duminică, septembrie 30, 2012

CARAGIALE A EMIGRAT DEFINITIV LA BERLIN



Pe un scenariu bazat pe capodopera Două loturi de I.L.Caragiale, pe care, la început, sunt colate replici din alte Momente şi schiţe, menite, chipurile, să întregească atmosfera începutului de secol douăzeci şi să înţeleagă prostimea că nimic nu s-a schimbat de atunci în patria noastră,  regizorul Dumitru Lazăr Fulga reuşeşte să creeze  poate cel mai performant spectacol de comedie pus în scenă vreodată în toată existenţa Teatrului băcăuan.
Performanţa constă în excepţionalul record ca, în cele aproape 90 de minute cît a durat reprezentaţia  comediei în sala plină să nu se audă nici un hohot de rîs.
Singurul moment care a creat bună dispoziţie a fost cel în care, cînd în difuzoare s-a auzit, la un nivel care-ţi spărgea timpanele, vocea bolborosită a unui personaj. Atunci a izbucnit în hohote de plîns un sugar pe care părinţii, de acelaşi nivel intelectual cu plodul, îl aduseseră la teatru ca să se înveţe de mic cu catastrofele.
Mă întristează să descriu amărăciunea care m-a dominat urmărind eforturile actorilor de a urma indicaţiile elucrubante ale directorului de scenă, de a încerca să suplinească lipsa de idei, incoerenţa textului, suprapunerea dialogurilor, ei înşişi, bieţii actori, neînţelegînd nimic din ceea ce se petrece pe scenă.
Mă gîndeam la Caragiu, la Beligan, la Coca Andronescu. Cum ar fi jucat ei sub indicaţiile regizorului angajat al teatrului PE CARE-L FINANŢĂM?
Premiera „Aurorei române” e o mare varză dihotomică, mobilată incredibil de gregar cu ţipete, urlete, trompete şi fum, cu scălîmbăieli groteşti, caricaturizări de bîlci, fără stil, fără sens, fără nuanţe. Mi s-a părut că nişte oameni bine „magnetizaţi” fac în public ceea ce le-a impus un şef a cărui minte a luat-o razna. (Carmen Mihalache, absolventă de teatralogie, prietenă de ani de zile cu regizorul, mi-a explicat că „Mituş face spectacole pentru copii de clasa a cincea”. Păi io cred că face spectacole pentru dobitoci. Sau pentru îndobitocire.)
Pardon. Scuzaţi. Părerea mea.   
Sunt prea supărat ca să intru într-o analiză în care să explic – aşa, din cultura mea generală, ce şi cum, cine a fost tătucul Stanislavski, să exemplific cu ce le cerea Hamlet actorilor acum patru sute de ani, sau ce înseamnă claritatea dicţiei, expresivitatea mişcării, ori comunicarea între actori.  
Totuşi, recunosc, finalul a fost demenţial. Trompeta agasantă a lui Ionel semnala publicului imbecil, care nu se prinsese, fi-r-ar a naibii, de nici o poantă regizorală, cînd trebuie să aplaude.  Aşa ne trebuie dacă suntem proşti. Şi fără noroc. 
La ieşire, o actriţă pensionară m-a privit întrebător. N-avea curaj să-mi spună cum a fost spectacolul. O petardă gongorică fîsîită, am zis. A ridicat din sprîncene: Deci nu sunt singura, n-am înnebunit. Aşa ceva... Domnule, în seara asta, spiritul lui Caragiale a mai emigrat odată la Berlin