luni, octombrie 08, 2012

RÎS CU LACRIMI







Dramele lumii încep cu tristeţea clovnilor, dar nu se termină odată cu moartea lor.
Trei actriţe în travesti fac trei roluri excelente, interpretînd trei oameni, foste mici glorii ale circului, în recenta premieră de la Teatrul Bacovia, cu spectacolul Angajare de clovn de Matei Vişniec în regia lui Geo Balint. O piesă de loc uşor de abordat, cu atît mai mult cu cît, de la apariţia ei în 1991, s-a bucurat de montări memorabile cu distribuţii strălucitoare şi a fost întîmpinată de onor criticii dramatici cu aplauze şi multe premii.
Geo Balint, mereu surprinzător, se aventurează în descifrarea acestui text despre bătrîneţe, suferinţă şi speranţă, despre supravieţuirea în marasmul cotidian din ce în ce mai greu de înfruntat al epocii pe care o traversăm, şi depăşeşte cu detaşare aparenta încifrare a dialogului post-absurd, construind un spectacol realist, despre viaţă şi moarte, măsurînd atent distanţele dintre brutalitate şi tandreţe, dintre prietenie şi concurenţă, dintre laşitate şi loialitate.

El colorează cu discernămînt, fără ostentaţie, cu o melancolie tandră, un univers în aparenţă straniu, dar care, în fond, dincolo de marginea scenei, seamănă flagrant cu viaţa noastră de zi cu zi. Lupta pentru supravieţuire presupune aplicarea unor strategii în care existenţa depinde de puterea de a depăşi angoasa, dezamăgirea, invidia, frustrarea, propriul orgoliu şi, nu în ultimul rînd, capacitatea de a transpune visul în real.

Este remarcabilă tehnica subtilă prin care este ţesută relaţia dintre personaje. Altădată parteneri sub cupola circului, stîrnind hohote de rîs cu tumbe şi farse idioate, iată-i acum aşteptînd cu febrilitate în anticamera vieţii un nou contract care să-i readucă în arenă.

Geo Balint ştie să-şi aleagă instrumentele actoriceşti, le machiază, le îmbracă bărbăteşte şi are curajul să mizeze pe talentul şi inspiraţia lor de a clădi roluri de compoziţie, lăsînd interpretelor libertatea de a exprima conotaţiile subtile ale textului, de a descifra sensuri, de a da viaţă credibilă personajelor. Ghiceşti, printre gesturile conduse de ideea regizorală,  intervenţiile personale ale celor trei feminine, izvorîte din inteligenţa, pasiunea şi experienţa lor scenică şi din plăcerea de a face giumbuşlucuri, de a intra în costumul de bufon, de a spune minciuna frustă şi adevărul nemilos trecînd cu uşurinţă de la perfidie la sinceritate, de la ironie la deznădejde şi de la sarcasm la suferinţă.

Evoluţia scenică e dozată cu bun simţ şi respect pentru actul artistic. Reuşita constă în agregarea diverselor mijloace de expresie actoricească cu decorul minimalist şi cu discretul backround sonor. Spectatorului i se oferă cu generozitate totul, ca în viaţă, şi el acceptă în mod firesc intrarea în joc. Se simte asta în atmosfera din sală, tăcută, meditativă, compătimitoare sau amuzată, gata să izbucnească în hohote de rîs sau în lacrimi. Dar nu se aud aplauze la scenă deschisă, căci schimbarea rapidă a registrelor de la comic la grav şi retur estompează reacţia emoţională a publicului pînă la final, cînd, după un semnificativ pasaj muzical, emoţia atinge apogeul şi în sală erup aplauzele şi ovaţiile.


Dacă la început avem parte de un redutabil recital de pantomimă, în care descifrăm o gamă impresionantă de sentimente cărora Nina Ionescu (Nicolo) le dă sens cu  mobilitate de clovn autentic, trama scenică valorizează pe parcurs expresivitatea actriţei de a lucra cu obiectele, de a relaţiona cu partenerii de scenă, de a-şi exhiba trăirile, de la sensibil la insidios, de la slăbiciune la puterea de a lua decizii vitale. 

La rîndul său, Adelaida Perjoiu - debutantă pe scena băcăuană după ce a făcut roluri remarcabile în filme (între care şi unul principal în Ceva bun de la viaţă  în regia lui Dan Piţa) - întreţine cu inteligenţă tensiunea dramatică a spectacolului, pendulînd remarcabil între forţă şi fragilitate şi relevînd personajului înduioşătoare trăsături de caracter, hipertrofiate de nostalgia după vremurile de altădată.

Excelent mobilat pe dinăuntru cu amintiri ale succeselor dintr-o îndepărtată tinereţe şi cu iluzia că încă mai are o şansă, este clovnul Peppino interpretat de Eliza Judeu care
îşi joacă atitudinea cu o tensiune bine stăpînită, definind cu expresivitate un erou complex. Cabotin, sarcastic, bonom, glumeţ, cinic, maliţios, superior celorlalţi pentru că s-a găsit cîndva pe un plan profesional mai sus decît ceilalţi doi, Peppino devine, în convenţia pe care o propune Eliza, un erou des întîlnit în viaţa reală: impostorul.
Volutele ei caricaturale, atitudinea gestuală, mimica şi reacţia la jocul celorlalte personaje par secvenţe din filmele lui Buster Keaton. Dicţia nazalizată, frazarea bombastistică, sacadată, creionează un personaj jalnic, cel al unui ratat, vrednic în egală măsură de compasiunea şi de rîsul lumii. Farsa morţii, singura pe care o mai poate duce la bun sfîrşit, readuce spectacolul în teritoriul dramatic al realului în care rezistă cine poate, unde, nu-i aşa, the show must go on.  

Spectacolul  place pentru că este bine legat, viu, dinamic, deştept, sincer, fără şmecherii teatraliceşti. Cu siguranţă, pe parcursul existenţei lui, va căpăta un plus de profunzime şi culoare. Creatorii lui vor găsi, cu fiecare reprezenţaţie în plus, noi şi neaşteptate resurse conotative care vor întregi recitalul de semnificaţii din acest memorabil spectacol din care îmi stăruie o replică: Intelectualii nu rîd ca proştii. Oricum s-ar rosti, serios sau ironic, butada ar trebui însuşită şi de alţi autori de spectacole.