BANCURI, DILEME ŞI MINUNI, PE VREMURI

Inspirat de un banc străvechi trimis de un prieten mai tînăr, mi-au venit în memorie "Cele şapte minuni ale comunismului", aşa cum circulau, subversiv, prin anii 80:

Deşi toţi sunt în cîmpul muncii, nimeni nu munceşte.
Deşi nimeni nu munceşte, planul se face.
Deşi planul se face, magazinele sunt goale.
Deşi nimic nu se găseşte, toată lumea are.
Deşi frigiderele-s pline, oamenii-s nemulţumiţi.
Deşi lumea e nemulţumită, strigă trăiască.
Deşi strigă trăiască, totuşi înjură.

Pe vremea aceea, erau şapte minuni în lumea închisă a românilor. În timp, geniul popular a intervenit, ca-n orice creaţie orală, şi a adăugat ceea ce, pe atunci, nimeni nici nu voia să ştie: că toţi furau. Aşa că bancul actual are trei adagii foarte adevărate pentru vremea aia, întregindu-se la 10 minuni:

Desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate.
Desi toata lumea avea de toate, toti furau.
Desi toti furau, niciodata nu lipsea nimic.

Mai era o butadă periculoasă : Dilema mileniului doi, apropo de propaganda anticapitalistă promovată cu obstinaţie în media şi pe toate zidurile:

Dacă la ei e atît de rău, iar la noi atît de bine, de ce pizda mă-sii la noi e atît de rău şi la ei atît de bine?

Şi, în fine, o zicere a naibii de acidă, pe care, cu tupeu obraznic am transformat-o în poem şi o recitam prin spectacole, şoptit, cu lumina stinsă:

Nu gîndi. Dacă totuşi gîndeşti, nu vorbi. Dacă totuşi vorbeşti, nu scrie. Dacă totuşi scrii, nu semna. Dacă totuşi semnezi, nu te mira!

După cîte-o ispravă de-asta, îţi dai seama că mă simţeam salvatorul naţiunii, căci încă nu ştiam ce-i aia dizident:)))))))
Nimeni nu mai respira în sală, iar la Oneşti, 800 de spectatori au început să scandeze CEA-U-ŞES-CU PE CER E!, de-am jurat că mă bagă ăia la răcoare de nu mai văd lumina zilei.
Numai că securistul care m-a luat la întrebări n-a putut dovedi că nu se strigase consacrata formulă de lins CEAUŞESCU - PCR, aşa cum, cu vehemenţă am susţinut.
În schimb, după aia, ne-au obligat să înregistrăm pe bandă toate spectacolele.
Benzile au stat la mine-n birou pînă în 1993 cînd am plecat de la Casa de Cultură. Nu mai contează decît ca istorie, totuşi, întreb şi eu: or fi la ei?