CINE-O FI?

VERDE DE PARIS

Pe strada Pitar Moş, colţ cu Arthur Verona, se află o clădire superbă în curtea căreia, la începutul anilor 90 făceam coadă pentru viză în mult rîvnita Elveţie. Consulatul cantoanelor s-a mutat şi, în locul lui, funcţionează de vreun an Centrul de Design Europa Centrală al Grupului Renault. Carevasăzică aici se proiectează modelele mărcilor Renault, Nissan şi Dacia.

Deoarece clădirea e complet înconjurată de betoane, francezii au plasat în jurul ei fîşii de plastic, simbolizînd fire de iarbă.

Dacă n-ai pîine, e bun şi cozonacul.

Pantofii de damă

Singurele vitrine la care mă opresc sunt cele ale librăriilor şi cele care expun pantofi de damă. Nu vă plictisesc cu cărţile. Ştiţi ce vreau să spun. Aici o să vorbim despre încălţămintea pentru femei.
Încălţările de femeie îmi provoacă aceeaşi tip de emoţie ca operele de artă dintr-un muzeu. Fix aşa. O fi vreun fel de fetiş.
Sunt pe Calea Victoriei vreo trei sau patru vitrine ucigătoare. Cu bijuterii de pantofi cu toc, din lac de toate culorile, cu botul ascuţit, de-o fineţe care mă face să vibrez. Nici nu trebuie să-nchid ochii ca să văd tălpiţa delicată, cu degeţele perfect aliniate, cu unghii ca nişte rubine, pătrunzînd încet în alveola fină de piele galbenă. Şi călcîiul rotund ca un măr din care-ţi vine să muşti, lăsîndu-se înconjurat de bareta perversă. Sau strecurîndu-se senzual în concavitatea de deasupra tocului. Şi mai sus, glezna de lux, subţire, terminată nedefint într-o gambă prelungă, strunjită în carnea cea mai albă...
Bijuterii de călcat pe mochete groase, pe parchete scumpe din mahon, pe marmură roşie, pe sufletele pereche. Bune pentru bărbaţi să bea şampanie din ele, să spargă oglinzi, să ascundă în buzunare sau să-i arunce sub paturi.

DEPENDENŢA DE FUM

Diabolică invenţie. Ce clou, ce distincţie, ce glamour, ce elegant dansează fumul alb dintr-o ţigară superlog, lăsată pe marginea scrumierei. E un miraj. E o zeitţă dezbrăcată care te-mbie s-o-mbrăţişezi, într-un balet divin.
Dar, mai înainte de toate, te laşi conştient vrăjit de ritualul dezvirginării pachetului: o mişcare dibace de depistare a firului de celofan, îl prinzi între degete şi-l dezlipeşti de pachet, delicat, aşa cum ai lua o frunză de pe un sîn virginal. Apoi, gestul pervers al mîngîierii brichetei şi mirajul focului pe care-l stăpîneşti TU (Prometeu e rahat pe lîngă tine, el a furat focul zeilor, dar tu poţi, cînd vrei, să aprinzi flacăra. Myth busted!!!), tuşeul fin al filtrului între buze şi inspiraţia fumului aromat...
Te-ai gîndit că toate simţurile sunt excitate subtil de nenorocita asta de ţigară? Că fumatul e un alt fel de masturbare?
Nu e decît amăgirea că eşti puternic şi nemuritor. O auto-satisfacere iluzorie a orgoliului de a fi stăpîn pe sine. Ăsta da viciu.
Ţigara e, poate, cea mai complexă invenţie, pentru că speculează toate slăbiciunile omeneşti. Tragi fumul adînc în plămîni, închizi ochii şi nu mai vezi teancul de facturi, criza, plecarea iubitei, examenul de mîine, proiectul urgent dar neterminat, traficul, singurătatea ucigătoare şi toate cele care te-aruncă în depresie.
Nu întîmplător, condamnaţii la moarte au dreptul la o ultimă ţigară.
Ţigara, fi-r-ar ea a dracului de invenţie! Uite-o, dragostea mea, s-a fumat singură în scrumieră
cît timp am scris. Iartă-mă, iubito! Sunt al tău imediat.

Dar cafeaua solubilă?