miercuri, iunie 01, 2011

URMAREA INTERNĂRII

Habar n-am cine-s oamenii ăştia care m-au smuls din ghearele afurisitei de criză biliară. N-am auzit pînă acum de universitarul Dragoş Predescu, de conferenţiarul Silviu Constantinoiu sau de doctorul Boieriu. N-am ştiut nici de existenţa asistentelor de pe secţia asta de chirurgie a spitalului Sfînta Maria, fost CFR, fost Griviţa, fost Vasile Roaită.
Nu ştiu de ce mi-au dat o rezervă elegantă, cu frigider, televizor şi baie şi de ce se strofoacă-n halul ăsta să-şi facă treaba impecabil, cu zîmbetul pe buze şi cu o căldură înduioşătoare în vorbe şi în gesturi. Din copilărie n-am mai simţit atîta afecţiune, dar acum, asta vine de la nişte străini, angajaţi ai statului, cu salarii de mizerie. Oameni cu propriile lor necazuri pe care le uită cînd îmbracă halatele de slujbă.
De la opt dimineaţa şi pînă-n cinci după amiaza, cele şase etaje ale spitalului sunt pline de pacienţi. Sute de bolnavi de tot felul, de la canceroşi la nebuni, accidentaţi, febrili, cardiaci, ulceroşi, ce mai, ca la spital.
Dar, parcă totuşi nu-i aşa viermuială cum am văzut ieri la Floreasca. Doar pe hol la Endoscopie am numărat pînă la 200 de bolnavi care-l aşteptau pe doctorul Gabriel Constantinescu, despre care zice lumea că-i expertul numărul unu în băgarea maţului electronic pe gîtul pacientului.
Şi-ntr-adevăr, după ce mi-a umblat la coledoc şi mi-au trecut efectele anesteziei, m-am simţit mai uşor, de parcă mă eliberase de o mare greutate. Doar că m-am trezit într-un salon cu vreo treizeci de paturi, plus vreo zece pe mijloc, în care colcăiau gemînd, tuşind, urlînd, de-a valma, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrîni, care mai de care mai bolnăvior. Era ca-ntr-un spital de campanie de-ăla din filme. Plus mirosul. Şi pe holuri se puseseră paturi, de n-aveai pe unde trece. Ceva apocaliptic, de dezastru atomic, ce mai.
O ţară bolnavă, plină de pacienţi.