Intr-o zi de 13, Vinerea Mare a anului 2012, neobositul
meu prieten n-a mai răspuns la telefon. Nici a doua zi, nici a treia. Tot
formam numărul lui, dar nu auzeam decît vocea unui robot, explicîndu-mi metalic
că numărul lui Petru Frăsilă nu este disponibil.
Abia după mai bine de zece zile m-a sunat. S-a scuzat,
fusese ocupat un pic. Jucase o partidă
de şah cu moartea pe o miză uriaşă: propria-i viaţă. Destinul îl obligase să-şi
pună în joc existenţa într-un mod dramatic şi imperativ, impunîndu-i să-şi
întrerupă alergarea nebunească şi perpetuă de zi cu zi, dictîndu-i un time-out
nedorit în lupta timpul.
Imobilizat într-o rezervă de spital, cu perfuzii şi fire legate
de aparate care-i măsoară parametrii vitali, aflat într-o cumpănă instabilă, la
un capăt cu viaţa, la celălalt cu nefiinţa, Petru Frăsilă decide să facă o nouă
încercare de a-şi depăşi limitele: să-şi pună în faţa lumii amintirile,
trăirile, înţelesurile, întrebările şi neliniştile pe care le are un om căruia
i se arată pe neaşteptate clipa care-i poate fi fatală.
Spitalul devine locul întîlnirii cu el însuşi, locul
meditaţiei profunde pentru care – prea ocupat cu problemele celorlalţi - n-a
găsit niciodată timp, unde se poate privi în linişte, analizîndu-şi trecutele
şi viitoarele mişcări pe cîmpul de bătălie al vieţii, reconfigurîndu-şi în alb
sau negru scara valorilor şi a urgenţelor.
Cu generoziatea lui proverbială, mereu dispus să se
dăruiască semenilor, şi cu bunul simţ al moldoveanului care a cunoscut şi
mirosul glodului, dar şi palpitul stelei
care-ncet se suie pe cerul de de-asupra, vremelnicul nostru suferind se
simte dator să ofere semenilor modelul său de viaţă, eliberîndu-se astfel de
frica de moarte şi de înjositorul sentiment de ură care-i întunecă memoria
clipei.
Din orizontul îngust al patului de fier, meditează asupra
propriului destin pe care nu pregetă să-l compare cu cele ale lui Jean Valjean
sau Gavroche -personaje ce i-au marcat adolescenţa- şi evaluează gîndurile şi
mişcările care i-au determinat devenirea ca om.
Îi trec prin memorie copilăria, anii de liceu, tentativa
nereuşită de a deveni actor, stagiul de militar cu legendele lui, viaţa de
şantierist, studenţia, şi, cu nedisimulată mîndrie, poziţia de activist UTC şi
de mentor de cenaclu, implicarea sa în viaţa comunităţii. Devenirea sa în
profesiunea de ziarist, în care a
deprins din mers regulile jocului, prilejuieşte autorului un sincer mea culpa pentru momentele de
slăbiciune, de compromis, de nesiguranţă, de insuficientă informaţie (vezi
relatarea de la interviul acordat de Regele Mihai), dar şi rememorarea unor
clipe de satisfacţie, în care jurnalistul Petru Frăsilă a simţit cît de
puternic poate fi un om care luptă pentru adevărul şi dreptatea semenilor săi.
Dacă l-ai văzut pe ecran sau ai avut norocul să-l cunoşti,
observi printre rînduri lumina ochilor lui mereu curioşi să afle ceva şi
surîsul misterios care ascunde un gînd înţelept şi o rezolvare deja ştiută a
oricărei probleme care s-a putea ivi.
Tonul alert, colocvial, fără farafastîcuri stilistice,
uneori autopersiflant, capătă blînde accente critice în pasajele care
ilustrează petrecerile nesfîrşite în care s-au transformat sărbătorile
tradiţionale, neostoita poftă de bani a artiştilor, supremaţia ratingului şi a profitului
asupra calităţii artistice, victoria entertaimentului facil asupra devenirii
profunde a spiritului românesc, sau rapacitatea clasei politice.
Autorul include cu parcimonie în text dialogul care are
menirea subtilă de a ne readuce în realitatea frustă a condiţiei de pacient într-un salon aseptic,
prin termopanele căruia răzbate surd
tumultul citadin cu avalanşa lui de energii sufocante, de provocări, de
probleme presante care nu suferă amînare. Dar tot acest exterior viu se află în
afara omului suferind, departe de clocotul vulcanului de gînduri, de războiul
său interior pe care-l acoperă cu cerşaful liniştii de circumstanţă.
Devine autocritic cînd îşi aminteşte momentele în care a
confundat cele două planuri între care a oscilat în ultimii douăzeci de ani: „Ziaristul vrea subiecte fierbinţi, pe
placul telespectatorului. Patronul visează la contracte de publicitate, să
plătească facturile, salariile, să facă un ce profit...” În vîltoarea partidei,
pendulînd între cele două responsabilităţi, omul Petru Frăsilă îşi trăieşte
destinul la limita dintre agonie şi extaz, măcinîndu-şi sănătatea şi
periclitîndu-şi existenţa, în apărarea unei libertăţi deseori iluzorii.
Textul emană ici-colo savante şi echilibrate irizări
poetice, căci poezia tinereţii a sălăşluit întreagă şi vie tot timpul în sinele
său profund, doar pusă în surdină de zgomotul prea-agitatei sale vieţi. Bonom,
sfătos şi romantic, eroul-autor se simte în
afara timpului, atîrnat de o rază de soare, într-un spaţiu aflat între viaţă şi
moarte, unde înspăimîntătoarea perfuzie îi picură hrană direct în sînge, iar
suferinţa e o cădere în abis.
Mult Dumnezeu în cele 170 de pagini ale vieţii pe tabla de
şah a lui Petru Frăsilă.
Cartea
lui este alcătuită din profunde meditaţii, din mărturisiri şi întîmplări poate
nu atît de pline de neprevăzut cum s-ar aştepta un cititor de literatură. Dar,
poate tocmai normalitatea, firescul comunicării, expresia simplă, lipsită de
exacerbări emoţionale, conferă volumului statutul aparte de poveste reală, autenticitate
şi credibilitate absolută.
Finalul reproduce documentul oficial al Curţii Europene a
Drepturilor Omului, prin care Petru Frăsilă obţine victoria de necontestat
într-un proces cu statul român care a durat aproape zece ani. Sentinţa vine să
întoarcă lucrurile pe făgaşul lor, întocmai ca într-un basm: binele învinge
răul. Pion şi rege în acelaşi timp, Petru Frăsilă cîştigă partida, întîmplător
sau poate nu, chiar în ziua externării sale din spital: instanţa europeană i-a
redat Dreptul de a sta cu fruntea sus, de
a demonstra că adevărul e de partea mea, de a crede în principii, în valori, în
mai binele comunităţii.
E un om liber, îi place să afirme asta, trăieşte, scrie şi
iubeşte cu voluptate, un om liber să-şi ia viaţa în serios, gîndindu-şi profund
mişcările, analizînd minuţios variantele, acţionînd decis, cu zîmbetul mijind
pe sub mustaţa-i legendară de răzeş.
A ieşit din spital, e viu, pe picioarele lui, cu mintea mai
întreagă decît în Vinerea Mare a iadului prin care i-a fost dat să treacă. Dar
vindecarea definitivă a inepuizabilului Petru Frăsilă va veni doar atunci cînd
toate partidele de şah la care-l provoacă destinul, vor fi fost jucate pînă la
capăt.
Viaţa pe tabla de şah (Jurnalul unei săptămîni de foc) de Petru
Frăsilă
Editura TIMPUL Iaşi, 2012
Prefaţă: Adi Cristi
Postfaţă: Ioan Holban
Redactori de carte: Dan Iacob şi
Mihai Balint
Coperta şi grafica: Dan Cumpătă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu