KAFKA LA TEATRU ÎN BACĂU

Geirun Ţino, revenit după mulţi ani pe afişele teatrului din Bacău, a avut îndrăzneala  să scrie un scenariu inspirat de romanul Procesul de Franz Kafka şi, mai mult decît atît, l-a şi urcat pe scenă. Nu-i la îndemîna oricui să accepte o provocare atît de incitantă dar, cunoscîndu-i antecedentele obsesive în privinţa teatrului absurd, nu ne-am prea mirat.

 

N-am să povestesc spectacolul, am să spun doar că e un pariu cîştigat: are tensiune dramatică, are ritm, are mister, te incită la meditaţie şi pune întrebări la care răspunsul nu e prea uşor de găsit. Afirm totuşi că directorul de scenă reuşeşte să extragă din talentul fiecăruia dintre protagonişti acele picături strălucitoare care, prin  atitudine, gest sau frazare stîrnesc interesul spectatorului, chiar dacă emoţia artistică e neglijată în bună parte a spectacolului, fiind preferată stîrnirea reflexiei raţionale. Aproape în fiecare replică se ghiceşte fermitatea regizorului mînat de intenţia  de a recreea în decorul „Procesului” similitudini cu situaţii elucubrante pe care le trăim sau la care suntem martori în fiecare zi. Asistînd la încercările zadarnice ale domnului Josef K, de a ieşi din marasmul ilogic al unui proces în care nu există nici cap de acuzare, nici judecată, nici sentinţă, nu se poate să nu-ţi vină în minte agresivitatea  mediului contemporan în care suntem asaltaţi de minciună, fraude, abuz de încredere, înşelătorie.

Procesul lui K e, de fapt procesul conşiinţei noastre funciarmente impregnată de meschinărie şi laşitate, aidoma mentalităţii grupului de personaje care-l înconjoară pe domnul K, mentalitate de minimă rezistenţă, de imunitate la prostie, de indiferenţă  la necazul celui de aproape.

Spectacolul evoluează tensionat şi iată-ne într-o lume imună la stupiditate, în care, singur, eroul principal vrea să spargă convenienţele absurdului.

Şi totuşi, te poţi opune, ca individ, sistemului? Ei bine, nu, atîta vreme cît la funcţionarea lui contribuie mulţimea care nu are frămîntări existenţiale şi e dispusă să respecte convenţiile, fie ele şi sfidînd logica, pentru a-şi pune în practică micile meschinării. Inspirat, regizorul aşează personajele în grupuri statuare compacte, sugerînd, prin plastica ipostazei şi a mişcării actorilor, pactizarea maselor cu autoritatea supremă, acceptarea sclaviei, şi solidarizarea senină cu dictatura.

Mulţimea apare ca o entitată gregară, impasibilă, imbecilă, manipulabilă, în contradicţie cu Josef K, singurul atins de otrava incertitudinii, singurul capabil de revoltă, singurul care are curajul să înfrunte sistemul:  Ce autoritate v-a trimis aici? Ce fel de lege mai e şi asta? Trăim într-un stat constituţional!

Cu o potrivită fizionomie de om care nu suportă înfrîngerea şi cu un fond psihic deasemenea adecvat, Matei Bogdan pare destinat rolului principal pe care-l face cu dăruire şi, de multe ori, competenţă. Din păcate, are însă şi momente (cum ar fi cel în care-şi afirmă standardul moral printr-o tentativă de protest sortit eşecului, sau cel al sinuciderii, unde patetismul şi exagerarea trăirii tind să ducă întreg finalul spre o dramoletă ieftină)  în care tînărul actor derapează în exagerări de interpretare care-i trimit personajul în incredibil şi care-i evidenţiază experienţa încă insuficient coaptă. Rătăcirile în actoriceală, patetismul şi o anumită afectare diminuează substanţa rolului şi duc în derizoriu eforturile, de altfel notabile, de a crea un personaj credibil care se zbate între nedreptatea de a fi acuzat fără vreo vină şi inhibarea revoltei. 

De o partitură generoasă are parte experimentatul Viorel Baltag, interpretul Inspectorului, al pictorului Titorelli şi al Preotului.  Fără excese, stăpînindu-şi atent gesturile, grimasele şi, nu în ultimul rînd, vocea, actorul creionează caractere uşor caricaturale, trecînd printr-o gamă largă de soluţii interpretative, de la  insidios la jovial, de la perfid la fals amical, cînd temperamental, cînd cu un calm care nu prevesteşte nimic bun.

Remarcabilă în sinergicul rol al doamnei Grubach, Firuţa Apetrei relevă cu aplomb şi expresivitate un personaj meschin pînă la abjecţie, ahtiat după cîştig, care, departe de a-şi pune întrebări despre etică sau morală, nu urmăreşte decît să-şi însuşească bunurile celui acuzat. La fel de sigură pe gesturi, şi de elocventă în intenţii, Florina Găzdaru construieşte fără inhibiţii un personaj – Ana -  insensibil la răsturnarea flagrantă a sistemului de valori. Fără prea multe replici, jocul ei viu este mobilat de o pantomimă uneori graţioasă, alteori senzuală şi provocatoare. Franz şi Willem - cuplul interpretat de Ştefan Ionescu şi Bogdan Buzdugan - dau culoare spectacolului, deşi, arborescenţa gesturilor şi a atitudinilor lor este, poate, prin inutilitatea lor, reprezentarea cea mai elocventă a absurdului. În fine, Valentin Branişte (Kominer) şi Dumitru Rusu (Kulich) crează un al doilea cuplu de paznici, a căror atitudine marţială, ridicolă, trimite la imaginea parodică a unor ucigaşi cu simbrie.

O scenografie frugală dar esenţială, care sugerează limita între două lumi – cea în care ne zbatem noi, plebea, şi cea în care se află cei meniţi să ne judece şi să ne pedepsească – accentuează senzaţia de anxietate pe care ţi-o impune subiectul unei piese în care realul este fracturat de absurd. Cu atît mai pregnant sentimentul de neputinţă în faţa unui sistem aberant şi nedrept cu cît, în final, poarta prin care spera să treacă domnul K spre dreptate şi raţiune, se ridică la cer.

PARIEZ CĂ N-AŢI PREA AUZIT ASTA

RÎS CU LACRIMI

Dramele lumii încep cu tristeţea clovnilor, dar nu se termină odată cu moartea lor.

Trei actriţe în travesti fac trei roluri excelente, interpretînd trei oameni, foste mici glorii ale circului, în recenta premieră de la Teatrul Bacovia, cu spectacolul Angajare de clovn de Matei Vişniec în regia lui Geo Balint. O piesă de loc uşor de abordat, cu atît mai mult cu cît, de la apariţia ei în 1991, s-a bucurat de montări memorabile cu distribuţii strălucitoare şi a fost întîmpinată de onor criticii dramatici cu aplauze şi multe premii.

Geo Balint, mereu surprinzător, se aventurează în descifrarea acestui text despre bătrîneţe, suferinţă şi speranţă, despre supravieţuirea în marasmul cotidian din ce în ce mai greu de înfruntat al epocii pe care o traversăm, şi depăşeşte cu detaşare aparenta încifrare a dialogului post-absurd, construind un spectacol realist, despre viaţă şi moarte, măsurînd atent distanţele dintre brutalitate şi tandreţe, dintre prietenie şi concurenţă, dintre laşitate şi loialitate.

El colorează cu discernămînt, fără ostentaţie, cu o melancolie tandră, un univers în aparenţă straniu, dar care, în fond, dincolo de marginea scenei, seamănă flagrant cu viaţa noastră de zi cu zi. Lupta pentru supravieţuire presupune aplicarea unor strategii în care existenţa depinde de puterea de a depăşi angoasa, dezamăgirea, invidia, frustrarea, propriul orgoliu şi, nu în ultimul rînd, capacitatea de a transpune visul în real.

Este remarcabilă tehnica subtilă prin care este ţesută relaţia dintre personaje. Altădată parteneri sub cupola circului, stîrnind hohote de rîs cu tumbe şi farse idioate, iată-i acum aşteptînd cu febrilitate în anticamera vieţii un nou contract care să-i readucă în arenă.

Geo Balint ştie să-şi aleagă instrumentele actoriceşti, le machiază, le îmbracă bărbăteşte şi are curajul să mizeze pe talentul şi inspiraţia lor de a clădi roluri de compoziţie, lăsînd interpretelor libertatea de a exprima conotaţiile subtile ale textului, de a descifra sensuri, de a da viaţă credibilă personajelor. Ghiceşti, printre gesturile conduse de ideea regizorală,  intervenţiile personale ale celor trei feminine, izvorîte din inteligenţa, pasiunea şi experienţa lor scenică şi din plăcerea de a face giumbuşlucuri, de a intra în costumul de bufon, de a spune minciuna frustă şi adevărul nemilos trecînd cu uşurinţă de la perfidie la sinceritate, de la ironie la deznădejde şi de la sarcasm la suferinţă.

Evoluţia scenică e dozată cu bun simţ şi respect pentru actul artistic. Reuşita constă în agregarea diverselor mijloace de expresie actoricească cu decorul minimalist şi cu discretul backround sonor. Spectatorului i se oferă cu generozitate totul, ca în viaţă, şi el acceptă în mod firesc intrarea în joc. Se simte asta în atmosfera din sală, tăcută, meditativă, compătimitoare sau amuzată, gata să izbucnească în hohote de rîs sau în lacrimi. Dar nu se aud aplauze la scenă deschisă, căci schimbarea rapidă a registrelor de la comic la grav şi retur estompează reacţia emoţională a publicului pînă la final, cînd, după un semnificativ pasaj muzical, emoţia atinge apogeul şi în sală erup aplauzele şi ovaţiile.

Dacă la început avem parte de un redutabil recital de pantomimă, în care descifrăm o gamă impresionantă de sentimente cărora Nina Ionescu (Nicolo) le dă sens cu  mobilitate de clovn autentic, trama scenică valorizează pe parcurs expresivitatea actriţei de a lucra cu obiectele, de a relaţiona cu partenerii de scenă, de a-şi exhiba trăirile, de la sensibil la insidios, de la slăbiciune la puterea de a lua decizii vitale. 

La rîndul său, Adelaida Perjoiu - debutantă pe scena băcăuană după ce a făcut roluri remarcabile în filme (între care şi unul principal în Ceva bun de la viaţă  în regia lui Dan Piţa) - întreţine cu inteligenţă tensiunea dramatică a spectacolului, pendulînd remarcabil între forţă şi fragilitate şi relevînd personajului înduioşătoare trăsături de caracter, hipertrofiate de nostalgia după vremurile de altădată.

Excelent mobilat pe dinăuntru cu amintiri ale succeselor dintr-o îndepărtată tinereţe şi cu iluzia că încă mai are o şansă, este clovnul Peppino interpretat de Eliza Judeu care

îşi joacă atitudinea cu o tensiune bine stăpînită, definind cu expresivitate un erou complex. Cabotin, sarcastic, bonom, glumeţ, cinic, maliţios, superior celorlalţi pentru că s-a găsit cîndva pe un plan profesional mai sus decît ceilalţi doi, Peppino devine, în convenţia pe care o propune Eliza, un erou des întîlnit în viaţa reală: impostorul.

Volutele ei caricaturale, atitudinea gestuală, mimica şi reacţia la jocul celorlalte personaje par secvenţe din filmele lui Buster Keaton. Dicţia nazalizată, frazarea bombastistică, sacadată, creionează un personaj jalnic, cel al unui ratat, vrednic în egală măsură de compasiunea şi de rîsul lumii. Farsa morţii, singura pe care o mai poate duce la bun sfîrşit, readuce spectacolul în teritoriul dramatic al realului în care rezistă cine poate, unde, nu-i aşa, the show must go on.  

Spectacolul  place pentru că este bine legat, viu, dinamic, deştept, sincer, fără şmecherii teatraliceşti. Cu siguranţă, pe parcursul existenţei lui, va căpăta un plus de profunzime şi culoare. Creatorii lui vor găsi, cu fiecare reprezenţaţie în plus, noi şi neaşteptate resurse conotative care vor întregi recitalul de semnificaţii din acest memorabil spectacol din care îmi stăruie o replică: Intelectualii nu rîd ca proştii. Oricum s-ar rosti, serios sau ironic, butada ar trebui însuşită şi de alţi autori de spectacole.   

 

EXTAZUL POATE CAUZA MOARTEA

Într-o ordine aleatorie, Mircea Bujor este pictor, poet, doctor şi bonom.

După exerciţiile de echilibru şi expresivitate între spaţiul vizual şi spaţiul poetic pe care ni le-a oferit în ultimii ani, care i-au dovedit indiscutabil capacitatea de reflectare a trăirilor, fiind, totodată, veritabile demonstraţii de virtuozitate imaginativă, surprinzînd secvenţial, cu delicate imagini florale, peisaje fruste, portrete din linii ferme, sau cu versuri sensibile de dragoste, Mircea Bujor scoate la iveală o nouă serie de producţii vizuale.

Aparent lipsit de angoase existenţiale, pictorul, de profesie anestezist, îşi provoacă publicul, excitîndu-i sensibilitatea cu o injecţie de experimente îndrăzneţe într-un teritoriu mult străbătut de mari artişti şi bine populat de capodopere intrate în istoria artelor, cel al colajului.

Chioşcul de ziare  reprezintă redescoperirea pasiunii jucăuşe a îmbinării formelor bidimensionale, a combinaţiilor insolite între substanţa mesajului textualist şi tuşa pensulată energic.

Ultima propunere vizuală a artistului materializează idea că lumea în care trăim a devenit un magazin în care totul e de vînzare, mai ales iluziile, visele, speranţele.

Tablourile dau expresie simbolurilor goliciunii spirituale, nimicului invaziv, dezbaterilor fără substanţă conflictelor fără cauză. În epoca Epoca Plasticului, a sexului, a shopping-ului ca formă de relaxare spirituală, a înregimentarii în canoanele globalismului, imaginile par a fi semne de avertizare că nebunia acestui început de mileniu, cu războaiele lui adevărate, dar mai ales cu cele interioare, cu revoluţiile lui suspendate în balcoane, cu inflaţia consumismului, trebuie să înceteze.

Într-o expoziţie de pictură-colaj, privitorul ar trebui să-şi dirijeze concentrarea asupra compoziţiei lucrărilor, a modului de aranjare a elementelor plastice în layout, a armoniei culorilor, a tăieturii de aur. Numai că, iniţiat sau novice, privitorul lucrărilor lui Mircea Bujor nu poate trece cu vederea substanţa textualistă a imaginii, reprezentată prin tăieturi din ziare şi reviste, pozate cu intuiţie şi savantă îndemînare în alăturări expresive, pe care artistul le subliniază cu tuşe curajoase şi fundaluri provocatoare.  

Fiecare tablou este o sumă de informaţii minimaliste din cotidianul derizoriu al titlurilor agresive, bombastice, al reclamelor, al ecranelor pe care se derulează scrolluri obositoare,  suprapuse peste dezbateri sferodocte despre scandaluri, violuri, crime, crize imaginare. Totul pare făcut la un ordin: alienarea.  

Nu e deloc strict ornamentală şi factice această expoziţie a lui Mircea Bujor. Ea are un mesaj subtil care condamnă universul straniu în care trăim, populat de sloganuri, de mesaje senzuale şi perverse care ne îndeamnă să cumpărăm orice, trade off, să mîncăm orice, să mergem oriunde, să vedem orice, să ne dăm viaţa pentru orice.

Scripturile par aleatorii, dar eterogenitatea lor se află într-un înţelept echilibru şi constituie avertismente. Extazul poate cauza moartea, ţipă un text dintr-un tablou. După doi paşi, o pînză clamează Cine citeşte astăzi, cu semnul întrebării, şi, pe verticală, you save money. Atîrnată de un stîlp al galeriei, o lucrare fără titlu, ca toate celelalte, semnalează trunchiat, pe verde,  cît costă să te tratezi în străinătate şi, desigur, neîntîmplător, în acelaşi cadru, citim Vînătorii de bătrîni singuri. În fine, Traviata, Roma şi La Sera, o atmosferă cvasi-peninsulară, dominată de obsedantul Trade off. Pe fond negru, elegant.

Cum spuneam, la un colaj, nu textul tipărit contează. Dar cum viaţa e un neîncetat  colaj între imagine, cuvînt şi simţire...

BABEL - o editură cu viziune şi curaj

 

Editura BABEL  şi-a propus încă de la începutul înfiinţării să urmeze o politică editorială la cele mai înalte standarde intelectuale şi în cele mai exigente condiţii grafice.

Portofoliul editurii BABEL cuprinde un număr important de cărţi  de referinţă, cu o tematică axată cu preponderenţă pe beletristică, memorii, cercetare istorică şi literară, sau volume de înaltă anvergură spirituală.  Avînd convingerea că editarea de carte este prima condiţie a îmbogăţirii patrimoniului cultural şi spiritual al României, consiliul editorial este decis să continue politica de promovare a autorilor autohtoni de valoare, neezitînd să scoată de sub tipar cărţi cu caracter de noutate absolută sau experimente de tehnici literare inedite.

Despre Boala şi moartea lui Eminescu de Nicolae Georgescu, una dintre ultimele apariţii ale editurii BABEL, reputatul critic Alex Ştefănescu spunea:  

Cum a murit Eminescu? Este adevărut că, internat în ospiciul doctorului Şuţu, şi-a pierdut viaţa lovit cu o cărămidă în cap de un nebun, Petrache Poenaru? A suferit poetul de sifilis? Se poate dovedi că a fost tratat în mod greşit cu mercur şi pucioasă? În ce a constat scandalul politic provocat de Eminescu cu puţină vreme înainte de a muri? Care este adevărul în legătură cu pistolul poetului, menţionat în relatarea unui fost redactor la "Timpul"? (Acesta îi povesteşte lui D. Teleor "cum Eminescu a îndreptat pistolul spre el pentru că i-a schimbat un text în tipografie"!) De ce a închiriat Eminescu o casă la Mânăstirea Văratec? Ce întâlnire a avut loc între Titu Maiorescu şi tatăl poetului?  Acestor întrebări şi multor altora le răspunde Nicolae Georgescu. El procedează adeseori ca un detectiv, ajungând la adevăruri la care n-a mai ajuns nimeni înaintea lui…

Din acest uriaş efort de investigaţie a rezultat, printre altele, o carte senzaţională.

Cu prezenţele remarcabile la tîrgurile de carte, cu  zecile de titluri apărute în ultimii ani, multe dintre ele epuizate, cu lansările de carte ocazionate de evenimente literare de răsunet la care se adaugă o strategie comercială cu preţuri decente, editura BABEL şi-a cîştigat un prestigiu incontestabil pe piaţa cărţii româneşti.

 

CARAGIALE A EMIGRAT DEFINITIV LA BERLIN

Pe un scenariu bazat pe capodopera Două loturi de I.L.Caragiale, pe care, la început, sunt colate replici din alte Momente şi schiţe, menite, chipurile, să întregească atmosfera începutului de secol douăzeci şi să înţeleagă prostimea că nimic nu s-a schimbat de atunci în patria noastră,  regizorul Dumitru Lazăr Fulga reuşeşte să creeze  poate cel mai performant spectacol de comedie pus în scenă vreodată în toată existenţa Teatrului băcăuan.

Performanţa constă în excepţionalul record ca, în cele aproape 90 de minute cît a durat reprezentaţia  comediei în sala plină să nu se audă nici un hohot de rîs.

Singurul moment care a creat bună dispoziţie a fost cel în care, cînd în difuzoare s-a auzit, la un nivel care-ţi spărgea timpanele, vocea bolborosită a unui personaj. Atunci a izbucnit în hohote de plîns un sugar pe care părinţii, de acelaşi nivel intelectual cu plodul, îl aduseseră la teatru ca să se înveţe de mic cu catastrofele.

Mă întristează să descriu amărăciunea care m-a dominat urmărind eforturile actorilor de a urma indicaţiile elucrubante ale directorului de scenă, de a încerca să suplinească lipsa de idei, incoerenţa textului, suprapunerea dialogurilor, ei înşişi, bieţii actori, neînţelegînd nimic din ceea ce se petrece pe scenă.

Mă gîndeam la Caragiu, la Beligan, la Coca Andronescu. Cum ar fi jucat ei sub indicaţiile regizorului angajat al teatrului PE CARE-L FINANŢĂM?

Premiera „Aurorei române” e o mare varză dihotomică, mobilată incredibil de gregar cu ţipete, urlete, trompete şi fum, cu scălîmbăieli groteşti, caricaturizări de bîlci, fără stil, fără sens, fără nuanţe. Mi s-a părut că nişte oameni bine „magnetizaţi” fac în public ceea ce le-a impus un şef a cărui minte a luat-o razna. (Carmen Mihalache, absolventă de teatralogie, prietenă de ani de zile cu regizorul, mi-a explicat că „Mituş face spectacole pentru copii de clasa a cincea”. Păi io cred că face spectacole pentru dobitoci. Sau pentru îndobitocire.)

Pardon. Scuzaţi. Părerea mea.   

Sunt prea supărat ca să intru într-o analiză în care să explic – aşa, din cultura mea generală, ce şi cum, cine a fost tătucul Stanislavski, să exemplific cu ce le cerea Hamlet actorilor acum patru sute de ani, sau ce înseamnă claritatea dicţiei, expresivitatea mişcării, ori comunicarea între actori.  

Totuşi, recunosc, finalul a fost demenţial. Trompeta agasantă a lui Ionel semnala publicului imbecil, care nu se prinsese, fi-r-ar a naibii, de nici o poantă regizorală, cînd trebuie să aplaude.  Aşa ne trebuie dacă suntem proşti. Şi fără noroc. 

La ieşire, o actriţă pensionară m-a privit întrebător. N-avea curaj să-mi spună cum a fost spectacolul. O petardă gongorică fîsîită, am zis. A ridicat din sprîncene: Deci nu sunt singura, n-am înnebunit. Aşa ceva... Domnule, în seara asta, spiritul lui Caragiale a mai emigrat odată la Berlin

OBIECTIVITATEA DIARISTULUI DE CURSĂ LUNGĂ

N-am mai lăsat-o din mînă. Mi-au trebuit fix zece ceasuri să parcurg pe nerăsuflate cele 475 de pagini ale proaspătului volum apărut la Editura Babel din Bacău, „Provinciale”, scrise de-a lungul a cincisprezece ani de eruditul om de litere Constantin Călin.

Publicarea consemnărilor care cuprind meditaţii intime şi analize personale ale faptelor, frămîntărilor, atitudinilor celor care-ţi populează, la un moment dat, existenţa, este, fără doar şi poate, un act de curaj. La jurnalul lui Constantin Călin, îndeobşte cunoscut drept redutabil critic şi istoric literar şi teatral, ale cărui consideraţii valorice au greutate specifică de  sentinţă irevocabilă, curajul este dublat şi de onestitatea relatărilor şi de acea rară calitate  de a privi lucrurile şi oamenii sine ira et studio, chiar dacă asta incomodează pe cineva.

Apărîndu-şi motivaţional-obsesiv intenţia de a lăsa posterităţii mărturii despre cea mai neagră epocă prin care a trecut cultura română, Constantin Călin are capacitatea de a surprinde gestul esenţial şi zicerile memorabile, şi, prin construcţia impecabilă a frazei, prin argumentaţia solidă, prin stilul vioi, să confere credibilitate relatării.

Autorul tentează o frescă aproape completă a universului unui „cărturar care poartă în sine vechea aspiraţie a oamenilor de litere de a trăi exclusiv pentru vocaţia lor, cruţaţi de griji materiale”, silit însă să-şi împartă existenţa cu o complexă galerie de personaje în care se amestecă figuri de oameni de bine – reprezentaţi mai ales de membrii familiei sale -, dar şi de conformişti, sfertodocşi, idolatri, bonviveuri, laşi, mistificatori, trădători, oportunişti – personaje cu care destinul îl obligă să intre în contact. Oameni de cultură, activişti, scriitori, pictori, securişti, profesori, doctori, politicieni, băcăuani de rînd, au în jurnal locul (subiectiv, desigur, căci cum altfel poate fi un jurnal?) pe care-l merită după sufletul, mintea şi caracterul fiecăruia. Asumîndu-şi riscul declarat în prefaţa inspirat intitulată „Baricade”, de a fi contestat, insultat sau ameninţat, Constantin Călin are temeritatea să dea numele adevărat al protagoniştilor care-l însoţesc în cei trei luştri ai cronicii. Îi reîntîlnim astfel, zugrăviţi în culorile personale ale celui care toată viaţa a vorbit „mai bine de patru decenii despre alţii”, pe colegii de redacţie ai autorului de la revista Ateneu: Radu Cârneci, George Bălăiţă, George Genoiu, Sergiu Adam, Calistrat Costin, Stelian Nanianu, Carmen Mihalache, Victor Mitocaru, Vasile Sporici, Octavian Voicu, Măndica Mardare, De portretizări expresive au parte activiştii Aurel Ilie Calimandric, Constantin Toma, Natalia Jipa, Ioan Bogdan  Băluţă, Toma Jămneală, precum şi mulţi scriitori prezenţi în Bacău cu ocazia diferitelor manifestări literare ale epocii. Sunt date în vileag intrigi subtile, comploturi perverse, cabale din spaţiul cultural şi politic al Bacăului, necunoscute pînă acum.  

Relatările, rar marcate cu dată, dar a căror plasare în timp este uşor de identificat din context, sunt pigmentate cu citate din autori celebri sau cu referiri la actualitatea epocii.

Faptele sunt expuse cronologic, dar înşiruirea lor este fragmentată, cînd şi cînd, de un plan temporal secund ce dezvăluie întîmplări dinaintea anului 1975, din Bucovina natală, din armată sau din facultate.

    

Cînd cu amărăciunea deziluziei, cînd cu şfichiul sarcastic al ironiei, dar mereu cu un cinism controlat, autorul se plasează faţă de evenimentele contemporane, devenite acum istorie, într-un raport care, oricît l-ar dori neutru, îl contrariază, îl fascinează, îl indignează, fiecare „după grade şi comportament”. O face cu aparentă detaşare, firească la un fin şi tăcut observator al relaţiilor interumane, atent la „depistarea ameninţărilor, insinuărilor răuvoitoare, criticilor nedrepte, precum şi a limbajului dublu, greşelilor de limbă, alunecărilor în grotesc”.

Rememorăm astfel, în viziunea omului îmbibat de lecturi, dar victimizat de nevoi imediate, de remuşcări şi de nedreptăţi cotidiene, cutremurul din `77, moartea lui Nichita Stănescu, dispariţia lui Brejnev, accidentul de la Cernobîl, perestroika, evenimentele din Braşov 1987, ultimul congres al PCR, atmosfera din preajma căderii lui Ceauşescu, toate acestea în paralel cu situaţiile conflictuale de care are parte autorul, în cerbicia sa pricipială. Aflat mereu într-o confruntare făţişă cu exponenţii politici ai vremii, dezavuînd sarcastic obtuzitatea, impostura şi oportunismul şefilor ierarhici, constatînd zi de zi deteriorarea sistemului de valori, Constantin Călin nu poate decît să-şi noteze, - în comentarii uneori pline de învăţăminte şi observaţii pertinente, alteori seci, sentenţioase, didactice - condiţia existenţială precară, fără mari speranţe în vreo schimbare.

Dorindu-şi să aibă „suflet liniştit”, autorul explică în epilog, a cîta oară?, motivele care l-au făcut să-şi publice însemnările, considerînd că transcrierea lor „e ca o trecere prin purgatoriu , te curăţă de patimile pe care, fatalmente, textele le-au păstrat, încît ajungi să priveşti cu o melancolie senină, zîmbitoare, chiar şi paginile compuse odinioară cu nervii încordaţi, şi maximă gravitate.”

Departe de a fi un manual de viaţă, „Provincialele” lui Constantin Călin sunt, mai degrabă, un îndreptar al unui mod de reacţie al intelectualului lipsit de soluţii în faţa frămîntărilor rezultate din conflictul dintre principiile sale umaniste şi realitatea opresivă a sistemului care-i afectează demnitatea, care-i înfrînează aspiraţiile şi-l condamnă la sărăcie şi singurătate. Salvarea, crede domnia sa, este refugiul în litera scrisă, în cuvinte, dar, după cum mărturiseşte, „unele m-au consolat şi fortificat, altele m-au ulcerat, m-au deprimat, m-au agitat”.

Ulcerele, depresiile, revoltele de atunci nu au fost, în perspectiva timpului, mortale. Tortura interioară însă, a lăsat urme şi a produs acum, după mai bine de douăzeci de ani, aceste dulci răzbunări, cu modestie nedisimulată zise „provinciale”, cuprinse într-o carte care, dincolo de calitatea ireproşabilă a scriiturii, are meritul de a face lumină în nedumeririle contemporanilor de azi, privind cabala culturală a epocii socialiste.   

GĂLEATA S-A FURAT, HOŢUL A FOST BLESTEMAT

 

Petru Frăsilă: TRATAT DE ŞAH CU DESTINUL

Intr-o zi de 13, Vinerea Mare a anului 2012, neobositul meu prieten n-a mai răspuns la telefon. Nici a doua zi, nici a treia. Tot formam numărul lui, dar nu auzeam decît vocea unui robot, explicîndu-mi metalic că numărul lui Petru Frăsilă nu este disponibil.

Abia după mai bine de zece zile m-a sunat. S-a scuzat, fusese ocupat un pic.  Jucase o partidă de şah cu moartea pe o miză uriaşă: propria-i viaţă. Destinul îl obligase să-şi pună în joc existenţa într-un mod dramatic şi imperativ, impunîndu-i să-şi întrerupă alergarea nebunească şi perpetuă de zi cu zi, dictîndu-i un time-out nedorit în lupta timpul.

Imobilizat într-o rezervă de spital, cu perfuzii şi fire legate de aparate care-i măsoară parametrii vitali, aflat într-o cumpănă instabilă, la un capăt cu viaţa, la celălalt cu nefiinţa, Petru Frăsilă decide să facă o nouă încercare de a-şi depăşi limitele: să-şi pună în faţa lumii amintirile, trăirile, înţelesurile, întrebările şi neliniştile pe care le are un om căruia i se arată pe neaşteptate clipa care-i poate fi fatală.

Spitalul devine locul întîlnirii cu el însuşi, locul meditaţiei profunde pentru care – prea ocupat cu problemele celorlalţi - n-a găsit niciodată timp, unde se poate privi în linişte, analizîndu-şi trecutele şi viitoarele mişcări pe cîmpul de bătălie al vieţii, reconfigurîndu-şi în alb sau negru scara valorilor şi a urgenţelor.

Cu generoziatea lui proverbială, mereu dispus să se dăruiască semenilor, şi cu bunul simţ al moldoveanului care a cunoscut şi mirosul glodului, dar şi palpitul stelei care-ncet se suie pe cerul de de-asupra, vremelnicul nostru suferind se simte dator să ofere semenilor modelul său de viaţă, eliberîndu-se astfel de frica de moarte şi de înjositorul sentiment de ură care-i întunecă memoria clipei.

Din orizontul îngust al patului de fier, meditează asupra propriului destin pe care nu pregetă să-l compare cu cele ale lui Jean Valjean sau Gavroche -personaje ce i-au marcat adolescenţa- şi evaluează gîndurile şi mişcările care i-au determinat devenirea ca om.

Îi trec prin memorie copilăria, anii de liceu, tentativa nereuşită de a deveni actor, stagiul de militar cu legendele lui, viaţa de şantierist, studenţia, şi, cu nedisimulată mîndrie, poziţia de activist UTC şi de mentor de cenaclu, implicarea sa în viaţa comunităţii. Devenirea sa în profesiunea de ziarist, în care a  deprins din mers regulile jocului, prilejuieşte autorului un sincer mea culpa pentru momentele de slăbiciune, de compromis, de nesiguranţă, de insuficientă informaţie (vezi relatarea de la interviul acordat de Regele Mihai), dar şi rememorarea unor clipe de satisfacţie, în care jurnalistul Petru Frăsilă a simţit cît de puternic poate fi un om care luptă pentru adevărul şi dreptatea semenilor săi.

Dacă l-ai văzut pe ecran sau ai avut norocul să-l cunoşti, observi printre rînduri lumina ochilor lui mereu curioşi să afle ceva şi surîsul misterios care ascunde un gînd înţelept şi o rezolvare deja ştiută a oricărei probleme care s-a putea ivi.

Tonul alert, colocvial, fără farafastîcuri stilistice, uneori autopersiflant, capătă blînde accente critice în pasajele care ilustrează petrecerile nesfîrşite în care s-au transformat sărbătorile tradiţionale, neostoita poftă de bani a artiştilor, supremaţia ratingului şi a profitului asupra calităţii artistice, victoria entertaimentului facil asupra devenirii profunde a spiritului românesc, sau rapacitatea clasei politice.

Autorul include cu parcimonie în text dialogul care are menirea subtilă de a ne readuce în realitatea frustă  a condiţiei de pacient într-un salon aseptic, prin  termopanele căruia răzbate surd tumultul citadin cu avalanşa lui de energii sufocante, de provocări, de probleme presante care nu suferă amînare. Dar tot acest exterior viu se află în afara omului suferind, departe de clocotul vulcanului de gînduri, de războiul său interior pe care-l acoperă cu cerşaful liniştii de circumstanţă. 

Devine autocritic cînd îşi aminteşte momentele în care a confundat cele două planuri între care a oscilat în ultimii douăzeci de ani: „Ziaristul vrea subiecte fierbinţi, pe placul telespectatorului. Patronul visează la contracte de publicitate, să plătească facturile, salariile, să facă un ce profit...” În vîltoarea partidei, pendulînd între cele două responsabilităţi, omul Petru Frăsilă îşi trăieşte destinul la limita dintre agonie şi extaz, măcinîndu-şi sănătatea şi periclitîndu-şi existenţa, în apărarea unei libertăţi deseori iluzorii.

Textul emană ici-colo savante şi echilibrate irizări poetice, căci poezia tinereţii a sălăşluit întreagă şi vie tot timpul în sinele său profund, doar pusă în surdină de zgomotul prea-agitatei sale vieţi. Bonom, sfătos şi romantic, eroul-autor se simte în afara timpului, atîrnat de o rază de soare, într-un spaţiu aflat între viaţă şi moarte, unde înspăimîntătoarea perfuzie îi picură hrană direct în sînge, iar suferinţa e o cădere în abis.

Mult Dumnezeu în cele 170 de pagini ale vieţii pe tabla de şah a lui Petru Frăsilă.

Cartea lui este alcătuită din profunde meditaţii, din mărturisiri şi întîmplări poate nu atît de pline de neprevăzut cum s-ar aştepta un cititor de literatură. Dar, poate tocmai normalitatea, firescul comunicării, expresia simplă, lipsită de exacerbări emoţionale, conferă volumului statutul aparte de poveste reală, autenticitate şi credibilitate absolută.

Finalul reproduce documentul oficial al Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care Petru Frăsilă obţine victoria de necontestat într-un proces cu statul român care a durat aproape zece ani. Sentinţa vine să întoarcă lucrurile pe făgaşul lor, întocmai ca într-un basm: binele învinge răul. Pion şi rege în acelaşi timp, Petru Frăsilă cîştigă partida, întîmplător sau poate nu, chiar în ziua externării sale din spital: instanţa europeană i-a redat Dreptul de a sta cu fruntea sus, de a demonstra că adevărul e de partea mea, de a crede în principii, în valori, în mai binele comunităţii.

E un om liber, îi place să afirme asta, trăieşte, scrie şi iubeşte cu voluptate, un om liber să-şi ia viaţa în serios, gîndindu-şi profund mişcările, analizînd minuţios variantele, acţionînd decis, cu zîmbetul mijind pe sub mustaţa-i legendară de răzeş.   

A ieşit din spital, e viu, pe picioarele lui, cu mintea mai întreagă decît în Vinerea Mare a iadului prin care i-a fost dat să treacă. Dar vindecarea definitivă a inepuizabilului Petru Frăsilă va veni doar atunci cînd toate partidele de şah la care-l provoacă destinul, vor fi fost jucate pînă la capăt.

Viaţa pe tabla de şah (Jurnalul unei săptămîni de foc) de Petru Frăsilă

Editura TIMPUL Iaşi, 2012

Prefaţă: Adi Cristi

Postfaţă: Ioan Holban

Redactori de carte: Dan Iacob şi Mihai Balint

Coperta şi grafica: Dan Cumpătă

Bollywood în Switzerland

Dac-am mai văzut şi asta, nu mai e nimic de făcut.
Pe TV 5 Monde, se dă un film indian filmat în Elveţia. Ţara despre care am crezut că este standardul civilizaţiei, al culturii şi al bunului simţ, difuzează un kitch ordinar în care un Raj Kapoor 2012 cîntă şi dansează, aidoma lui Raj la care se-ngrămădeau minerii din Comăneşti la Clubul 1 Mai prin 1964.
Manele, cocălari, piţipoance, ţigani, prigoană şi zăvoranca, mazăre cu pizdele la vot, cei trei preşedinţi ai noştri - un suspendat, un provizoriu şi-un viitor- , gălceva constituţională şi tot ce mai bîntuie existenţa românilor, nu-s decît artificii.
Dar pe TV 5 Monde, în loc de Bernard Pivot, văd un bordel indian.
Semn că e momentul să ne luăm rămas bun.  

UN POEM DINTR-O JOI

POEZIE DIN CULPĂ

ani şi iar ani îngropaţi festiv în aplauze
cu salve de tun cu urale şi sufocante negaţii
nu vreau nu pot n-am înţeles
laşitatea lui aşteaptă mai ai răbdare
mai stai
va fi mai bine mîine
dar mîinele mereu e poimîine şi poimîinele
răspoimîinele dar hai să dormim liniştiţi
vine ea fericirea cînd nu te aştepţi
în toiul nopţii cînd luna pe cer e senină şi clară
atunci va răsări soarele parcă văd
cum vei arunca plapuma pe podea
orbit de lumina incandescentă a soarelui
în miezul de noapte trezit brusc
din visul erotic
în care tocmai urma să îmbrăţişezi în secret
glezna iubitei parcă te văd
cum o să bîjbîi înfrigurat după ciorapi şi ochelari
parcă te văd căutîndu-ţi bricheta şi basca de revoluţionar
sculaţi voi oropsiţi ai vieţii a venit fericirea
apoi vor fi semeseurile pe care le vei trimite
celor 367 de nume din agenda nokiei tale
ai să te precipiţi în debara să cauţi şampania
păstrată pentru clipa aceea astrală
şi-ai s-o împarţi în pahare de plastic alb
cetăţenilor ce aleargă pe calea romanului
spre prefectură spre simbolul victoriei
chiuind ca la nuntă vor alearga şi vor arunca petarde
şi vor flutura tricoloruri
nici n-o să-ţi pese de cratiţele ciobite
de borcanele sparte de sifoanele goale din debara
de vraiştea provocată de tumultul lor patriotic
căci mai presus de toate stă dragostea ta
pentru ţară pentru binele ei oricît de departe
ar fi viitorul de aur vor fi artificii şi măreţe fanfare
vor fi poduri de flori şi salve de tun
televiziunile lumii vor transmite-n direct
pe no comment noua măreaţa desvirginare a României
vor fi eroi cu patalama şi pensii pe viaţă
cei ce vor pune mîna pe microfon şi vor striga primii
ne-am trezit oameni buni ne-am deşteptat
iubită naţiune imnul acesta e obsolet
să-l schimbăm ura ura ura
se rostogoleşte şoapta adio rotundă ca un final mut
şi se face bulgăre mare
e momentul să lăsaţi aleşii să lucreze în linişte

CUM SE FACE DULCEAŢA DE NUCI

Se culeg nucile pe la începutul lui iulie, cînd coaja lemnoasă nu-i încă formată. Se curăţă de tot ce-i verde pe ele, fără să ţii cont c-ai să ai deştele negre. Da se duce cu zeamă de lămîie, cu care trece şi greaţa. Apoi, le speli de mai multe ori, le strecori, le fierbi, le strecori iar, pui zahăr, pui lămîie, iar le fierbi, şi, pîn-la urmă iese. Cea mai delicioasă dulceaţă e cea  de nuci. Da şi greu de făcut. Atît de greu, că,  după ce-o pui în borcan, nu dai nimănui lingura ca s-o-mpartă. Decît dacă eşti bleg.
Deştepţii de Ponta şi Antonescu s-au apucat să facă dulceaţă de nuci. S-au murdărit de ştouri, plagiate, ameninţări, contestaţii şi acuzaţii de fraudă. S-au frecat cu lămîie degeaba, tot au mîinile murdare. Dar, pîn-la urmă, uite-i cu borcanul plin cu dulceaţă în mînă.
Iar lingura e la Băsescu. 

PRACTICA ŞI TEORIA REFERNDUMULUI

Unii debili mintali au drept de vot. Şi unii puşcăriaşi. Dar chiar toţi? Şi morţii?

Cică sergentul dă adunarea grupei formată, cu tot cu el, din zece soldaţi. Ori de cîte ori şi-ar fi numărat trupa, de fiecare dată îi iese unul lipsă. Cum mama dracului, că tre să fim zece, zice furios şeful. Dom sergent, permiteţi să raportez:. Io am o părere, da nu-s de acord cu ea: să se cace fiecare şi numărăm, pardon, rahaţii. Cîţi rahaţi rezultă, atîţia suntem, ce naiba.
Mda, nu-i rea ideea, zice sergentul desfăcîndu-şi centura.Trupeţii îşi dau şi ei pantalonii jos şi tot soldatul român sloboade grămăjoara de rahat. La numărătoare, ce să vezi, ies nouă grămăjoare frumos mirositoare şi cu a sergentului, zece.
Aha, conchide sergentul, noi ca oameni, teoretic, ieşim, dar practic, la număr, suntem nişte căcaţi!

Păi cum să mai fie 22 de milioane de români cu drept de vot, dacă nu s-a mai făcut un recensămînt de douăj de ani, natalitatea e în mare suferinţă după 90, mortalitatea a crescut,  şi numa elevi sub 18 ani sunt trei milioane jumate în România?
Conform  http://www.econtext.ro/dosar--2/analiza

YES LA VOT

Am scris cu i grec, ca să nu mă cenzureze goagălu de la servycii.
Şi ca să trăim byne. Iar yarna să fie ca vara.
Şi ca să vedem ţepele din Piaţa Vyctoriei.
Şi ca să nu lovym copiii.
Şi ca să nu se mai impoziteze pensyiile.
Şi ca să nu mai plece medycii şi alţi deştepţi din ţară.
Şi ca să nu mai auzim hăhăytul.
Şi ca să nu ne mai fută un nymeni.
Dar, principalul e să trăim byne.
Un whisky cu gheaţă, vă rog!

RĂZBEL ÎN HAZNA

Cînd ne jucam de-a războiul, se făceau două echipe: nemţii şi românii. Io eram şeful românilor.
Aveam arcuri din lemn de corn de pe Lapoş cu săgeţi boante din şindrilă şi, mai apoi,  puşti cu ventuze şi praştii cu ace. Sub conducerea mea înţeleaptă, băieţii de pe Avram Iancu n-au fost niciodată înfrînţi de gojmalăii de pe Parcului. Dacă-i vorba de amintiri din copilărie, mă risc să afirm că am fost mîndru cînd m-au făcut pionier în clasa a patra, deşi ăi cuminţi erau primiţi dintr-a doua. Ca să mă-njure şmecherii pe săturatelea, recunosc că m-am mîndrit şi cînd m-au primit în uteceu, printr-a unşpea. Alţii, acu primari, dacă nu chiar parlamentari sau, cei mai mulţi, miliardari, erau viitorul ţării chiar dintr-a noua.  Cu greu m-au primit, c-aveam gura mare şi băgam chestii despre ce nasol era că miliţia mă tundea c-aveam părul mai lung de trei centimetri, că nu puteam pune Beatles la reuniunile de sîmbăta, că ne caftea proful de rusă în buda liceului cînd ne prindea fumînd, că povesteam ce maşini mişto au americanii, şi alte chestii de-astea. Cu toate astea, în sinea mea, eram cu pieptul umflat că am carnet roşu de cetăţean care va clădi viitorul României şi de-aia  aveam insigna de cititor fruntaş de la biblioteca urbei, munceam în vacanţe ca să mă pot duce la mare, săream la muncă patriotică să strîng borcane, hîrtie şi fier vechi. Eram implicat, adică, în social. În devenirea ţărişoarei. Mă simţeam dator să fac şi io ceva ca România să iasă din glod, să fie mai modernă, mai deşteaptă. Aidoma mie, mulţi au crezut, la rîndul lor, că fac bine.
Degeaba, ce-a ieşit e un dezastru mai ceva ca războiul. Se vede treaba că a schimba lumea în bine nu-i treabă de om, e treabă de Dumnezeu.
Da de ce scriu toate astea?
Pentru că mă bîntuie grija că referendumul ăsta o să fie vai de capul lui. Prezidentul suspendat dă cu căcat în ăi de nu sunt cu el, ăilalţi bagă otravă-n brand şi-o slobozesc spre Băse. Ponta zice că n-a plagiat, torţa democraţiei se scufundă-n canal, mint toţi pe faţă ca să ameţească boborul. Şi coana Ioropa mai are-o problemă pe lîngă criza generală: democraţia în România.
Îmi vine din nou gîndul care mă bîntuia la finalul lui 89: nu se mai poate face nimic, suntem pierduţi pe vecie, la voia celui de Sus.
Acuma, na, cînd vine vorba de divinitate, asta e, te supui şi gata.
Numai de n-ar vorbi ruseşte. 

SWEET CHILD IN TIME' S GO ON

Îl ascultam fascinat la Metronomul lui Cornel Chiriac. Hammondul lui inconfundabil m-a urmărit şi-n nopţile de nesomn, şi-n zilele cu soare. M-am dus la Montreux să văd cu ochii mei scena focului care l-a inspirat pentru Smoke on the water. Am construit spectacole de lumină pe cosmicul Sweet child in time.

Ieri a murit prietenul meu Jon Lord, fondator de purpură adîncă. Tinereţii mele i-a mai căzut o aripă.





Deep Purple:

Sweet child in time
you'll see the line
The line that's drawn between
the good and the bad
See the blind man
shooting at the world
Bullets flying
taking toll
If you've been bad,
Lord I bet you have
And you've been hit
by flying lead
You'd better close your eyes
and bow your head
And wait for the rïcochet.

Să rîdem de-ai noştri

Cîteva din perlele nebacalaureaţilor de anul acesta sunt atît de bune, că-mi pare rău că nu le-am scris eu.

- Latina clasica este o limba moarta, care nu se poate vorbi decit in
scris. Dupa caderea Imperiului roman, o parte din latina clasica
defuncta a devenit bulgara. Limba romana are la baza latina bulgara,
amestecata cu elemente de daca si o groaza de cuvinte slabe. In
secolul al
XV-lea, limba vorbita de popor era considerata vulgara si n-o vorbea
nimeni. Basmul este o poveste mai lunga, poate fi chiar cât o carte
groasa, si are atâtea personaje ca nu le mai tii numarul dar trebuie
sa fii atent la fabula ca te intâlnesti cu ea si in final.

° Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este
considerata a treia.. In "Scrisoarea a treia" se desfasoara batalia de
la Rovinari.

° Mircea cel Mare, care prima data a fost batrin, sta la un discurs cu
Baiazid. Acesta il primeste politicos, dar cu obraznicie, si-l face in
tot
felul, ca pe o albie de porci.
Cind Baiazid il intreaba arogant "Tu esti Mircea?", domnitorul roman
nu se pierde cu firea si ii raspunde la fix:
"Da-mparate! ". Pina la urma Mircea cel Mare, desi batrin il va
ingenunchia pe trufasul otoman cu citeva proverbe si zicatori bine
plasate.

- Imparati cu care lumea nu putea sa se mai impace au venit si la noi
in Romania si au cerut pamint si de baut, dar cum venira s-a lamurit
cu cine are de-a face si s-a dus de-a berbeleacul cu pleava pulberata,
c-au ramas doar citeva de bucati de eniceri si spahii fugind, dintre
care este amintita "inspre Dunare, o mina."

