Curiosity killed the cat

Numa ce primesc un email de la MMPPSV (Microsoft Privacy Policy - Silicon Valey Police) prin care sunt anunţat, în engleză, pe un ton cît se poate de ferm că de la aipiul meu s-au daunloadat illegal texte, photos, music şi muvies. Urmează nişte articole de lege care incriminează fapta, şi, ca să văd că se ştie domle ce-am furat, să întru în attachment.
Ce mai, am băgat-o pe mînecă, deşi, chiar dacă am mai luat o poză, două, de pe internet să-mi ilustrez articolele de pe blog, n-a fost commercial, n-am cîştigat nica. Iar de-alelalte, n-am descărcat, fie şi pentru că am un semnal de caca şi, ca să fac download la un film, ar trebui s-aştept pînă în 2056.
Somaţia se încheia cu avertismentul că, în 14 zile tre să-mi torn cenuşă-n cap şi să mă declar gata să plătesc daunele, că, dacă nu, dracu mă ia, prosecution by low, la alegere, cu închisoarea pe viaţă, spînzurătoarea, sau eutanasierea cu injecţie cu argon.
Bă, nu-mi place să fac rău nimănui, dar, dacă tot am făcut-o, ia să vedem cui. Şi fac clic pe attach. Şi se deschide attachul şi văd un text în română cu o subtitrare de la un film american. Pînă să mă gîndesc io dacă l-am văzut sau nu, laptopul a-nceput să-mi joace în faţa ochilor. S-au deschis mii de ferestre care urlau că ce am în windows s-a dus pulii de suflet. Corrupt folders.

Resemnat, vă mai spun doar că my selfesteeme e pe ducă. Consolaţi-mă, ca să nu iau lopata şi să mă ofer voluntar să deszăpesc trotuarul de 3 km de pe Calea Romanului, în semn de sinucidere.

CÎT DE CURVĂ E POLITICA

Că puterea îşi pierde din putere, simte orice simţit.
E firesc să se erodeze o putere care-i la cîrma ţării de aproape 8 ani, ani grei pentru români. Aş paria că, şi fără criza mondială, anii ăştia ar fi fost tot nişte ani amărîţi pentru români, că asta-i bafta noastră.
Văzînd că se duce la vale fără de întoarcere, băieţii lui Băse au imaginat o acţiune inspirată din tactica manipulatorie prin care naziştii au trecut la ghidonul Germaniei, iar Hitler a ajuns ce-a ajuns. Au incendiat Reichstagul şi-au urlat că adversarii lor politici au făcut asta.
Aidoma, politrucii pedelişti aruncă în media că cică usliştii vor împărţi fluturaşi pro Băsescu şi că fetiţe dulci dă Bucureşti vor da jos fustele sub care poartă bannere cu La bine, la rău, alături de pedeleu! Iar cei 55 ooo de spectatori la meciul Steaua - FC Twente or să se-nfurie şi-or să pornească o revoluţie nasoală pentru il comandante.
Ăsta-i scenariul.
Dacă nu cumva chiar pedeliştii vor pune la cale mişmaşul şi strigă, în mod preventiv: Hoţiiiiiiii!?

IARNĂ SUPER

Da, grozavă iarnă. Ninge iar. Stai să vezi. Blocaje, case acoperite, locomotive moarte, zăpadă peste zăpadă. Frumos, alb. Stîlpi rupţi, copaci căzuţi, armata. A mai murit şi Whitney, să ne dispere şi mai tare.
Ca să nu fie nicio confuzie, don Berca precizează că ţara intră în cod portocaliu, nu în apocalipsă. Să nu ne mai văicărim. Are dreptate, am mai văzut de-astea. Se-ntîmpla chiar acu vreo doişpe ani cînd Stavarache îi spunea să-mi aducă o cafea, da să fie fără zahăr. Ce vremuri.
Babe, oi, şoferi, beţivani, copii, toată lumea e sinistrată. De-aia, stă în case şi aşteaptă soldaţii, jandarmeria, haleală de la Bacău şi de la Becali. Nimeni nu mai citeşte Bacovia, deşi ninge, ninge, ninge. Dar nici n-ar pune mîna pe lopeţi să-şi facă o pîrtie.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape,
- Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Prin Vrancea, sunt vreo 17 morţi, iubito, ( vorba poetului) care nu pot fi îngropaţi, că pămîntu-i prea îngheţat.

Ninge. Fotografia reprezintă România în seara asta.

UN NOU ATELIER 35 ÎN BACĂU

Mi-a plăcut că s-a făcut.




Mi-a plăcut că am văzut figuri necunoscute.



Mi-a plăcut şi sistemul automat de închidere a uşii de la intrarea Galeriei Alfa, realizat de inventivul Ovidiu Marciuc, dar şi tablourile celor ce vin după plasticienii trecuţi de cele trei decenii şi jumate.


Dragoş Burlacu, Andra Ciocârlan, Raluca Ghideanu, Ioana Marcoci, Sergiu Mazerschi sau Ovidiu Platon colorează altfel ideile, nu ?


Mi-a plăcut că Mihnea Baran a reuşit să adune pe simeze lucrările a 34 de pictori tineri din Bacău, Oneşti, Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Moineşti. Mi-a plăcut şi alocuţiunea de încurajare a profesorului Aurel Stanciu, deşi m-au cam durut picioarele.




Mi-au plăcut lucrările, unele non-conformiste, unele suprarealiste, unele ilustrative, unele suave, altele în erupţie de vitalitate. Tuşe precise, colaje îndrăzneţe, expresii moderne ale realităţii, viziuni onirice sau vitale, cum se cuvine într-o expoziţie de grup, cu personalităţi diverse, dincolo de devenire.


Mi-a plăcut să-i salut pe Ioan Burlacu, Aurel Stanciu, Ovidiu Marciuc, Geta Barbu, Vasile Crăiţă Mândra, Dionis Puşcuţă.


Mi-a plăcut că ucenicii de la ATELIER 35 au ieşit pe piaţă.



A, şi cel mai mult mi-a plăcut că niciun oficial şi niciun ziarist nu şi-au dat aere pe la vernisaj. În schimb, dădeau aer călduţ nişte instalaţii din tavan, o investiţie cam zgomotoasă, dar salutară.

Afară, 15 grade sub minus încercau să pătrundă la eveniment, iar oraşul îşi vedea de treburile lui.

UN EVREU FACE CRUCE

N-am nimic cu evreii, Dumnezeu mi-e martor. C-or fi, n-or fi poporul ales, treaba lor şi-a lui cine i-or ales. Dar evreu prost, să recunoaştem, mai rar. Că-s şi şmecheri, după interes, deh, toţi avem defecte.
Numai că ştiam că-s şi credincioşi, aşa, în credinţa lor. De-aia, mă-ntreb de ce noul nostru prim nu numai că n-a purtat la investire pe cap kipa, tichiuţa aia neagră, dar şi-a făcut şi cruce ortodoxă după ce-a depus jurămîntul.
Las-că nici n-are de ce să-şi respecte jurămîntul pe care l-a rostit cu mîna pe Biblie, că în religia lui, Talmudul e cartea sfîntă.
Iar Constituţia, cu atît mai puţin.
Dar să nu vorbes cu păcat. Poate a fost doar o scăpare de protocol.

ÎN GENUNCHI MĂ-NTORC LA TINE

Pe blogger, am atins cu articolele publicate locul 500 în ZELIST, şi chiar după ce am anunţat în iulie schimbarea pe Wordpress, varanus a continuat să aibă peste 50 de unici pe zi. Cu noul blog, http://www.val-manescu.ro/, nu ştiu de ce, deşi am postat constant, încercînd să păstrez acelaşi ritm, numărul vizitatorilor continuă să scadă dramatic. Counterul geovisites.com îmi arată cel mult 20 de vizite pe zi. Bănuiesc că e o setare eronată care împiedică accesul. Pe cît nu sunt de sigur, pe atît sunt de trist. Şi nervos. Azi, wordpressul a luat-o razna de tot, de vreme ce Zelist m-a dat înapoi cu 3 000 de locuri faţă de săptămîna trecută.
Îmi bag piciorul în el wordpress.
Mă trag înapoi acasă, la varanus.
Bine v-am regăsit. Hai noroc, prieteni.

MI-AM SCHIMBAT DOMICILIUL

Notaţi această zi în agendă: 26 iulie 2011. E o zi istorică, o zi măreaţă, o zi de neuitat.
După ce-am divorţat de Facebook, o nouă schimbare s-a produs în viaţa mea: m-am mutat. Noile mele oordonate, în cazul în care mă mai caută cineva, sunt:
http://www.val-manescu.ro/
Trecerea pe wordpress a fost posibilă cu ajutorul lui Andrei Muit, căruia-i mulţumesc mult pentru abnegaţia cu care s-a ocupat de schimbarea la faţă a varanusului. Vă aştept comentariile direct la noua adresă.

Clic pe comentaţi! (imediat sub titlul articolului, în dreapta). Avem şi RSS Feed în josul profund din stînga paginii, dacă vreţi abonament gratis la noul Varanus.

Poftiţi!

http://www.val-manescu.ro/

REVOLUŢIE DIN CULPĂ

Ani şi iar ani.

Prea multe sufocante negaţii, nu vreau, nu pot, n-am înţeles.

Laşitatea lui aşteaptă, mai ai răbdare, mai stai.

Va fi mai bine mîine, dar mîinele mereu e poimîine şi poimîinele răspoimîne.

Dar hai să dormim liniştiţi, vine ea fericirea cînd nu te aştepţi.

În toiul nopţii, cînd luna pe cer e senină şi clară,

Atunci va răsări soarele.

Parcă văd cum, trezit brusc din visul erotic în care tocmai urma să îmbrăţişezi în secret glezna iubitei, vei arunca plapuma pe podea,

Orbit de lumina incandescentă a soarelui în miezul de noapte.

Parcă te văd cum o să bîjbîi înfrigurat după ciorapi şi ochelari,

Parcă te văd căutîndu-ţi bricheta şi basca de revoluţionar.

Sculaţi, sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii, a venit fericirea, aşa vor suna semeseurile

Pe care le vei trimite celor 367 de nume din agenda nokiei tale.

Ai să te precipiţi în debara să cauţi şampania păstrată pentru clipa aceea astrală,

Şi-ai s-o împarţi în pahare de plastic alb cetăţenilor ce aleargă pe calea romanului,

Spre prefectură, simbolul victoriei. Chiuind ca la nuntă vor alearga şi vor arunca petarde. Şi vor flutura tricoloruri.

Nici n-o să-ţi pese de cratiţele ciobite, de borcanele sparte, de sifoanele goale din debara, de vraiştea provocată de tumultul lor patriotic.

Căci, mai presus de toate, stă dragostea ta pentru ţară, pentru binele ei.

Oricît de departe ar fi viitorul de aur, vor fi artificii şi măreţe fanfare.

Vor fi poduri de flori şi salve de tun.

Televiziunile lumii vor transmite-n direct, pe no comment, noua, măreaţa desvirginare a României.

Vor fi eroi cu patalama şi pensii pe viaţă cei ce vor pune mîna pe microfon şi vor striga primii:

Ne-am trezit, oameni buni. Ne-am deşteptat, naţiune.

Imnul acesta e obsolet, să-l schimbăm. Ura. Ura. Ura.

Se rostogoleşte şoapta adio, rotundă ca un final mut şi se face bulgăre mare:

Lăsaţi aleşii să lucreze în linişte.

(Dintr-un volum fără titlu, care cine ştie dacă va apărea.)

PIATRA DE BACĂU

Festivalul "Vacanţe muzicale" de la Piatra Neamţ a ajuns, cu voia sau fără voia anumitor cîrcotaşi, la cea de-a patruzecea ediţie. O performanţă pe care nici un festival din Bacău n-a atins-o. Cea mai longevivă manifestare artistică din urbea noastră a fost "Toamna Muzicală Băcăuană" care s-a stins prin anii 90 pe la a douăzecea ediţie. Îşi mai amintesc de ea doar cîţiva
cîntăreţi care şi-au început cariera cu prestigiosul trofeu: Loredana Groza, Maria Dragomiroiu, Carmen Rădulescu, Maria Şalaru, Cătălin Maximiuc, Miki şi alţii pe care nu mi-i amintesc aşa la prima mînă. Toamna băcăuană era organizată de Consiliul Judeţean al sindicatelor, dar greul îl ducea Casa de cultură. Cît am fost, vreo cinşpe ani, regizorul manifestării care ţinea şase zile în care sala dădea pe-afară de spectatori, i-am avut directori pe Cornel Cepariu, Mircea Dorneanu şi Vasile Iacob, ultimul fiind unul dintre iniţiatorii Toamnei, pe cînd era instructor cultural la sindicate.
Scriu cu oarecare ciudă şi invidie pe vecinii noştri nemţeni, care au reuşit să depăşească, din 1971 încoace, lipsa permanent acută de parale, dar şi toate piedicile, gîlcevile inerente, bîrfele şi închipuirile celor ce de regulă stau pe bordură şi fluieră cînd nu scuipă coji de seminţe.
Melomanii nemţeni, aud că sunt spectatori cu miile, se bucură şi de astă dată de prezenţa unor nume de vază din muzica românească: Felicia Filip, Ansamblul de percuţie condus de Grigore Pop, Mike Godoroja&The Blue Spirit, Balkanic Zeppelin, Marius Mihalache, Trupa K1.
Festivalul, dedicat studenţilor de la facultăţile de muzică din ţară, a început de o săptămînă şi este organizat de Centrul cultural "Carmen Saeculare", condus de mai bine de un an de Dana Macsim, binecunoscută băcăuanilor ca om de televiziune - TV Satba, Prima TV, Televiziunea Kripton, Naţional TV - şi ca profesor la Liceul Letea.
Sîmbătă e zi de folclor cu Gelu Voicu şi Cristian Pomohaci, iar ultima zi, duminică, se încheie cu recitalul Feliciei Filip alături de formaţia K1.
Ca să nu ne sinucidem de oftică, să remarcăm fără falsă modestie că şi Bacăul are o contribuţie la reuşita proiectului nemţean: Orchestra simfonică a Filarmonicii „Mihail Jora” Bacău este principala protagonistă, asigurînd şi backround-ul soliştilor de muzică clasică. Cunoscutul Doru Sascău, fost component al trupei KATHARSIS din Bacău, profesor la Facultatea de muzică nemţeană, a fost solicitat să-şi pună expertiza în slujba organizatorilor, iar inginerul Florin Lupancu a obţinut contractul de sonorizare al întregii manifestări.
Peste tot şi peste toate, Dana Macsim, adoptată cîndva de Bacău cu atîta simpatie şi preţuire, se zbate să mulţumească pe toată lumea.
Sine qua non Bacăul nostru, ce mai.

Foto: http://1doi3.ro

AM DIVORŢAAAAAT!

M-am dat jos de pe facebook. Aveam 435 de friends. Majoritatea, necunoscuţi. Habar n-am cum de s-au înmulţit în halul ăsta. Într-un an de zile, am pierdut sute de ore holbîndu-mă la fotografiile lor din vacanţe şi excursii. Deşi unele erau mişto, n-am comentat şi n-am dat like-uri. Cu atît mai mult n-am dat like-uri la pozele tip autoportret în oglindă, chefuri, beţivăneli, distracţii, asfinţit cu mare printre labele picioarelor, mîini cu unghii multicolore, fiinţă pe capotă de BMW, gambă cu tatuaj (grifoni, floricol, japonez, etc.). M-am satistit atît de tare de zîmbetul din faţa turnului Eiffel şi de român(că) în şlapi cu şvarovski şi bermuzi cu Palazzo dei Doggi în planul secund, că era cît p-aci să postez şi eu două poze din locurile alea, ba chiar şi una în care am Matterhornul pe chelie şi soarele-n palmă. Dar n-am dorit să găsesc sub ele vreun comment inteligent din cele cinci tipuri ce predomină feisbucul:

- Wow ce tare. Vreau şi eu.

- Nebunule, ai plecat fără mine. Ruşineeeee!

- Fericitule, ce baftă ai. Pooop.

- Te mai întorci?

- Cît mai e berea la Paris?

EXISTENŢIALE

Îmi urăsc ziua de naştere.
18 iulie, de mult.
Totdeauna am urît-o.Deşi, de regulă, e o zi frumoasă de vară, caldă, solară.

Anul ăsta a picat într-o luni, dar sărbătorirea a demarat încă de sîmbătă.

Am motive să-mi urăsc ziua de naştere. Chiar înainte cu vreo săptămînă de eveniment, mă năpădesc întrebările. Dacă trece criza? Dacă nu vine apocalipsa? Dacă dă peste noi cutremurul cel mare? Sau asteroidul ? Dacă fac mîine accident? Dacă iau toţi picaţii bacalaureatul în toamnă? Dacă nu-l iau? Dacă-mi pocneşte operaţia? Dacă moare Putin? Dacă totuşi vorbeşte Scripăţ franţuzeşte fără de translator? Dacă obţine Bacăul trei sute de milioane de parai şi face Stava pod cu şase benzi peste Bistriţă? Dacă Băse ajunge premier?

Toate frămîntările mele au dispărut însă cînd am văzut coada de la evidenţa populaţiei. Şi cîte acte tre să duc. Că mai am cîteva zile şi tre să-mi iau ultima carte de identitate din viaţa asta. Le-am adunat totuşi într-un plic şi-a înfruntat stoic căldura din sala de aşteptare. Funcţionarul le verifică minuţios hîrtiile şi mă întreabă ce termen de valabilitate să treacă pe noua carte de identitate.

- Cum adică? - zic. Eu hotărăsc?

- Păi aşa-i ultima oară. Puneţi cîţi ani vreţi. Unii pun şi-o sută.

L-am lăsat pe el să decidă cît să mai trăiesc. M-a măsurat atent şi a stabilit: valabil pînă în 2061!!!

CANICULĂ

Se prelinge silfidic pe trotuarul încins. Sunt vreo mie de grade, iar domnişoara are pînă-n douăjde ani.
De sub breton, ochii ei ca laserul albastru ne spintecă. Iar de sub palma de fustiţă cresc două picioare de doi kilometri făcute meşter la strung. Glezne subţiri şi sîni portocăloşi. Stă soarele din evoluţia lui diurnă şi se uită la ea ca prostu de ne ia cu transpiraţii multiple. Şi parcă şi oxigenul s-a rarefiat de la părul ei de cărbune la sac de 120 de lei . Vine unduios şi ochii ni se bulbucă, dar şi circulaţia este perturbată. Şi chiar viaţa socială din sectorul urban respectiv.Un taxi intră în alt taxi, un bicilist scapă din mînă mobilul la care vorbea cu maică-sa, iar un muncitor în salopetă portocalie lipeşte polistirenul pe un termopan. În fine, o ploaie de fructe cade apocaliptic din corcoduşul de peste drum.
Văzînd toate aceste semne divine şi promiţătoare, prietenul care mă-nsoţeşte, trage aer în piept:
- Sărut măna, donşoară, nu vă supăraţi, cum ajung la Râmnicu-Vâlcea?
Fiinţa încetineşte pasul. Irişii ei senini ne aruncă în iadul deznădejdii, dar, generoasă, ne lasă pentru o secundă efemeră să-i admirăm bronzul de sub tricou.
- Habar n-am, zice. Şi-şi vede de drum.

Ne mai uităm după ea. A naibii muiere. O fi urmat ceva curs de catwalk.
La ce i-ar folosi să ştie cum se ajunge la Râmnicu-Vâlcea, cu aşa zonă poplitee?

BANCURI, DILEME ŞI MINUNI, PE VREMURI

Inspirat de un banc străvechi trimis de un prieten mai tînăr, mi-au venit în memorie "Cele şapte minuni ale comunismului", aşa cum circulau, subversiv, prin anii 80:

Deşi toţi sunt în cîmpul muncii, nimeni nu munceşte.
Deşi nimeni nu munceşte, planul se face.
Deşi planul se face, magazinele sunt goale.
Deşi nimic nu se găseşte, toată lumea are.
Deşi frigiderele-s pline, oamenii-s nemulţumiţi.
Deşi lumea e nemulţumită, strigă trăiască.
Deşi strigă trăiască, totuşi înjură.

Pe vremea aceea, erau şapte minuni în lumea închisă a românilor. În timp, geniul popular a intervenit, ca-n orice creaţie orală, şi a adăugat ceea ce, pe atunci, nimeni nici nu voia să ştie: că toţi furau. Aşa că bancul actual are trei adagii foarte adevărate pentru vremea aia, întregindu-se la 10 minuni:

Desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate.
Desi toata lumea avea de toate, toti furau.
Desi toti furau, niciodata nu lipsea nimic.

Mai era o butadă periculoasă : Dilema mileniului doi, apropo de propaganda anticapitalistă promovată cu obstinaţie în media şi pe toate zidurile:

Dacă la ei e atît de rău, iar la noi atît de bine, de ce pizda mă-sii la noi e atît de rău şi la ei atît de bine?

Şi, în fine, o zicere a naibii de acidă, pe care, cu tupeu obraznic am transformat-o în poem şi o recitam prin spectacole, şoptit, cu lumina stinsă:

Nu gîndi. Dacă totuşi gîndeşti, nu vorbi. Dacă totuşi vorbeşti, nu scrie. Dacă totuşi scrii, nu semna. Dacă totuşi semnezi, nu te mira!

După cîte-o ispravă de-asta, îţi dai seama că mă simţeam salvatorul naţiunii, căci încă nu ştiam ce-i aia dizident:)))))))
Nimeni nu mai respira în sală, iar la Oneşti, 800 de spectatori au început să scandeze CEA-U-ŞES-CU PE CER E!, de-am jurat că mă bagă ăia la răcoare de nu mai văd lumina zilei.
Numai că securistul care m-a luat la întrebări n-a putut dovedi că nu se strigase consacrata formulă de lins CEAUŞESCU - PCR, aşa cum, cu vehemenţă am susţinut.
În schimb, după aia, ne-au obligat să înregistrăm pe bandă toate spectacolele.
Benzile au stat la mine-n birou pînă în 1993 cînd am plecat de la Casa de Cultură. Nu mai contează decît ca istorie, totuşi, întreb şi eu: or fi la ei?

CIRCUITUL DEGETULUI ÎN NATURĂ

Fumam, aşa, pe terasă şi mă uitam cum s-au înălţat pomii anul ăsta de nu mai văd cerul.

