luni, iulie 18, 2011

CANICULĂ

Se prelinge silfidic pe trotuarul încins. Sunt vreo mie de grade, iar domnişoara are pînă-n douăjde ani.
De sub breton, ochii ei ca laserul albastru ne spintecă. Iar de sub palma de fustiţă cresc două picioare de doi kilometri făcute meşter la strung. Glezne subţiri şi sîni portocăloşi. Stă soarele din evoluţia lui diurnă şi se uită la ea ca prostu de ne ia cu transpiraţii multiple. Şi parcă şi oxigenul s-a rarefiat de la părul ei de cărbune la sac de 120 de lei . Vine unduios şi ochii ni se bulbucă, dar şi circulaţia este perturbată. Şi chiar viaţa socială din sectorul urban respectiv.Un taxi intră în alt taxi, un bicilist scapă din mînă mobilul la care vorbea cu maică-sa, iar un muncitor în salopetă portocalie lipeşte polistirenul pe un termopan. În fine, o ploaie de fructe cade apocaliptic din corcoduşul de peste drum.
Văzînd toate aceste semne divine şi promiţătoare, prietenul care mă-nsoţeşte, trage aer în piept:
- Sărut măna, donşoară, nu vă supăraţi, cum ajung la Râmnicu-Vâlcea?
Fiinţa încetineşte pasul. Irişii ei senini ne aruncă în iadul deznădejdii, dar, generoasă, ne lasă pentru o secundă efemeră să-i admirăm bronzul de sub tricou.
- Habar n-am, zice. Şi-şi vede de drum.

Ne mai uităm după ea. A naibii muiere. O fi urmat ceva curs de catwalk.
La ce i-ar folosi să ştie cum se ajunge la Râmnicu-Vâlcea, cu aşa zonă poplitee?