Geirun Ţino,
revenit după mulţi ani pe afişele teatrului din Bacău, a avut îndrăzneala să scrie un scenariu inspirat de romanul Procesul de Franz Kafka şi, mai mult
decît atît, l-a şi urcat pe scenă. Nu-i la îndemîna oricui să accepte o
provocare atît de incitantă dar, cunoscîndu-i antecedentele obsesive în
privinţa teatrului absurd, nu ne-am prea mirat.
N-am să povestesc
spectacolul, am să spun doar că e un pariu cîştigat: are tensiune dramatică,
are ritm, are mister, te incită la meditaţie şi pune întrebări la care
răspunsul nu e prea uşor de găsit. Afirm totuşi că directorul de scenă reuşeşte
să extragă din talentul fiecăruia dintre protagonişti acele picături
strălucitoare care, prin atitudine, gest
sau frazare stîrnesc interesul spectatorului, chiar dacă emoţia artistică e
neglijată în bună parte a spectacolului, fiind preferată stîrnirea reflexiei
raţionale. Aproape în fiecare replică se ghiceşte fermitatea regizorului mînat
de intenţia de a recreea în decorul
„Procesului” similitudini cu situaţii elucubrante pe care le trăim sau la care
suntem martori în fiecare zi. Asistînd la încercările zadarnice ale domnului
Josef K, de a ieşi din marasmul ilogic al unui proces în care nu există nici
cap de acuzare, nici judecată, nici sentinţă, nu se poate să nu-ţi vină în
minte agresivitatea mediului contemporan
în care suntem asaltaţi de minciună, fraude, abuz de încredere, înşelătorie.
Procesul lui K e,
de fapt procesul conşiinţei noastre funciarmente impregnată de meschinărie şi
laşitate, aidoma mentalităţii grupului de personaje care-l înconjoară pe domnul
K, mentalitate de minimă rezistenţă, de imunitate la prostie, de indiferenţă la necazul celui de aproape.
Spectacolul evoluează
tensionat şi iată-ne într-o lume imună la stupiditate, în care, singur, eroul
principal vrea să spargă convenienţele absurdului.
Şi totuşi, te poţi
opune, ca individ, sistemului? Ei bine, nu, atîta vreme cît la funcţionarea lui
contribuie mulţimea care nu are frămîntări existenţiale şi e dispusă să
respecte convenţiile, fie ele şi sfidînd logica, pentru a-şi pune în practică
micile meschinării. Inspirat, regizorul aşează personajele în grupuri statuare compacte,
sugerînd, prin plastica ipostazei şi a mişcării actorilor, pactizarea maselor cu
autoritatea supremă, acceptarea sclaviei, şi solidarizarea senină cu dictatura.
Mulţimea apare ca o
entitată gregară, impasibilă, imbecilă, manipulabilă, în contradicţie cu Josef
K, singurul atins de otrava incertitudinii, singurul capabil de revoltă,
singurul care are curajul să înfrunte sistemul: Ce
autoritate v-a trimis aici? Ce fel de lege mai e şi asta? Trăim într-un stat
constituţional!
Cu o potrivită
fizionomie de om care nu suportă înfrîngerea şi cu un fond psihic deasemenea
adecvat, Matei Bogdan pare destinat rolului principal pe care-l face cu dăruire
şi, de multe ori, competenţă. Din păcate, are însă şi momente (cum ar fi cel în
care-şi afirmă standardul moral printr-o tentativă de protest sortit eşecului, sau
cel al sinuciderii, unde patetismul şi exagerarea trăirii tind să ducă întreg
finalul spre o dramoletă ieftină) în
care tînărul actor derapează în exagerări de interpretare care-i trimit
personajul în incredibil şi care-i evidenţiază experienţa încă insuficient
coaptă. Rătăcirile în actoriceală, patetismul şi o anumită afectare diminuează
substanţa rolului şi duc în derizoriu eforturile, de altfel notabile, de a crea
un personaj credibil care se zbate între nedreptatea de a fi acuzat fără vreo
vină şi inhibarea revoltei.
De o partitură
generoasă are parte experimentatul Viorel Baltag, interpretul Inspectorului, al
pictorului Titorelli şi al Preotului. Fără
excese, stăpînindu-şi atent gesturile, grimasele şi, nu în ultimul rînd, vocea,
actorul creionează caractere uşor caricaturale, trecînd printr-o gamă largă de soluţii
interpretative, de la insidios la jovial,
de la perfid la fals amical, cînd temperamental, cînd cu un calm care nu
prevesteşte nimic bun.
Remarcabilă în sinergicul
rol al doamnei Grubach, Firuţa Apetrei relevă cu aplomb şi expresivitate un
personaj meschin pînă la abjecţie, ahtiat după cîştig, care, departe de a-şi
pune întrebări despre etică sau morală, nu urmăreşte decît să-şi însuşească
bunurile celui acuzat. La fel de sigură pe gesturi, şi de elocventă în
intenţii, Florina Găzdaru construieşte fără inhibiţii un personaj – Ana - insensibil la răsturnarea flagrantă a
sistemului de valori. Fără prea multe replici, jocul ei viu este mobilat de o
pantomimă uneori graţioasă, alteori senzuală şi provocatoare. Franz şi Willem -
cuplul interpretat de Ştefan Ionescu şi Bogdan Buzdugan - dau culoare
spectacolului, deşi, arborescenţa gesturilor şi a atitudinilor lor este, poate,
prin inutilitatea lor, reprezentarea cea mai elocventă a absurdului. În fine, Valentin
Branişte (Kominer) şi Dumitru Rusu (Kulich) crează un al doilea cuplu de paznici,
a căror atitudine marţială, ridicolă, trimite la imaginea parodică a unor ucigaşi
cu simbrie.
O scenografie
frugală dar esenţială, care sugerează limita între două lumi – cea în care ne
zbatem noi, plebea, şi cea în care se află cei meniţi să ne judece şi să ne
pedepsească – accentuează senzaţia de anxietate pe care ţi-o impune subiectul
unei piese în care realul este fracturat de absurd. Cu atît mai pregnant
sentimentul de neputinţă în faţa unui sistem aberant şi nedrept cu cît, în
final, poarta prin care spera să treacă domnul K spre dreptate şi raţiune, se
ridică la cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu