joi, iunie 14, 2012

ELVEŢIA, CE ŢARĂ MINUNATĂ


Banana de la brîu mă incomodează, aşa că o scot şi o agăţ în cîrligul de inox al ferestrei. TGV-ul Viena – Paris e chiar aşa cum  am văzut în filme. Curat, silenţios, rapid, elegant, etc. Numa că nu se fumează, dar, unde se mai fumează în Europa?
În jumătatea de vagon în care ne-am urcat nu suntem decît noi patru şi, pe o banchetă mai în fund, un tip negricios care priveşte pe geam. Avem vreo 50 de kilometri de mers, cam 25 de minute, pînă la satul unde ne-a invitat colega noastră Irene să ne arate noua casă la care are de plătit rate douăşcinci de ani. Discutăm dacă merită să dai un sfert de veac o treime din salariu ca să ai o casă, sub ameninţarea că ţi-o ia banca dacă întîrzii trei luni plata ratelor. Martine zice că da, că ea tot aşa şi-a făcut viluţa, cu credit. Paul, noncomformistul redacţiei, spune că el preferă să stea cu maică-sa pînă la moarte decît să se bage sclav la afurisiţii de bancheri. Aparent fără legătură, Andre spune un banc cu evrei la care mă fac că rîd. La noi circula de prin anii şaptezeci, dar la ei e noutate. N-apuc să spun cum e-n România cu creditele, că în difuzoare se aude o voce sexoasă: Arrete suivante, Bursigny.
Ne repezim la uşă şi coborîm.
Trenul dispare într-o clipă şi tot într-o clipă îmi dau seama că borseta mea a rămas atîrnată la geam. Borseta banană în care aveam taotă averea: vreo opt sute de franci, 200 de euro, dar, mai ales, paşaportul, se bălăngănea acum, în drum spre Geneva. La naiba. Prietenii mei, colegi de redacţie, n-au nicio soluţie, dar  Paul se oferă să mă ducă el cu maşina pînă la Berna, la ambasadă, să-mi rezolv problema cu paşaportul, iar Martine că-mi dă ea bani de drum.
Mă cuprinde fireasca disperare numai cît mă gîndesc la formalităţi, la timp pierdut, la viza care expiră peste două zile, la bănişorii mei, la cît sunt de căscat, etc., şi dau să intru în gara din cărămidă roşie, dar uşa e încuiată.
Nimeni.  O gară pustie. Cum e posibil aşa ceva? Băi, în România, la orice canton e cîte-un amploiat CFR, dar la voi aici, e totul anapoda: mîncaţi salata înainte de masă, beţi vin din păhărele de ţuică, vă luaţi case la ţară, la dracu-n praznic deşi aveţi joburi în oraş, muriţi de rîs la bancuri de tot rahatu, de-acu o sută de ani, ce ţară-i asta? Martine se trage doi paşi înapoi, la fel şi ceilalţi.
Mi-aprind o ţigară chiar sub afişul care interzice fumatul pe peron. Şi nici de fumat nu poţi unde vrei! Merde. Merde. Merde.
O iau pe lîngă clădirea gării, orbit de furie. Pe partea cealaltă a aleii, după un gard de tuia, un ţăran dădea cu grebla în grădină. Bonjour, zice. Bonjur pe dracu, bolborosesc. Pot să vă ajut cu ceva? – zice el, cu accentul lui vaudois. Non, merci. Cu ce să m-ajute janghinosu ăsta burtos cu pălărie de pai. Je suis le chef de la Gare. Hopa!
Îi relatez tărăşenia. Ne vous en faite pas. Îl văd cum sprijină grebla de un cireş plin cu poame şi cum  îşi scoate calm mănuşile. Mă ia de braţ zîmbind şi-mi spune că, la şase treizeci şi unu, trece prin Bursigny  tegeveul de la Geneva spre Viena şi, chiar dacă n-are oprire aici, o să-l roage pe conducteur să-mi aducă bagajul uitat în tren. Ce vorbeşti, Franţ? Chiar aşa?
E şase şi zece. Peste cinci minute, tegeveul de Viena se întîlneşte la Nyon cu tegeveul de Paris. Franţ grasu descuie o cutie galbenă de pe peretele gării, scoate un receptor de telefon şi-i spune unuia Pascal cum un român simpatic dar cam nervos şi-a uitat bagajul atîrnat la geam, în ultimul vagon din alea cinşpe. Mai mult rîde decît spune şi-l mai întreabă şi ce-i face copilaşul de trei ani, un neastîmpărat de nu se poate.
Mai trage un hohot şi-mi arătă stîlpul de înaltă tensiune numărul 5545. Acolo, opreşte locomotiva care vine de la Geneva. Staţi în spatele stîlpului şi nu ieşiţi decît cînd opreşte trenul. Altfel, danger de mort.
Sunt vreo două sute de metri pînă la 5545, iar pe terasament, nicio buruiană, nicio hărtiuţă, niciun căcat. Nu ştiu unde s-arunc chiştocul. E stins. Îl pun în pachet.
Acuş se înserează. Nicio cioară pe cer, doar cîţiva norişori ca nişte jeleuri, de-ţi vine să-i mănînci. Doar că-s prea sus.
Iar eu prea jos, da ce zic jos, sunt terminat, mort, îngropat şi uitat de Dumnezeu. Nu, n-are cum s-ajungă în cinci minute mecanicul de locomotivă la vagonul cinşpe, pînă la Nyon. Şi trenul de Viena o să plece fără borseta mea. Chiar dac-o găseşte ceferistul elveţian, borseta mea o să ajungă la obiecte pierdute pe la Poliţia din Geneva, dacă nu chiar la Paris. Şi dă-i şi caut-o, şi dovedeşte că-i a ta, şi dă declaraţii, băga-mi-aş.   
Dar mai mari probleme am cu imaginea negriciosului rămas în tren, cum îmi cotrobăieşte el chiar acum prin borsetă şi-mi şterpeleşte banii şi actele. Mai sunt cinci minute pînă cică vine trenul, dar sigur o să deraieze şi-o să-mi mai văd eu paşaportul în vecii vecilor. Asta dacă nu se ciocneşte dracului frontal chiar înainte de intrarea în Nyon cu trenul meu.
Iaca, mai sunt două minute. Peste Bursigny domneşte o linişte suspectă. Ar fi prea de tot să-mi recuperez borseta. Din zare, Mont Blancul se uită spre stîlpul de 27 000 de volţi nr. 5545. Pe naiba, se uită la mine pe sub pălăria lui de zăpadă şi moare de rîs. Du-te-n mă-ta, boule, îi zic lui Mont Blanc, cu toată inteligenţa pe care-o am la ora 18. 30 şi 38 de secunde.
Mă uit la Swatch. Mai sunt cinşpe secunde şi tegeveul, nimic. Nu, e clar, sunt nebun, stau ca prostu la stîlp, în mijlocul cîmpului, am un coşmar, sigur Martine şi Paul, şi Andre şi tot universul se cacă de râs, laolaltă cu ţărănoiul de şef de gară din Burigny: românaşul chiar  a crezut că ditamai expresul de Viena o să oprească în prăpăditul asta de sat care n-are nici o sută de case. La şase treişunu. Haida de.
Ba da. Chiar aşa. Fix la 18:31, o lumină mai mare decît soarele (aflat la asfinţit) a strălucit de după curba căii ferate. Aproape fără zgomot, trenul a oprit, cu fereastra locomotivei în dreptul meu, omul de la 5545.
Geamul se lasă încet, apare un cap cu mustăcioară şi caschetă CFS care zice bonjour monsieur, vous etes le celebre roumain? C est a vous la bananne? Voulez vous verifier si tout est en ordre? Deschid tremurînd fermoarul. Paşaportul, da. Şi banii. Şi legitimaţia de jurnalist. Oui. monsieur, grand merci. Un instant s il vous plait. Şi-i întind o bancnotă de 100 FRS. Dar nea caschetă închide fereastra hilizindu-se ca prostu.
Şi, într-o clipă, trenul alb cu dungă albastră se face nevăzut spre Viena.