OBIECTIVITATEA DIARISTULUI DE CURSĂ LUNGĂ

N-am mai lăsat-o din mînă. Mi-au trebuit fix zece ceasuri să parcurg pe nerăsuflate cele 475 de pagini ale proaspătului volum apărut la Editura Babel din Bacău, „Provinciale”, scrise de-a lungul a cincisprezece ani de eruditul om de litere Constantin Călin.

Publicarea consemnărilor care cuprind meditaţii intime şi analize personale ale faptelor, frămîntărilor, atitudinilor celor care-ţi populează, la un moment dat, existenţa, este, fără doar şi poate, un act de curaj. La jurnalul lui Constantin Călin, îndeobşte cunoscut drept redutabil critic şi istoric literar şi teatral, ale cărui consideraţii valorice au greutate specifică de  sentinţă irevocabilă, curajul este dublat şi de onestitatea relatărilor şi de acea rară calitate  de a privi lucrurile şi oamenii sine ira et studio, chiar dacă asta incomodează pe cineva.

Apărîndu-şi motivaţional-obsesiv intenţia de a lăsa posterităţii mărturii despre cea mai neagră epocă prin care a trecut cultura română, Constantin Călin are capacitatea de a surprinde gestul esenţial şi zicerile memorabile, şi, prin construcţia impecabilă a frazei, prin argumentaţia solidă, prin stilul vioi, să confere credibilitate relatării.

Autorul tentează o frescă aproape completă a universului unui „cărturar care poartă în sine vechea aspiraţie a oamenilor de litere de a trăi exclusiv pentru vocaţia lor, cruţaţi de griji materiale”, silit însă să-şi împartă existenţa cu o complexă galerie de personaje în care se amestecă figuri de oameni de bine – reprezentaţi mai ales de membrii familiei sale -, dar şi de conformişti, sfertodocşi, idolatri, bonviveuri, laşi, mistificatori, trădători, oportunişti – personaje cu care destinul îl obligă să intre în contact. Oameni de cultură, activişti, scriitori, pictori, securişti, profesori, doctori, politicieni, băcăuani de rînd, au în jurnal locul (subiectiv, desigur, căci cum altfel poate fi un jurnal?) pe care-l merită după sufletul, mintea şi caracterul fiecăruia. Asumîndu-şi riscul declarat în prefaţa inspirat intitulată „Baricade”, de a fi contestat, insultat sau ameninţat, Constantin Călin are temeritatea să dea numele adevărat al protagoniştilor care-l însoţesc în cei trei luştri ai cronicii. Îi reîntîlnim astfel, zugrăviţi în culorile personale ale celui care toată viaţa a vorbit „mai bine de patru decenii despre alţii”, pe colegii de redacţie ai autorului de la revista Ateneu: Radu Cârneci, George Bălăiţă, George Genoiu, Sergiu Adam, Calistrat Costin, Stelian Nanianu, Carmen Mihalache, Victor Mitocaru, Vasile Sporici, Octavian Voicu, Măndica Mardare, De portretizări expresive au parte activiştii Aurel Ilie Calimandric, Constantin Toma, Natalia Jipa, Ioan Bogdan  Băluţă, Toma Jămneală, precum şi mulţi scriitori prezenţi în Bacău cu ocazia diferitelor manifestări literare ale epocii. Sunt date în vileag intrigi subtile, comploturi perverse, cabale din spaţiul cultural şi politic al Bacăului, necunoscute pînă acum.  

Relatările, rar marcate cu dată, dar a căror plasare în timp este uşor de identificat din context, sunt pigmentate cu citate din autori celebri sau cu referiri la actualitatea epocii.

Faptele sunt expuse cronologic, dar înşiruirea lor este fragmentată, cînd şi cînd, de un plan temporal secund ce dezvăluie întîmplări dinaintea anului 1975, din Bucovina natală, din armată sau din facultate.

    

Cînd cu amărăciunea deziluziei, cînd cu şfichiul sarcastic al ironiei, dar mereu cu un cinism controlat, autorul se plasează faţă de evenimentele contemporane, devenite acum istorie, într-un raport care, oricît l-ar dori neutru, îl contrariază, îl fascinează, îl indignează, fiecare „după grade şi comportament”. O face cu aparentă detaşare, firească la un fin şi tăcut observator al relaţiilor interumane, atent la „depistarea ameninţărilor, insinuărilor răuvoitoare, criticilor nedrepte, precum şi a limbajului dublu, greşelilor de limbă, alunecărilor în grotesc”.

Rememorăm astfel, în viziunea omului îmbibat de lecturi, dar victimizat de nevoi imediate, de remuşcări şi de nedreptăţi cotidiene, cutremurul din `77, moartea lui Nichita Stănescu, dispariţia lui Brejnev, accidentul de la Cernobîl, perestroika, evenimentele din Braşov 1987, ultimul congres al PCR, atmosfera din preajma căderii lui Ceauşescu, toate acestea în paralel cu situaţiile conflictuale de care are parte autorul, în cerbicia sa pricipială. Aflat mereu într-o confruntare făţişă cu exponenţii politici ai vremii, dezavuînd sarcastic obtuzitatea, impostura şi oportunismul şefilor ierarhici, constatînd zi de zi deteriorarea sistemului de valori, Constantin Călin nu poate decît să-şi noteze, - în comentarii uneori pline de învăţăminte şi observaţii pertinente, alteori seci, sentenţioase, didactice - condiţia existenţială precară, fără mari speranţe în vreo schimbare.

Dorindu-şi să aibă „suflet liniştit”, autorul explică în epilog, a cîta oară?, motivele care l-au făcut să-şi publice însemnările, considerînd că transcrierea lor „e ca o trecere prin purgatoriu , te curăţă de patimile pe care, fatalmente, textele le-au păstrat, încît ajungi să priveşti cu o melancolie senină, zîmbitoare, chiar şi paginile compuse odinioară cu nervii încordaţi, şi maximă gravitate.”

Departe de a fi un manual de viaţă, „Provincialele” lui Constantin Călin sunt, mai degrabă, un îndreptar al unui mod de reacţie al intelectualului lipsit de soluţii în faţa frămîntărilor rezultate din conflictul dintre principiile sale umaniste şi realitatea opresivă a sistemului care-i afectează demnitatea, care-i înfrînează aspiraţiile şi-l condamnă la sărăcie şi singurătate. Salvarea, crede domnia sa, este refugiul în litera scrisă, în cuvinte, dar, după cum mărturiseşte, „unele m-au consolat şi fortificat, altele m-au ulcerat, m-au deprimat, m-au agitat”.

Ulcerele, depresiile, revoltele de atunci nu au fost, în perspectiva timpului, mortale. Tortura interioară însă, a lăsat urme şi a produs acum, după mai bine de douăzeci de ani, aceste dulci răzbunări, cu modestie nedisimulată zise „provinciale”, cuprinse într-o carte care, dincolo de calitatea ireproşabilă a scriiturii, are meritul de a face lumină în nedumeririle contemporanilor de azi, privind cabala culturală a epocii socialiste.