Pe un scenariu bazat pe capodopera Două loturi de I.L.Caragiale, pe care,
la început, sunt colate replici din alte Momente
şi schiţe, menite, chipurile, să întregească atmosfera începutului de secol
douăzeci şi să înţeleagă prostimea că nimic nu s-a schimbat de atunci în patria
noastră, regizorul Dumitru Lazăr Fulga
reuşeşte să creeze poate cel mai
performant spectacol de comedie pus în scenă vreodată în toată existenţa
Teatrului băcăuan.
Performanţa constă în excepţionalul record ca,
în cele aproape 90 de minute cît a durat reprezentaţia comediei
în sala plină să nu se audă nici un hohot de rîs.
Singurul moment care a creat bună dispoziţie a
fost cel în care, cînd în difuzoare s-a auzit, la un nivel care-ţi spărgea
timpanele, vocea bolborosită a unui personaj. Atunci a izbucnit în hohote de
plîns un sugar pe care părinţii, de acelaşi nivel intelectual cu plodul, îl
aduseseră la teatru ca să se înveţe de mic cu catastrofele.
Mă întristează să descriu amărăciunea care m-a
dominat urmărind eforturile actorilor de a urma indicaţiile elucrubante ale
directorului de scenă, de a încerca să suplinească lipsa de idei, incoerenţa
textului, suprapunerea dialogurilor, ei înşişi, bieţii actori, neînţelegînd
nimic din ceea ce se petrece pe scenă.
Mă gîndeam la Caragiu, la Beligan, la Coca
Andronescu. Cum ar fi jucat ei sub indicaţiile regizorului angajat al teatrului
PE CARE-L FINANŢĂM?
Premiera „Aurorei române” e o mare varză
dihotomică, mobilată incredibil de gregar cu ţipete, urlete, trompete şi fum,
cu scălîmbăieli groteşti, caricaturizări de bîlci, fără stil, fără sens, fără
nuanţe. Mi s-a părut că nişte oameni bine „magnetizaţi” fac în public ceea ce
le-a impus un şef a cărui minte a luat-o razna. (Carmen Mihalache, absolventă
de teatralogie, prietenă de ani de zile cu regizorul, mi-a explicat că „Mituş
face spectacole pentru copii de clasa a cincea”. Păi io cred că face spectacole
pentru dobitoci. Sau pentru îndobitocire.)
Pardon. Scuzaţi. Părerea mea.
Sunt prea supărat ca să intru într-o analiză
în care să explic – aşa, din cultura mea generală, ce şi cum, cine a fost
tătucul Stanislavski, să exemplific cu ce le cerea Hamlet actorilor acum patru sute de
ani, sau ce înseamnă claritatea dicţiei, expresivitatea mişcării, ori
comunicarea între actori.
Totuşi, recunosc, finalul a fost demenţial.
Trompeta agasantă a lui Ionel semnala publicului imbecil, care nu se prinsese, fi-r-ar
a naibii, de nici o poantă regizorală, cînd trebuie să aplaude. Aşa ne trebuie dacă suntem proşti. Şi fără
noroc.
La ieşire, o actriţă pensionară m-a privit întrebător. N-avea curaj
să-mi spună cum a fost spectacolul. O petardă gongorică fîsîită, am zis. A
ridicat din sprîncene: Deci nu sunt singura, n-am înnebunit. Aşa ceva...
Domnule, în seara asta, spiritul lui Caragiale a mai emigrat odată la Berlin
intr-atit de trist? peste poate!
RăspundețiȘtergere