Ascultam Radio Iaşi, cu un program de dedicaţii muzicale unde sunau tot felul de moldoveni care-şi cereau scuze că au emoţii. Şi voiau melodii diverse pentru iubite, soţi, cuscri, copii, părinţi în Italia, etc. Unul a vrut Bach, că şi Bach e popular, nu? Dar, pe lîngă naivitate şi exprimări hazliu de sincere, aveau tonuri calde şi suflet bun. Dulcea Moldovă, de.

Mă uitam la felul în care ţin afurisita de ţigară. Elegant, între arătător şi mijlociu, între falangele inferioare. Ce minunată creaţie, mîna. Cum poţi s-o suceşti, s-o întorci, s-o duci la gură, la picior, să apuci, să te scarpini, să loveşti, ce mai, o creaţie inginerească divină.

Eram cam la jumătatea ţigării cînd un deget, inelarul, s-a desprins şi-a căzut pe gresie.

Nu m-a durut, n-a curs sînge.

A venit cîinele şi l-a luat la ronţăit.

Asta n-ar fi nimic, dar cînd deschid tembelizorul, cîţiva îşi dau cu părerea că ce-o să păţească Borbely de la temutul DNA. Printre ei, omniprezentul, omniscientul şi omnivorul de unguri, Aurelianus Pavelescu. El, cică mortăciunea de PNŢCD o să intre-n parlament. Io zic să-şi bage deştu-n cur să nu i-l pape vreun cîne.

CARE DAI CU FOTOŞOPU-N TALIE?

VODAFONE ARE GIGEII LUI - DANIEL ŞI IULIAN

Nu-ş ce are vodafonele meu, sinequanonul existenţei mele profesionale şi sociale, că-l apucă pandaliile brusc şi nu mai pot apela neam. Pot primi apeluri, dar nu pot forma. O madamă îmi repetă la nesfîrşit că am o eroare tehnică şi că să mă adresez serviciului de relaţii clienţi pentru remedierea defecţiunii. Bineînţeles, eroarea tehnică apare sîmbăta sau, oricum, după ora opt seara. De trei ori în ultimele două săptămîni.
Sar pe internet şi văd un număr de la experţi. 555, chipurile asistenţă on line. Sună de pe un orange, şi nimic. Dau peste alt număr. Uite-l, dar să nu-l formaţi vreodată dacă n-aveţi calmante la îndemînă: 0372 02 22 22. Sună cam trei minute. Apăs 1 pentru limba română. Apoi, Andreea cică mă ajută să rezolv orice. Apoi îmi pune oleacă de muzică. După aia, cică să apăs 2 pentru nuşce, 3, pentru altceva şi, în fine, 4, dacă vreau să deblochez un telefon. Şi dă-i zbîr, zbîîîîr. După iar vreun minut, Andreea cică mulţumesc că aţi apelat, bla bla şi că, în cîteva momente, un operator va prelua apelul şi-mi va rezolva problema. Trece cam un sfert de oră de muzică demenţială întreruptă de mulţumirile Andreei şi de îndemnul de a sta în hold ca să nu pierd rîndul. Cînd să-mi aprind a treia ţigară, hopa, o voce stenică şi optimistă de mascul zice că e gata să-mi asculte păsul. Este domnul Daniel cel căruia-i povestesc cum serviciul vodafone mi-a tăiat piuitul de nu mai pot vorbi cu nimeni. După ce-şi notează tot şi-l aud clămpănind la tastatură, verifică omul, deh, mă roagă să aştept un moment. Momentul ţine vreo cinci minute. După care, Daniel îşi cere scuze şi mă pasează la alt operator, mai de specialitate decît el. Iar ascult muzica lor aleasă special ca să te trimită la balamuc şi, după vreo alte trei minute, aud: Sunt Iulian, operator la serviciul clienţi, vă ascult. Îi zic bună seara în loc de-o înjurătură. Îi spun numărul meu de telefon, mă prezint şi-l aud cum tastează conştiincios. Şi ce problemă aveţi? mai apuc să-l aud pe electricianul Iulian, după care, ghici ce?
Legătură se întrerupe.
Faza se repetă de două ori, identic, cu alţi Danieli şi Iuliani, operatorii pulii.

Peste noapte am visat cum îmi băgam picioarele în măreţul serviciu vodafone, în găurile reprezentate de specialiştii lor în relaţii cu clienţii, iar dimineaţa m-am deplasat la un centru de-al lor. Altă coadă, alţi nervi, altă oră pierdută.
Dar, sunt mîndru, căci sunt client vodafone. Pe banii mei.

BAGĂ-L ÎN MĂ-SA

Rupe-i anusul şi dantura lui caisă care nu-i în stare să facă un giratoriu la benzinăria din Şerbăneşti. Care-acu aud că-i a unui bijutier.

Ştiţi care benzinărie. Aia din botul lui E85 unde stau proştii care vin din toate punctele cardinale şi se roagă să le dea şi lor voie cineva să treacă.

NU-L BUTE NIMENI PE BUTE ?

Bute şi iar Bute. Bute-n sus şi Bute-n jos. Bute cu Udrea, Bute salvatorul turismului român. Bute fără Udrea, n-ar fi fost Bute. Udrea fără Bute, da. Şampionul absolut, şampioana supremă. Brava.

Cît ne-a costat? Doar două milioane? De euro? Nica toată. 10 cenţi de căciulă. Măcar pentru bucuria lu ţaţa Floarea din Pechea, făcea toţi banii. Puciliştii şi pucilizdele au triumfat. Românaşul a fost trendy: l-a butut pe Mendy.

Încă un prilej de chef şi urlete pe străzi. Mai uităm de scumpiri, de caniculă, de autostrăzi.

Vivat the carpathian bute!

ZAMFIR

Zamfir zice că naiul e cel mai vechi instrument de pe pămînt. Că fluierul a apărut cînd omul a fost în stare să folosească unealta ca să-i facă găuri, iar alea cu coarde s-au inventat după ce s-a putut trage fir din metal. Logic.

Dar naiul a fost creat chiar din sinea naturii. Zic aşa: numai ce s-a aşezat vreo pasăre pe o trestie şi trestia s-a rupt. Păsărea s-a speriat. Şi-a găsit un alt loc de odihnă. Bătea vîntul, iar trestia ruptă scotea un sunet de jale. Apoi a venit o furtună. Mii de trestii s-au rupt. Vîntul sufla în buza trestiilor. Se-auzeau mii de fluierături. Mai acute, de durere. Mai grave, de meditaţie, Mai dulci, de iubire. Mai amare, de dor.

Cică zeul Pan ar fi inventat cîntul la nai.

Dar eu cred că Zamfir, în prima lui viaţă, era chiar acolo.

CUM SE FACE UN DRUM

Fac alei printre pomi. Din piatră le fac, să reziste. Am o obsesie prostească să fac alei, de cînd am aflat că un drum făcut de romani spre Sarmizegetusa este şi acum perfect practicabil. Fac, deci, alei prin grădină. Azi am făcut una de trei metri lungime. Nu-i uşor. Săpi, pui balast, baţi cu maiul, aşterni un strat de nisip, baţi cu maiul, pui piatra, o potriveşti, o ridici, mai adaugi sau mai scoţi umplutura de sub ea, ca să fie la nivel cu celelalte. Să nu se-mpiedice cine-o merge pe ea. Să nu se dezechilibreze şi să cadă. Să se lovească. V-am spus. Nu-i uşor. Curge transpiraţia ca dracu, pe frunte, spinare. Îţi intră în ochi şi în ochi ustură, habar n-am de ce.
Apoi, cînd mături nisipul, vezi că-i mai sus, sau mai jos. O iei de la capăt, tot aşa, pînă iese cum vrei. Cum trebuie, adică.
N-ar trebui să fac efortul ăsta. Dacă alfă dom doctor, nu mă mai primeşte în veci în spital. E cam aiurea ceea ce fac taman acum cînd valorile s-au dat peste cap.
Dar eu pietruiesc alei. Aşa am făcut mereu, am făcut alei, cum m-am priceput. Să rămînă cuiva. Să-i fie bine.

IDIOŢI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!

Fragment de ştire din "Gândul" de ieri: Un kilometru "normal" de autostradă, respectiv într-o zonă cu un relief relativ plat şi fără lucrări "artistice", cum ar fi viaductele, costă circa 7.000 de euro în România, după cum rezultă din contractul

atribuit recent de către stat pentru construcţia unui tronson de 24 de kilometri pe ruta Orăştie-Sibiu, proiect cu o valoare estimată la 166 de milioane de euro.

Ca să vezi hal de ziarist profi!

MANU PROPRIA

Cînd am ieşit din studiou, m-a cuprins teama pentru ce-am zis în emisiune despre don Prezident şi petardele lui.
Da-n fond, am spus ceea ce ştie toată lumea: că ţara-i prost guvernată de conducătorii pe care şi i-a ales însuşi poporul locuitor al ţării. Nu? Numa c-am folosit nume proprii şi asta-i periculos, am văzut eu prin filme. Aşa că, m-am uitat sub maşină, unde dormea un cîine. M-am rugat să nu fi mîncat ceva trinitrotoluen. Dar, nu. A şters-o cînd m-am apropiat. M-aşteptam să facă bum cînd deschid portiera. Nimic. Linişte şi la contact. Suspect de linişte. Dar frînele le-ai verificat, tontule? - m-am certat eu pe mine mă. Apăs pedala şi maşina face stop la fix. Teoria conspiraţiei e depăşită în cazul meu. Pesemne, nu sunt un formator de opinie chiar atît de important. Mai bine.
Totuşi, reproduc un comentariu de pe groparul.ro, pe care, dacă l-aş fi aflat la timp, l-aş fi aruncat pe post şi numai era nevoie să arăt cu degetul p-ăl de suge sîngele naţiunii:
“- Maestre Brâncuşi, ce reprezintă Coloana Infinitului? Năzuinţa spre nemurire şi absolut a neamului?”
“- Nu, e poporul român, îl mai laşi un pic, îl strîngi de coaie, iar îl laşi, iar îl strîngi…”

Numai că, dacă nu-i niciun turc, rus, neamţ ori american prin preajmă să facă toate astea, poporul şi-o face singur. Votînd.

ÎN SFÎRŞIT, O ŞTIRE BUNĂ

Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a trezit din somnul cel de moarte şi-a scos azi un edict de mirare: amenzi ţapene vor cădea pe capul tembeliziunilor care vor avea tupeu să mai violenteze boborul cu imagini şocante, violuri, crime, accidente, sinucideri.
Cinicii, sadicii şi tulburaţii mental vor avea de suferit. Sunt interzise şi secvenţele în care rudele celor morţi sau răniţi îşi smulg părul din cap, ori se dau cu capul de pereţi.
"În intervalul orar 6.00 - 22.00 nu pot fi difuzate programe, altele decât producţiile audiovizuale de ficţiune, care conţin descrieri ori reconstituiri ale unor omucideri/sinucideri, mutilări/automutilări sau tehnici criminale ori practici oculte" - zice în completarea articolului 17 din Codul de reglementare al conţinutului audiovizual.
Rămîne ca oamenii normali, cîţi or mai fi, să închidă televizoarele după ora zece seara, cînd e liber la carnagii.

EROARE FATALĂ

Un enter greşit şi s-a dus blogrollul meu cel gras pe apa sîmbetei. L-am reconstituit din memorie la prima mînă şi sigur am scăpat cîteva adrese la care-mi beam cafeaua de dimineaţă şi seara.

Care te simţi frustrat că nu mai apari la dreapta tatălui, ia-mi scuzele şi fă ceva cu ele. Dacă totuşi înţelegi eroarea umană a varanusului, dă un semn şi te notez la locul tău.

CU DROGU-N MINE

Colecistomie laparoscopică. Încă o dată: co-le-cis-tec-to-mi-e la-pa-ros-co-pi-că. Încă nu v-aţi ascuns sub pătură? Dar de coledoc obturat, ce ziceţi?
Numa ce m-au anesteziat, m-au adormit şi mi-au dat patru găurele-n pîntec, fiecare pentru ceva: una pentru camera de luat veder, alta pentru bisturie, una de absorbţie şi una de drenaj. Au năvălit cu toate sculele în minele meu şi mi-au măcelărit fierea, plină cu mîl. Şi cu trei pietricele de cam 3 mm diametru. Au au au (asta pentru impresie!) au aspirat tot şi-au aruncat răutatea la canal. Au scos uneltele (sper) din mine, au cusut găurile cu cîte două copci şi m-au băgat la reanimare, cuplat la aparate de-alea care fac piuuuuuuuuuuuuuuuuuuu cînd mierleşte unu în filme prin spitalele americane. Dar la mine n-a făcut. Plus perfuzii la greu.
Asta s-a-ntîmplat alaltăieri şi ieri cu mine la Spitalul Sfînta Maria din Bucureşti.
Aseară încă nu-mi prea puteam coordona intenţiile cu gesturile, că drogurile mai aveau efect. Voiam s-o iau la stînga şi nimeream la dreapta. Nasol să nu-ţi răspundă la comenzi corpul tău pe care l-ai hrănit, l-ai spălat, l-ai îmbrăcat, l-ai dat la şcoală, etc.
Azi însă, zglobiu şi cu silueta de-acum doujde ani ( adică fără burtoiul care se dezvoltase într-un mod nesimţit), cu toate rezultatele excelente la analize, abia aştept să se facă mîine, să mă întind pe E 85 pînă la mijlocul Moldovei.

AMAR CA FIEREA E GUSTUL MINCIUNII

Cînd e vorba de prostitul guvidelui, manipulatorii profesionişti se întrec unii pe alţii imaginînd poveşti atît de neobişnuite, încît par credibile. Deh, îţi zici, viaţa e complexă, nu-i aşa, mereu se întîmplă neîntîmplate.
Dacă vă mai amintiţi, manipulatorii noştri au găsit la vila lui Ceauşescu robinete de aur, după ce dictatorul făcuse genocid de şaijdemii de oameni, iar prin 90, droguri şi maşini de falsificat bani la ţărănişti. Vai, ce ne-am mai ofuscat.
Manipulatorii lor, mai cu moţ, acţionează cu gogonate asupra simţitoriului mondial. Americanii l-au belit pe Saddam că cică pregătea producţia bombei atomice. Au invadat Afganistanul pe motiv că-i Bin Laden acolo. Acu, cică l-au omorît prin desant şmecher în Pakistan. Şi că se uita la filme porno, cu cele două neveste lîngă el. Ca să-l pună cu botul pe labe, l-au găbjit p-ăla de la Banca Mondială că punea la podea cameriste de hotel. Şi cîte şi mai cîte.
Azi aflăm că tov.Gaddafi le-a cumpărat combatanţilor lui ceva containere cu viagra. Ca să-i facă potenţi să fută opozancele.
Ia să vedem care din formulările de mai jos lipseşte din ştirile de care ne bucurăm zilnic:

• Publicitate
• Apel la emoţie
• Spălare pe creier
• Agresivitate
• Cultura fricii
• Constrângere
• Persuasiune coercitivă
• Fraudă
• Gândire critică
• Controlul minţii
• Truc murdar
• Tactică de discreditare
• Disimulare
• Şantaj emoţional
• Eroare logică
• Listă de erori logice
• Graniţă personală
• Persuasiune
• Propagandă
• Abuz psihologic
• Psihopatie
• Ruşinare
• Învinovăţirea victimei
• Expresie ambiguă

(Le-am luat de pe Wikipedia, de la articolul dedicat metodelor de manipulare psihologică.)
Ai dracu americani.

BĂI, FRAIERILOR!

Nu v-a ajuns că v-au păcălit cu două aviare, cu o porcină, cu sfîrşitul lumii, cu asteroidul? Acu v-o trag cu ecoliu şi voi nu vă prindeţi că-i poantă. Mîncaţi, fraţilor castraveţi, că nu de-acolo ni se trage marele final. Ni se trage de la prostie.
Nu simţiţi cum pute?

ŞPAGA ŞI FUMATUL

În spitalul ăsta, cel puţin două reguli sunt respectate drastic de toată lumea: interdicţia de a fuma şi şpaga. Din cinci în cinci metri, pe coridoare, vezi afişe care te anunţă că fumatul îţi poate aduce amenzi între 500 şi 1000 de lei, indiferent că e practicat în interiorul sau în curtea spitalului. Vicioşii au depistat însă un cotlon în fundul curţii, sub un castan uriaş, între centrala termică şi o magazie istorică, printre schelete de paturi şi vestiare de tablă ruginite, unde trag la tutun, păzindu-se de pompierii care mişună ca nişte gîndaci roşii. Acu doi ani a fost panică mare din cauza unui incendiu care a mistuit etajul patru, şi de-atunci, pompierii spitalului sunt mereu în alertă. Bine, că incendiul de-atunci s-a declanşat de la un aparat de sudură, nicidecum de la o ţigară. Dar s-au luat măsuri de prevenţie, nu?
Cu şpaga nu-i nici un avertisment, dar, aseară, sub castan un pacient de prin Cluj, aflat la a patra operaţie de cancer de prostată, mi-a povestit că rămăsese dator la chioşcul din incintă cu vreo trei lei. Luase nuşce şi vînzătoarea a zis că nu-i bai, să-i aducă banii mai tîrziu. Domne, zice ardeleanul, şi-am uitat ca toţi uitaţii ş-abia azi mi-am adus aminte. Şi iau zece lei şi cobor la fata să-i dau datoria. Numa ce mă-ntîlnesc cu ea pe hol, căra nişte lăzi, şi-i întind banii şi-i zic mulţam. Şi aia se uită la mine şi-mi zice: Ce faci nene, mă bagi în bucluc? Ţîne-ţi banii. Vrei să mă ieie deneau'? Că-s camere peste tot şi zice ăia că-i şpagă.
Auzi domne, să nu mai poţi da o datorie înapoi, de frica deneaului.

