E un început de iulie torid, cum n-a mai fost demult în Lausanne. Trenul regional pentru direcţia Geneva e aidoma celorlalte TGV-uri, e chiar aşa cum am văzut
în filme. Curat, silenţios, rapid, elegant, răcoare, etc. Numa că nu se fumează, dar,
unde se mai fumează în Europa?
În jumătatea de
vagon în care ne-am urcat nu suntem decît noi patru şi, pe o banchetă mai în
fund, un tip negricios care priveşte pe geam. Avem vreo 50 de kilometri de
mers, cam 25 de minute, pînă la satul unde ne-a invitat colega noastră Irene să
ne arate noua casă la care are de plătit rate douăşcinci de ani. Banana de la brîu
mă incomodează, aşa că o scot şi o agăţ în cîrligul de inox al ferestrei. Discutăm dacă
merită să dai un sfert de veac o treime din salariu ca să ai o casă,
sub ameninţarea că ţi-o ia banca dacă întîrzii trei luni plata ratelor. Martine
zice că da, că ea tot aşa şi-a făcut viluţa, cu credit. Paul, noncomformistul
redacţiei, spune că el preferă să stea cu maică-sa pînă la moarte decît să se
bage sclav la afurisiţii de bancheri. Aparent fără legătură, Andre spune un banc cu evrei la care mă fac că rîd. La
noi circula de prin anii şaptezeci, dar la ei e noutate. N-apuc să spun cum e-n
România cu creditele, că în difuzoare se aude o voce sexoasă: Arrete suivante,
Bursigny.
Ne repezim la uşă
şi coborîm.
Trenul dispare
într-o clipă şi tot într-o clipă îmi dau seama că borseta mea a rămas atîrnată
la geam. Borseta de forma bananei în care aveam toată averea: vreo opt sute de franci,
200 de euro, dar, mai ales, paşaportul, se bălăngănea acum, în drum spre
Geneva. La naiba. Prietenii mei, colegi de redacţie, n-au nicio soluţie,
dar Paul se oferă să mă ducă el cu
maşina pînă la Berna, la ambasadă, să-mi rezolv problema cu paşaportul, iar
Martine zice că-mi dă ea bani de drum.
Mă cuprinde
fireasca disperare numai cît mă gîndesc la formalităţi, la timp pierdut, la
viza care expiră peste două zile, la bănişorii mei, la cît sunt de căscat,
etc., şi dau să intru în gara din cărămidă roşie, dar uşa e încuiată.
Nimeni. O gară pustie. Cum e posibil aşa ceva? Băi,
în România, la orice canton e cîte-un amploiat CFR, dar la voi aici, e totul
anapoda: mîncaţi salata înainte de masă, beţi vin din păhărele de ţuică, vă
luaţi case la ţară, la dracu-n praznic deşi aveţi joburi în oraş, muriţi de rîs
la bancuri de tot rahatu, de-acu o sută de ani, ce ţară-i asta? Martine se
trage doi paşi înapoi, la fel şi ceilalţi.
Mi-aprind o ţigară
chiar sub afişul care interzice fumatul pe peron. Şi nici de fumat nu poţi unde
vrei! Merde. Merde. Merde.
O iau pe lîngă clădirea
gării, orbit de furie pe destinul meu ghinionist. Pe partea cealaltă a aleii, după un gard de tuia, un
ţăran gras şi asudat dă cu grebla pe lângă nişte roşii de un metru. Bonjour, zice. Bonjur pe dracu, bolborosesc.
Pot să vă ajut cu ceva? – zice el, cu accentul lui vaudois. Non, merci. Cu ce
să m-ajute janghinosu ăsta burtos cu pălărie de pai. Je suis le chef de la
Gare. Hopa! Cătrănit de moarte, îi relatez
totuşi, tărăşenia. Ne vous en faite pas. Îl văd cum sprijină grebla de un cireş plin cu
poame şi cum îşi scoate calm mănuşile.
Mă ia de braţ zîmbind şi-mi spune că, la şase treizeci şi unu, trece prin
Bursigny tegeveul de la Geneva spre
Viena şi, chiar dacă n-are oprire aici, o să-l roage pe conducteur să-mi aducă
bagajul uitat în tren. Ce vorbeşti, Franţ? Chiar aşa?
Oui, monsieur. E şase şi zece.
Peste cinci minute, tegeveul de Viena se întîlneşte la Nyon cu tegeveul de
Paris. Din fericire, expresul are oprire în Nyon. Venez, on va parler au chef du train! Îl urmez la peron. Franţ grasu descuie o cutie galbenă de pe peretele gării, scoate un
receptor de telefon şi-i spune unuia Pascal cum un român simpatic dar cam
nervos şi-a uitat bagajul atîrnat la geam, în ultimul vagon din alea cinşpe.
