pe care tocmai il tragea.
Na poftim.

PRIMII DINTRE PROŞTI

Colegul meu de liceu, Mugurel Mintici, juca handbal la naţionala de tineret a României. Şi el cam două trei săptămîni pe trimestru dădea pe la şcoală. În rest, cantonamente, deplasări, cîştiga şi bani. Avea  o geantă cu echipamentul şi una cu cărţi. Eu eram a unşpea şi el ultimul an. Venea de pe la campionatele lui şi-mi povestea cum e-n Germania. Îi zIceam să nu mai viseze de-alea, că-i strică mintea. La picapul lui i-am descoperit pe Dvorak, Ceaikovski, Smetana şi nu mai zic, să nu mă dau mare.  Bine, ascultam şi Beatles, Sincron, Creedence, Phoenix, Atomic Rooster, Adamo, ce ştiţi voi. Şi, cît învăţam amîndoi, furam cîte un Salem mentolat din ţigările lui tatsu, care le primea de la o fostă iubită care fugise-n America. Mugurel a luat bacul cu 9, a intrat la facultate cu notă mare, la ed.fizică. Nu era vedetă, muncea de zece ori mai mult ca mine, dar era un învingător.  Şi s-a făcut om adevărat, antrenor la cea mai tare echipă de  handbal din Braşov. Şi, gata cu amintirile.
Aflu de la http://www.contrasens.com/2012/05/31/bacalaureatul-olimpicilor-doua-treimi-au-cazut.html#more-28609 că doar doua treimi din “olimpicii” care au dat Bacalaureatul special la Bacău au cazut examenul. Da cică-s ocoşi, c-ar vrea să li se cuvină un bac "mai special" c-au adus medalii la România.
Cum ar veni, să li se dea moca şi-un yaht cînd cumpără halviţă. Şi, dacă tot ne fac onoarea să respire aerul nostru, să capete şi gaura din cer cuvenită celor care-au ieşit primii dintre proşti.
Nasol. Nasol tare. Vai de ea şcoală, vai de ăi care se nasc în România.

SĂ ÎNVĂŢĂM SUEDEZA

O familie din bietul Maroc a emigrat şi a învăţat limba suedeză. În 1983, familia s-a mărit cu o fiică. Fata a cîştigat Eurovisionul de la Baku (ce-o fi căutînd Eurovisionul la Baku?) interpretînd o piesă incredibilă - Euphoria. Pentru Suedia. Ţara aia care cică ar exista în nordul Europei. 
Pe fată o cheamă Lorine Zineb Noka Talhaoui şi are origini berbere.
Paranteză: prin anii 90 am cunoscut o prinţesă berberă pe care familia o aruncase într-o groapă cu jăratec, pedeapsă că refuzase să se mărite cu bărbatul care o cumpărase. Era o tînără frumoasă, fără tălpi, studentă la medicină în Geneva, unde fusese adoptată de o familie de elveţieni. Mi-am amintit de ea cînd am văzut că Loreen a intrat în scenă desculţă.
Loreen a avut ceva mai mult noroc. Şi în plus, are o voce teribilă şi dansează uluitor. Îmbrăcată într-o rochie simplă, fără sclipiciuri, fără epatare, a cîntat cu credinţă, parcă în transă, cu inflexiuni vocale surprinzătoare, un cîntec venit din altă lume. Europa s-a emoţionat.
Mandinga a ieşit pe un loc 12, onorabil.
Am mai notat prestaţiile excepţionale ale soliştilor din Azerbaijan, Albania, Grecia, Spania, Serbia, Macedonia. Babele ruse nu mi-au plăcut de loc cu piesa lor pe ritm de horă, chiar dacă au luat locul doi, pe motive geopolitice. 

ŞI ZIARIŞTII CÎŞTIGĂ PROCESE, NU-I AŞA?

După un proces la CEDO care a durat mai bine de opt ani, jurnalistului Petru Frăsilă i s-a făcut dreptate.
În 2004, actualul director de la Prima Tv Iaşi, a acţionat statul român în judecată la Strassboug, după ce organele de drept, care ar fi trebuit să pună în aplicare o decizie judecătorească a Tribunalului Neamţ au rămas impasibile,  refuzînd să execute ordinul instanţei.