URMAREA INTERNĂRII

Habar n-am cine-s oamenii ăştia care m-au smuls din ghearele afurisitei de criză biliară. N-am auzit pînă acum de universitarul Dragoş Predescu, de conferenţiarul Silviu Constantinoiu sau de doctorul Boieriu. N-am ştiut nici de existenţa asistentelor de pe secţia asta de chirurgie a spitalului Sfînta Maria, fost CFR, fost Griviţa, fost Vasile Roaită.
Nu ştiu de ce mi-au dat o rezervă elegantă, cu frigider, televizor şi baie şi de ce se strofoacă-n halul ăsta să-şi facă treaba impecabil, cu zîmbetul pe buze şi cu o căldură înduioşătoare în vorbe şi în gesturi. Din copilărie n-am mai simţit atîta afecţiune, dar acum, asta vine de la nişte străini, angajaţi ai statului, cu salarii de mizerie. Oameni cu propriile lor necazuri pe care le uită cînd îmbracă halatele de slujbă.
De la opt dimineaţa şi pînă-n cinci după amiaza, cele şase etaje ale spitalului sunt pline de pacienţi. Sute de bolnavi de tot felul, de la canceroşi la nebuni, accidentaţi, febrili, cardiaci, ulceroşi, ce mai, ca la spital.
Dar, parcă totuşi nu-i aşa viermuială cum am văzut ieri la Floreasca. Doar pe hol la Endoscopie am numărat pînă la 200 de bolnavi care-l aşteptau pe doctorul Gabriel Constantinescu, despre care zice lumea că-i expertul numărul unu în băgarea maţului electronic pe gîtul pacientului.
Şi-ntr-adevăr, după ce mi-a umblat la coledoc şi mi-au trecut efectele anesteziei, m-am simţit mai uşor, de parcă mă eliberase de o mare greutate. Doar că m-am trezit într-un salon cu vreo treizeci de paturi, plus vreo zece pe mijloc, în care colcăiau gemînd, tuşind, urlînd, de-a valma, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrîni, care mai de care mai bolnăvior. Era ca-ntr-un spital de campanie de-ăla din filme. Plus mirosul. Şi pe holuri se puseseră paturi, de n-aveai pe unde trece. Ceva apocaliptic, de dezastru atomic, ce mai.
O ţară bolnavă, plină de pacienţi.

INTERNAREA

Dacă ţi se face rău în Bucureşti, da rău, nu glumă, o iei pîş pîş spre un spital care are serviciu de urgenţă. A, e sîmbătă pe la prînz. Ajungi clătinîndu-te la Spitalul Sfînta Maria, fostul Spital CFR de pe Bul. 1 Mai (Mihalache). Te consultă o domnişoară doctor care nu poate trage o concluzie. Prea multe simptome, specifice prea multor anamneze. Îşi cheamă colegul, alt doctor tinerel, şi acesta îl solicită pe şeful de secţie. Toţi trei decid să te interneze. Te întinzi gemînd în pat şi rezerva 2 se învîrte ca o capsulă cosmică. Năvălesc asistentele cu perfuzia. Ce-o fi în lichidul ăla transparent, numai ei ştiu, dar ţi-e mai bine după vreun sfert de oră. Dispar oboseala, senzaţia de foame, dezechilibrările, dureririle din partea dreaptă a abdomenului. Splina-i tare, însă, şi dureroasă.
Anunţi un prieten că eşti în spital, şi mobilul îţi devine centrală. Povesteşti tuturor că ţi-e rău, cum s-a întîmplat şi că nu ştii care-i diagnosticul, că-i afurisita de fiere, că-i ficatul, că... Dar ei insistă, de dragul tău: cît mai stai, ce să-ţi aducă, ce ţi-ar plăcea. Numai că tu nu vrei nimic: n-ai voie să mănînci absolult nimic, nici să bei măcar, nu mai zic de fumat.
Reuşeşti să pui mîna pe telefonul care sună iar, şi, na, catastrofă: iese acul din branulă şi ţişneşte sîngele ca dintr-un robinet. Pe gresie se formează o băltoacă roşie. Calci în ea spre baie, dai drumul la apă, ţii vena cu degetul, totul e un dezastru. Rezolvat scurt de femeia cu mopul.
Cică, hai să scoatem colecistul, că el ne face probleme. Colecistul, adică tot aia cu fierea sau vezica biliară. Căci avem colecistită. Şi operaţia e laparoscopică. Nu simţi nica şi te eliberează de grija litiazei colecistice. Adecă a pietrei la. Aşa-i zice, piatră, dar poate fi nisip sau mîl (sludge). Care poate migra pe coledoc şi-l blochează. Şi lichidul nuşcare pe care-l produce fierea, nu se mai varsă-n colon, ci difuzează-n sînge şi-l otrăveşte.
De-aia ai metabolismul dat peste cap, de-aia ţi-a crescut burdihanul, de-aia respiri greu şi te trezeşti ca naiba dimineaţa.
Ca să vezi ce-am învăţat io de sîmbătă pînă azi.
Dacă-i interesant, mai am şi urmarea, căci nu s-a terminat:)