Eşti amabil să recuperezi borseta omului şi să i-o dai şefului de pe expres? Da, să oprească o secundă la Bursigny, ce mare lucru? Mai mult rîde decît vorbeşte şi-l mai întreabă şi ce-i face copilaşul de trei ani,
un neastîmpărat de nu se poate.
Mai trage un hohot
şi-mi arătă stîlpul de înaltă tensiune numărul 5545. Acolo, opreşte locomotiva
care vine de la Geneva. Staţi în spatele stîlpului şi nu ieşiţi decît cînd
opreşte trenul. Altfel, danger de mort.
Sunt vreo două sute
de metri pînă la 5545, iar pe terasament, nicio buruiană, nicio hărtiuţă, niciun
căcat. Nu ştiu unde s-arunc chiştocul. E stins. Îl pun în pachet.
Acuş se înserează.
Nicio cioară pe cer, doar cîţiva norişori ca nişte jeleuri, de-ţi vine să-i mănînci.
Doar că-s prea sus.
Iar eu prea jos, da
ce zic jos, sunt terminat, mort, îngropat şi uitat de Dumnezeu. Nu, n-are cum
s-ajungă în cinci minute mecanicul de locomotivă la vagonul cinşpe, pînă la
Nyon. Şi trenul de Viena o să plece fără borseta mea. Chiar dac-o găseşte
ceferistul elveţian, borseta mea o să ajungă la obiecte pierdute pe la Poliţia
din Nyon, dacă nu chiar la Geneva. Şi dă-i şi caut-o, şi dovedeşte că-i a ta,
şi dă declaraţii, băga-mi-aş.
Dar mai mult mă chinuie imaginea negriciosului rămas în tren, cum îmi cotrobăieşte el chiar
acum prin borsetă şi-mi şterpeleşte banii şi actele. Mai sunt cinci minute pînă
cică vine trenul, dar sigur o să deraieze şi-o să-mi mai văd eu paşaportul în
vecii vecilor. Asta dacă nu se ciocneşte dracului frontal chiar înainte de
intrarea în Nyon cu trenul meu.
Iaca, mai sunt două
minute. Peste Bursigny domneşte o linişte suspectă. Ar fi prea de tot să-mi
recuperez borseta. Din zare, Mont Blancul se uită spre stîlpul de 27 000 de
volţi nr. 5545. Pe naiba, se uită la mine pe sub pălăria lui de zăpadă şi moare
de rîs. Du-te-n mă-ta, boule, îi zic lui Mont Blanc, cu toată inteligenţa pe
care-o am la ora 18. 30 şi 38 de secunde.
Mă uit la Swatch. Mai
sunt cinşpe secunde şi tegeveul, nimic. Nu, e clar, sunt nebun, stau ca prostu
la stîlp, în mijlocul cîmpului la 35 de grade, am un coşmar. Martine şi Paul, şi Andre
şi tot universul cu siguranţă se cacă de râs, laolaltă cu ţărănoiul de şef de gară din
Bursigny: românaşul chiar crede că
ditamai expresul de Viena o să oprească în prăpăditul asta de sat care n-are nici
o sută de case. La şase treişunu. Haida de.
Ba da. Chiar aşa.
Fix la 18:31, o lumină parcă mai mare decît soarele (aflat la asfinţit) străluceşte
de după curba căii ferate. Aproape fără zgomot, trenul se opreşte, cu fereastra
locomotivei în dreptul meu, omul de la stîlpul 5545.
Geamul se lasă încet,
apare un cap cu ochelari Gucci, mustăcioară şi caschetă CFS, care zice bonjour monsieur, vous
etes le celebre roumain? C'est a vous la bananne? Voulez vous verifier si tout
est en ordre? Mi-o întinde pe geam. Deschid tremurînd fermoarul. Paşaportul, da. Şi banii. Şi
legitimaţia de jurnalist. Oui. monsieur, grand merci. Un instant s'il vous
plait. Şi-i întind o bancnotă de 100 FRS. Dar nea caschetă mă salută milităreşte, închide fereastra
hilizindu-se ca prostu.
Şi, într-o clipă,
trenul alb cu dungă albastră se face nevăzut spre Viena.
,,la viza care expiră peste două zile, la bănişorii mei, la cît sunt de căscat, etc." curat căscat...monşer,in loc de banana ia'ţi un chimir mioritic!...îl pierzi numa' de ai talent!...chimiru' de la palat!
RăspundețiȘtergere