Pe scurt, conflictul a început în 2002, cînd magnatul nemţean Ioan Ţociu, la ora aceea parlamentar şi co-acţionar la Tele M Neamţ, a interzis accesul jurnaliştilor Petru Frăsilă şi Lucia Ciocîrlan (director de programe) în studiou, pe motiv că aceştia difuzaseră o serie de materiale critice la adresa sa. După ce instanţa locală şi Curtea de Apel Bacău au dat dreptate celor doi ziarişti, executorii şi poliţia, sub influenţa baronului, au ezitat să acţioneze.
Curtea Europeană a decis, la 10 mai curent, că a fost astfel încălcată libertatea de exprimare a jurnaliştilor şi a hotărît definitiv că statul român trebuie să le plătească despăgubiri de 18.000 de euro şi cheltuieli de judecată de 5.500 de euro.
În virtutea articolului 10 al Convenţiei Europenei referitor la dreptul la libera exprimare, decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) –  stauează o dată în plus obligaţia statului de a proteja media locală de presiunile politico-economice.

NOUA FAŢĂ A RECESIUNII

Noii guvernanţi ne-au procopsit cu încă o expresie menită să micşoreze entuziasmul schimbării şi să-i pună-n gardă pe guvizi că, pe lîngă laptele şi mierea promise, în perioada următoare, va curge şi o dîră substanţială de căcat.
Mult elaborată în laboratoarele experţilor, recesiunea statistică, bate de la mare distanţă recesiunea economică. Pe-asta o înţelegea orice prost: dacă nu produci, n-ai.
Recesiunea statistică e, însă, mult mai nasoală. Comportă o serie de parametri daţi dracului:  alocări de resurse, restructurări, sincope, sector privat competent, recul de monedă naţională, cheltuieli necesare reducerii cheltuielilor, micşorări de salarii pentru măriri de salarii, 3 cote unice progresive, şi alte băgări de pulă în mintea cetăţeanului.
Ca-n factura de gaz, unde-ţi citeşti consumul în metri cubi şi plăteşti kilowaţi, cum ar veni cumperi parizer, dar plăteşti caviar.
Io zic că şi băieţii ăştia-s puşi pe suprimare.
Da n-ar fi mai ieftin cu cianură?

Să-mi dea domnu Dan douăjdemii de euro şi mă caaaaaaar unde-o-i mai vedea cu ochii.

EXCELENŢA ÎN ARTA ORALĂ

Daniela Santanache este candidata partidului lui Berlusconi pentru preşedinţia Italiei, că şi la macaroane sunt alegeri anul ăsta. Fătuca are 51 de ani şi e la fel de controversată şi noncomformistă ca şi maestrul ei. Sloganul ei electoral dovedeşte o artă orală specifică marilor oameni politici. Textul tradus, sună aşa:

EU ÎNGHIT .

Ca să nu murdăresc.

Pentru proteine.

Pentru patrie.

Mi-ar plăcea ca şi politicienii români să fie atît de sinceri, eco, şi iubitori de ţară, ca această adevărată Sarah Palin a Italiei.

Slogane electorale 2012

Pe vremea cealaltă, în preajma alegerilor locale, care, nu ştiu cum, picau mereu pe 4 martie, gardurile şi zidurile se umpleau de afişe cu un text unic: Votaţi candidaţii Frontului Democraţiei Populare! Pentru un oraş, era suficient un candidat la fotoliul de primar şi o listă unică de consilieri, propuşi cu aprobarea Partidului şi cu dosare beton. N-aveau nicio emoţie, odată propuşi erau şi aleşi cu sută la sută din voturi. Cine îndrăznea să voteze nu?
Vremurile s-au schimbat, alegerile au devenit mai destinse şi mai vesele. Care vrea, în funcţie de ambiţie, orgoliu şi interes, poate candida la o funcţie în conducerea urbei sau a judeţului. Interesul poate fi politic, sau civic, sau personal. Pretendentul la demnităţi îşi construieşte campania electorală cum se pricepe, sau angajează specialişti în comunicare - manipulare. Căci scopul este să convingă poporul că el cel mai deştept, mai energic, mai simpatic, mai serios, mai decis să-şi respecte promisiunile pe care le aruncă nemilos în programul său electoral.
Poate cel mai important element de persuasiune este sloganul, sinteza proiectului viitoarei şi speratei sale guvernări. Românul s-a deşteptat, pe nimeni nu mai convinge ordinul "Votaţi pe...!". Sau "Numai cu x vom reuşi să avem un oraş frumos!", " Cu y spre victorie!"  ori "Împreună, spre viitor!".