Glumiţe cu români

Am tăcut două săptămîni. Ca baba cu mîna la gură, am tăcut. N-am putut vorbi aşteptînd minunea.
Şi ăştia, cică, minunea a venit: Curtea Constituţională i-a zis lu Crin să se mute la Cotroceni. Şi lu Băsescu să ridice ancora. Da io tot stau cu mîna la gură.
În ţara mea, bacu a fost o catastrofă, leul urcă, benzinica s-a scumpit, Merkel se bagă neutru între puliticienii noştri, canicula e călare pe noi, Răduleasca face vizite la DNA.
Catastrofe cotidiene, de-am ajuns să fumez două pachete de ţigări pe zi.
Aş zice că nici Crin nu-i ce ne trebuie, dar îmi rămîne speranţa.
Plagiatorii să-şi dea demisia de peste tot. Şi hoţii. Tot aia.

ORDA DECAPITATĂ

După ce, mai bine de un an, sub conducerea înţeleaptă  a lui Robert Bucur, ORDA a şicanat cu nenumărate decizii de suspendare cea mai puternică organizaţie a artiştilor români, CREDIDAM, azi a apărut în Monitorul Oficial decizia de demitere a ciracului lui Prigoană. Pedeleul pusese ochii pe banii artiştilor, cam vreo 30 de milioane de euro pe an, dar Pontică s-a prins.
Ca să fiu concis, în 2011, Prigo şi Bahmu au constituit, cu scandalagiul de Chilian şi cu încă vreo două sute de "cîntăreţi", o asociaţie pandant cu CREDIDAM, care are peste 11 500 de membri, artişti interpreţi sau executanţi. Cît timp Bucur suspenda activitatea CREDIDAM, ARAIEX încasa remuneraţiile de la utilizatori şi le distribuia celor cîteva sute de membri ai lor,  chiar dacă banii se cuveneau distribuiţi şi membrilor CREDIDAM. Furt pe faţă.
Dacă măgăria ar fi continuat, artiştii înscrişi la CREDIDAM ar fi luat praful de pe plici ca drepturi.
Demiterea lui Bucur e dovada că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care ne fac viaţa suportabilă.

ELVEŢIA, CE ŢARĂ MINUNATĂ

E un început de iulie torid, cum n-a mai fost demult în Lausanne. Trenul regional pentru direcţia Geneva e aidoma celorlalte  TGV-uri, e chiar aşa cum  am văzut în filme. Curat, silenţios, rapid, elegant, răcoare, etc. Numa că nu se fumează, dar, unde se mai fumează în Europa?

În jumătatea de vagon în care ne-am urcat nu suntem decît noi patru şi, pe o banchetă mai în fund, un tip negricios care priveşte pe geam. Avem vreo 50 de kilometri de mers, cam 25 de minute, pînă la satul unde ne-a invitat colega noastră Irene să ne arate noua casă la care are de plătit rate douăşcinci de ani. Banana de la brîu mă incomodează, aşa că o scot şi o agăţ în cîrligul de inox al ferestrei. Discutăm dacă merită să dai un sfert de veac o treime din salariu ca să ai o casă, sub ameninţarea că ţi-o ia banca dacă întîrzii trei luni plata ratelor. Martine zice că da, că ea tot aşa şi-a făcut viluţa, cu credit. Paul, noncomformistul redacţiei, spune că el preferă să stea cu maică-sa pînă la moarte decît să se bage sclav la afurisiţii de bancheri. Aparent fără legătură, Andre spune un banc cu evrei la care mă fac că rîd. La noi circula de prin anii şaptezeci, dar la ei e noutate. N-apuc să spun cum e-n România cu creditele, că în difuzoare se aude o voce sexoasă: Arrete suivante, Bursigny.

Ne repezim la uşă şi coborîm.

Trenul dispare într-o clipă şi tot într-o clipă îmi dau seama că borseta mea a rămas atîrnată la geam. Borseta de forma bananei în care aveam toată averea: vreo opt sute de franci, 200 de euro, dar, mai ales, paşaportul, se bălăngănea acum, în drum spre Geneva. La naiba. Prietenii mei, colegi de redacţie, n-au nicio soluţie, dar  Paul se oferă să mă ducă el cu maşina pînă la Berna, la ambasadă, să-mi rezolv problema cu paşaportul, iar Martine zice că-mi dă ea bani de drum.

Mă cuprinde fireasca disperare numai cît mă gîndesc la formalităţi, la timp pierdut, la viza care expiră peste două zile, la bănişorii mei, la cît sunt de căscat, etc., şi dau să intru în gara din cărămidă roşie, dar uşa e încuiată.

Nimeni.  O gară pustie. Cum e posibil aşa ceva? Băi, în România, la orice canton e cîte-un amploiat CFR, dar la voi aici, e totul anapoda: mîncaţi salata înainte de masă, beţi vin din păhărele de ţuică, vă luaţi case la ţară, la dracu-n praznic deşi aveţi joburi în oraş, muriţi de rîs la bancuri de tot rahatu, de-acu o sută de ani, ce ţară-i asta? Martine se trage doi paşi înapoi, la fel şi ceilalţi.

Mi-aprind o ţigară chiar sub afişul care interzice fumatul pe peron. Şi nici de fumat nu poţi unde vrei! Merde. Merde. Merde.

O iau pe lîngă clădirea gării, orbit de furie pe destinul meu ghinionist. Pe partea cealaltă a aleii, după un gard de tuia, un ţăran gras şi asudat dă cu grebla pe lângă nişte roşii de un metru. Bonjour, zice. Bonjur pe dracu, bolborosesc. Pot să vă ajut cu ceva? – zice el, cu accentul lui vaudois. Non, merci. Cu ce să m-ajute janghinosu ăsta burtos cu pălărie de pai. Je suis le chef de la Gare. Hopa! Cătrănit de moarte, îi relatez totuşi, tărăşenia. Ne vous en faite pas. Îl văd cum sprijină grebla de un cireş plin cu poame şi cum  îşi scoate calm mănuşile. Mă ia de braţ zîmbind şi-mi spune că, la şase treizeci şi unu, trece prin Bursigny  tegeveul de la Geneva spre Viena şi, chiar dacă n-are oprire aici, o să-l roage pe conducteur să-mi aducă bagajul uitat în tren. Ce vorbeşti, Franţ? Chiar aşa?

Oui, monsieur. E şase şi zece. Peste cinci minute, tegeveul de Viena se întîlneşte la Nyon cu tegeveul de Paris. Din fericire, expresul are oprire în Nyon. Venez, on va parler au chef du train! Îl urmez la peron. Franţ grasu descuie o cutie galbenă de pe peretele gării, scoate un receptor de telefon şi-i spune unuia Pascal cum un român simpatic dar cam nervos şi-a uitat bagajul atîrnat la geam, în ultimul vagon din alea cinşpe. Eşti amabil să recuperezi borseta omului şi să i-o dai şefului de pe expres? Da, să oprească o secundă la Bursigny, ce mare lucru? Mai mult rîde decît vorbeşte şi-l mai întreabă şi ce-i face copilaşul de trei ani, un neastîmpărat de nu se poate.

Mai trage un hohot şi-mi arătă stîlpul de înaltă tensiune numărul 5545. Acolo, opreşte locomotiva care vine de la Geneva. Staţi în spatele stîlpului şi nu ieşiţi decît cînd opreşte trenul. Altfel, danger de mort.

Sunt vreo două sute de metri pînă la 5545, iar pe terasament, nicio buruiană, nicio hărtiuţă, niciun căcat. Nu ştiu unde s-arunc chiştocul. E stins. Îl pun în pachet.

Acuş se înserează. Nicio cioară pe cer, doar cîţiva norişori ca nişte jeleuri, de-ţi vine să-i mănînci. Doar că-s prea sus.

Iar eu prea jos, da ce zic jos, sunt terminat, mort, îngropat şi uitat de Dumnezeu. Nu, n-are cum s-ajungă în cinci minute mecanicul de locomotivă la vagonul cinşpe, pînă la Nyon. Şi trenul de Viena o să plece fără borseta mea. Chiar dac-o găseşte ceferistul elveţian, borseta mea o să ajungă la obiecte pierdute pe la Poliţia din Nyon, dacă nu chiar la Geneva. Şi dă-i şi caut-o, şi dovedeşte că-i a ta, şi dă declaraţii, băga-mi-aş.   

Dar mai mult mă chinuie imaginea negriciosului rămas în tren, cum îmi cotrobăieşte el chiar acum prin borsetă şi-mi şterpeleşte banii şi actele. Mai sunt cinci minute pînă cică vine trenul, dar sigur o să deraieze şi-o să-mi mai văd eu paşaportul în vecii vecilor. Asta dacă nu se ciocneşte dracului frontal chiar înainte de intrarea în Nyon cu trenul meu.

Iaca, mai sunt două minute. Peste Bursigny domneşte o linişte suspectă. Ar fi prea de tot să-mi recuperez borseta. Din zare, Mont Blancul se uită spre stîlpul de 27 000 de volţi nr. 5545. Pe naiba, se uită la mine pe sub pălăria lui de zăpadă şi moare de rîs. Du-te-n mă-ta, boule, îi zic lui Mont Blanc, cu toată inteligenţa pe care-o am la ora 18. 30 şi 38 de secunde.

Mă uit la Swatch. Mai sunt cinşpe secunde şi tegeveul, nimic. Nu, e clar, sunt nebun, stau ca prostu la stîlp, în mijlocul cîmpului la 35 de grade, am un coşmar. Martine şi Paul, şi Andre şi tot universul cu siguranţă se cacă de râs, laolaltă cu ţărănoiul de şef de gară din Bursigny: românaşul chiar  crede că ditamai expresul de Viena o să oprească în prăpăditul asta de sat care n-are nici o sută de case. La şase treişunu. Haida de.

Ba da. Chiar aşa. Fix la 18:31, o lumină parcă mai mare decît soarele (aflat la asfinţit) străluceşte de după curba căii ferate. Aproape fără zgomot, trenul se opreşte, cu fereastra locomotivei în dreptul meu, omul de la stîlpul 5545.

Geamul se lasă încet, apare un cap cu ochelari Gucci, mustăcioară şi caschetă CFS, care zice bonjour monsieur, vous etes le celebre roumain? C'est a vous la bananne? Voulez vous verifier si tout est en ordre? Mi-o întinde pe geam. Deschid tremurînd fermoarul. Paşaportul, da. Şi banii. Şi legitimaţia de jurnalist. Oui. monsieur, grand merci. Un instant s'il vous plait. Şi-i întind o bancnotă de 100 FRS. Dar nea caschetă mă salută milităreşte, închide fereastra hilizindu-se ca prostu.

Şi, într-o clipă, trenul alb cu dungă albastră se face nevăzut spre Viena.

VAE VICTIS

Nu vreau să-i aud pe învinşii de azi că s-au furat voturi, că s-au făcut ilegalităţi, că nu cei care merită au învins.
Mi i-aş dori pe învinşi să primească înfrîngerea cu demnitate, dacă ştiu ce-i aia. Nu vreau s-aud lamentaţii şi nici lacrimi de crocodil pe obrajii lor graşi şi asudaţi. Să se ascundă într-una din multele camere şi să se dea cu capul de pereţi. Să nu iasă de-acolo decît după ce li se vindecă toate cucuiele. Căci, sigur se vor da cu capul de pereţi. Iar lingăii lor care le-au păpat bănuţii şi le-au întreţinut iluzia că pot pune laba pe oraş, să se îmbete amarnic şi să borască o săptămînă.
Mă bucur că băcăuanii au votat bine, cu limba română.
Dacă mă citeşte şi vreunul care a uitat latina din liceu, sau, pur şi simplu n-a făcut liceul, Vae victis înseamnă "Vai de cei învinşi!"
Eufemistic vorbind!

MÎINE VOTEZ CU LIMBA ROMÂNĂ

             Să se dea o lege care să interzică, sub ameninţarea execuţiei cu spînzurătoarea, candidatura la primărie a celui care nu ştie limba română. Care nu respectă acordul subiectului cu predicatul. Care n-are proprietatea termenilor. Păi cum să respecte ăla legile, dacă nu respectă limba lu mă-sa care l-a crescut? Păi ce minte poa să aibă ăla care amestecă vorbele pe care crede el că înseamnă ceva, dar dicţionarul spune cu totul altceva?          
            Ajunge, doamne fereşte, primar, şi numai ce urmează dialogul:

- Bună ziua, Lele Gioae.
- Ia, mulg şi io această oaie.
- Dar badea Vasile e-acasă?
- Dă şi brînză, dă şi caş.

Oameni cu faţa umană, totuşi.

SUPĂRAT PE VIAŢĂ DIN CAUZĂ CĂ

Mi-a plăcut mult asta. Am achiesat pe loc, furios că nu mi-a trecut prin cap ideea, înainte să zică Bittman.

Dacă aş fi preşedinte, aş pune un asasin să-mi vină de hac.

BELIGAN OMAGIAT ÎN ŢINUTUL NATAL

Nu pentru că n-aş avea ce spune despre Radu Beligan vă trimit la linkul
http://varanus-varanus.blogspot.ro/2008/12/vrem-i-noi-n-beligania.html .
Ci pentru că acolo găsiţi esenţa a ceea ce aş avea de spus.

Duminică, fiul mereu rătăcitor al Bacăului, în lumină rătăcitor, să ne-nţelegem, dă pe-acasă. Şi-l primeşte locul lui cu felurite daruri.
I se dăruieşte un teatru denumindu-se cu numele lui şi i se conferă titlul de cetăţean de onoare al urbei. Lui, cetăţeanului de onoare al scenei.
Pentru mine, veşnic certat cu sinele meu, înseamnă mult că am fost la originea ideii, dar mai că-mi vine să mă iert de multe păcate văzînd-o pusă în realitate.

VIAŢA DUPĂ MOARTE

Cică românii au o speranţă de viaţă după moarte mult mai mare decît alte popoare, datorită credinţei lor profunde şi a numărului de biserici pe kilometrul pătrat.
Aşa le-a spus credincioşilor un slujitor al Domnului, la o predică.

Eu, unul, ca să trăiesc cît mai mult, mă străduiesc să fiu treaz cît mai mult.
Sigur, o să fiu treaz cît o da Dumnezeu. Şi, după, tot atît.

Update fără legătură:
Un accident de munca mai putin obisnuit a avut loc in comuna bacauana Stefan cel Mare, unde clopotarul bisericii a fost ranit grav dupa ce i-a cazut in cap limba clopotului pe care tocmai il tragea.
Na poftim.

PRIMII DINTRE PROŞTI

Colegul meu de liceu, Mugurel Mintici, juca handbal la naţionala de tineret a României. Şi el cam două trei săptămîni pe trimestru dădea pe la şcoală. În rest, cantonamente, deplasări, cîştiga şi bani. Avea  o geantă cu echipamentul şi una cu cărţi. Eu eram a unşpea şi el ultimul an. Venea de pe la campionatele lui şi-mi povestea cum e-n Germania. Îi zIceam să nu mai viseze de-alea, că-i strică mintea. La picapul lui i-am descoperit pe Dvorak, Ceaikovski, Smetana şi nu mai zic, să nu mă dau mare.  Bine, ascultam şi Beatles, Sincron, Creedence, Phoenix, Atomic Rooster, Adamo, ce ştiţi voi. Şi, cît învăţam amîndoi, furam cîte un Salem mentolat din ţigările lui tatsu, care le primea de la o fostă iubită care fugise-n America. Mugurel a luat bacul cu 9, a intrat la facultate cu notă mare, la ed.fizică. Nu era vedetă, muncea de zece ori mai mult ca mine, dar era un învingător.  Şi s-a făcut om adevărat, antrenor la cea mai tare echipă de  handbal din Braşov. Şi, gata cu amintirile.
Aflu de la http://www.contrasens.com/2012/05/31/bacalaureatul-olimpicilor-doua-treimi-au-cazut.html#more-28609 că doar doua treimi din “olimpicii” care au dat Bacalaureatul special la Bacău au cazut examenul. Da cică-s ocoşi, c-ar vrea să li se cuvină un bac "mai special" c-au adus medalii la România.
Cum ar veni, să li se dea moca şi-un yaht cînd cumpără halviţă. Şi, dacă tot ne fac onoarea să respire aerul nostru, să capete şi gaura din cer cuvenită celor care-au ieşit primii dintre proşti.
Nasol. Nasol tare. Vai de ea şcoală, vai de ăi care se nasc în România.