RĂZBEL ÎN HAZNA

Cînd ne jucam de-a războiul, se făceau două echipe: nemţii şi românii. Io eram şeful românilor.
Aveam arcuri din lemn de corn de pe Lapoş cu săgeţi boante din şindrilă şi, mai apoi,  puşti cu ventuze şi praştii cu ace. Sub conducerea mea înţeleaptă, băieţii de pe Avram Iancu n-au fost niciodată înfrînţi de gojmalăii de pe Parcului. Dacă-i vorba de amintiri din copilărie, mă risc să afirm că am fost mîndru cînd m-au făcut pionier în clasa a patra, deşi ăi cuminţi erau primiţi dintr-a doua. Ca să mă-njure şmecherii pe săturatelea, recunosc că m-am mîndrit şi cînd m-au primit în uteceu, printr-a unşpea. Alţii, acu primari, dacă nu chiar parlamentari sau, cei mai mulţi, miliardari, erau viitorul ţării chiar dintr-a noua.  Cu greu m-au primit, c-aveam gura mare şi băgam chestii despre ce nasol era că miliţia mă tundea c-aveam părul mai lung de trei centimetri, că nu puteam pune Beatles la reuniunile de sîmbăta, că ne caftea proful de rusă în buda liceului cînd ne prindea fumînd, că povesteam ce maşini mişto au americanii, şi alte chestii de-astea. Cu toate astea, în sinea mea, eram cu pieptul umflat că am carnet roşu de cetăţean care va clădi viitorul României şi de-aia  aveam insigna de cititor fruntaş de la biblioteca urbei, munceam în vacanţe ca să mă pot duce la mare, săream la muncă patriotică să strîng borcane, hîrtie şi fier vechi. Eram implicat, adică, în social. În devenirea ţărişoarei. Mă simţeam dator să fac şi io ceva ca România să iasă din glod, să fie mai modernă, mai deşteaptă. Aidoma mie, mulţi au crezut, la rîndul lor, că fac bine.
Degeaba, ce-a ieşit e un dezastru mai ceva ca războiul. Se vede treaba că a schimba lumea în bine nu-i treabă de om, e treabă de Dumnezeu.
Da de ce scriu toate astea?
Pentru că mă bîntuie grija că referendumul ăsta o să fie vai de capul lui. Prezidentul suspendat dă cu căcat în ăi de nu sunt cu el, ăilalţi bagă otravă-n brand şi-o slobozesc spre Băse. Ponta zice că n-a plagiat, torţa democraţiei se scufundă-n canal, mint toţi pe faţă ca să ameţească boborul. Şi coana Ioropa mai are-o problemă pe lîngă criza generală: democraţia în România.
Îmi vine din nou gîndul care mă bîntuia la finalul lui 89: nu se mai poate face nimic, suntem pierduţi pe vecie, la voia celui de Sus.
Acuma, na, cînd vine vorba de divinitate, asta e, te supui şi gata.
Numai de n-ar vorbi ruseşte.