Subtil, grav, insinuant, promiţător, înţelept sau tîmpit, sloganul este chintesenţa exprimată a personalităţii viitorului conducător al urbei. Prilej de meditaţie. Aşa că, meditaţi la cîteva care colorează pentru o lună frumosul nostru oraş.  Şi comentaţi.
Puneţi mausul pe poze ca să aflaţi părerea mea.

BĂI PONTA, AI ACŢIUNI LA ĂŞTIA CU BENZINA?

Că-s la modă interogaţiile din titlu, iaca şi eu. Da mai disperat decît tabloizii, că-mi dau ăştia la benzinării trei kile la douăj de lei, de-mi vine să le cînt vecină dragă vecină, băga-ţi-aş în cur benzină. Au făcut-o de şase lei litru porcii, mai au puţin şi, cu banii pe-un plin, îmi iau un kil de neutroni şi m-arunc în aer cu ţara asta cu tot.
Ponta are ochelarii aburiţi de nu bangheşte că ăia de le-a vîndut Năstase petrolul de sub noi fac mişto de el?
Sau au amîndoi niscai acţiuni pe la petromul pizdei mamii lor, şi-atunci, scuze, se explică.

Că mă mut în Switzerland, că acolo măcar, şi eu ca român pot să-mi permit un păhărel de essence pe zi, să mişc Chevroletul 30 de kilometri prin oraş.

Prix de carburants SUISSE:

11 mai 2012

Vaud	SP95	SP98	Diesel

	Blonay	1.80	-	1.84
	Aigle	1.81	1.85	1.86
	Kestenholz	1.75

 www.carburants.ch est un site Internet permettant de comparer les prix de l'essence en Suisse. Les prix des carburants sont entrés par les membres eux-mêmes.

Un FRS este azi 3.68 lei. Artimetica precară pe care-o ştiu, îmi zice că, un litru de benzină în ţara bogaţilor lumii e, în medie 1,78 de franci elveţieni, cum ar veni 6,25 lei. Numa că, salariul mediu acolo e 12.880 lei adică 120 de milioane de lei vechi româneşti.

Cum ar fi, frate?

BILBAO, TU MAI LIPSEAI

Ca să-mi mai confirme încă odată prejudecata că habar n-am să cîştig, iaca, Bilbao a luat-o urît de tot pe cocoaşă. Consider fotbalul un sport destul de mişto, dar nu mă uit la meciuri şi evit ştirile cu fotbalişti. Sunt invidios că-şi pot cîştiga bine existenţa cu picioarele, în timp ce alţii, cu mintea, o tîrîie de azi pe mîine. În general, ştiu despre ei, despre fanii lor şi despre finanţatorii de cluburi că-s nişte cocălari fără bun simţ, care urlă, se bat şi nu le pasă că deranjează pe alţii. De exemplu, pe mine.
Pînă ieri-alaltăieri, habar n-aveam cine-s ăia care-şi vor disputa nuşce cupă pe noul stadion din Bucale. Apoi, am văzut niscai spanioli chefuind în Centrul Vechi. Ştiristele s-au tot întrecut între ele să ne informeze că ce mişto-s ibericii, ce bine ştiu să bea ei şi ce le mai plac gagicile noastre şi tot de la ele, vrînd nevrînd, am aflat că joacă două echipe cu aproape acelaşi nume. Una Atletico de Madrid şi una Athletic, din Bilbao, capitala celor mai afurisiţi revoluţionari de mai există-n Europa. Păi, bat războinicii ăştia, nu se poate să nu bată, că doar luptă pentru independenţă. Sau autonomie, ce-o fi.
Şi, foarte sigur că cîştig, pun pariu cu mine că bascii iau cupa. Mă iau cu treburi, trece ziua, se face seară şi-mi aduc aminte de pariu. 
Hai, zic, să văd şi eu ce se-ntîmplă pe stadion, să mă conectez la realitate, că doar n-oi trăi în pădure, aşa atemporal. Şi deschid tembelizorul, pe la zece. Era deja unu la zero pentru madrileni.


Pîn-la urmă, s-a făcut de trei şi bascii au părăsit terenul smiorcăindu-se.
Asta îmi dă mult de gîndit. Dacă pierd şi pariurile cu mine însumi, nu-i a bună. 

FRANŢA A SCĂPAT DE COCĂLAR

Cocălarul francez s-a dus pe copcă.
Am citit discursul de aseară al preşedintelui Băsescu. Ar fi trebuit să conţină repere existenţiale pentru popor în perioada care urmează, deoarece românii aşteptau niscai concluzii după discuţiile cu discuţiilor cu reprezentanţii FMI, CE şi ai Băncii Mondiale. Cînd colo, ce să vezi? Miştocăreli de mus alcoolizat, la grămadă. Ba că el a anunţat încă din octombrie că la 1 iunie se măresc la loc salariile şi se dau înapoi banii pensionarilor, ba că nu e de acord cu chestia asta, dacă măsura afectează bugetul.
Păi, nea caisă, sigur că afectează bugetul, dar tu ar trebui să ştii dacă există alea 5 miliarde sau nu, aşa cum ştii dacă mai ai sau nu bani de-o votculiţă.
Explică-mi şi mie cum vine asta: Reîntregirea salariilor reduce deficitul de la fondul de pensii cu un miliard de lei, urmată de asta:  S-a înţeles greşit. Măsura revenirii salariilor nu este natură să afecteze niciunul dintre cele două fonduri în mod negativ, dimpotrivă, în mod pozitiv. Ce dracu, am înebunit cu toţii? Am băut din aceeaşi sticlă şi s-a luat gonoreea?
M-o fi tîmpit factura de regularizarea pizdei mamii lor de 20 de milioane de la EON Gaz, cu termen pe 15 mai, (care e în Kilowaţi, deşi eu am contor pe metri cubi!), poate de-aia nu pricep geniala frază a marinerului: Rezerva pentru plata salariilor, dacă economia nu a mers pozitiv, să spunem, mai pozitiv decât ne-am aşteptat este în dreptul de a modifica deficitul, de la 1,9% la 2,2%. În urma evoluţiilor de până acum rezultă un deficit mai mic, de 1,84% din PIB. Va putea corecta deficitul de la 1,9% la 2,24%, deci cu 0,34 puncte procentuale. Avem spaţiu fiscal pentru a reîntregi integral salariile.  
Fac menţiunea că nu sunt bugetar.
Şi tot aşa, ca prostu, mă gîdilă la auz ştirea că labă tristă de Sarkozy s-a dus pe copcă. Deşi nu are un discurs atît de imbecil ca cocălarul nostru.
Iar sper, iar sunt bou.

SFÎRŞITUL LUMII CU PERIGEU

Efectele catastrofale ale Lunii uriaşe care va apărea noaptea asta, au şi început. Chiar seara trecută, am avut prilejul să-i vedem behăind apocaliptic pe domnul candidat Virinel şi pe domnul candidat Bahmuţeanu. Primul a suspinat pe Ce-am iubit s-a scuturat, ce-a fost verde s-a uscat, iar al doilea, n-am prea înţeles cu tot efortul lui afonic, dar era ceva care aducea cu Aşa-i românul. Apoi, pe la opt, au zburat pe deasupra casei trei elicoptere, iar după vreo zece minute, alte trei. 
Noaptea a trecut cum a trecut, doar că, pe la ora două m-am trezit transpirat dintr-un coşmar în care se făcea că dădeam mîna cu un lung şir de politicieni, dintre care am recunoscut pe Băse, Antonescu, Diaconescu, Ponta, dar vă spun, capătul rîndului nu se vedea. În schimb, în jurul lor mişunau maidanezi drăguţi cu covrigi în coadă, iar scena se petrecea pe malul unui rîu jumate lapte jumate miere, separate printr-un firicel de Jacobs solubil care tocmai se scumpise din nou. 
Dimineaţa marii Luni a debutat şi mai prost. M-a împins naiba să deschid un filmuleţ despre predicţiile mayaşe şi semnele misterioase din lanurile de grîu din Anglia. Ce mai, lumea-i pe ducă. La perigeu.
Dar nu azi. Azi vor fi doar ceva mizilicuri de cutremure, ţunami, inundaţii, previzibile de altfel şi ca urmare a invaziei de căpuşe.
Mayaşii dau ca sigur că scăpăm de toate pe 12.12.2012.