De ce nu fumau vikingii

M-am prins azi, cînd am probat un coif original de viking.

Poţi doar să vezi prin două fante subţiri şi să auzi ca dintr-un butoi, păsăritul ciripelelor. Cînd să tragi ţigară, pauză. Pe unde?

Plus că, la ora aia, nu se prea auzise de tutun.

DEPENDENŢA DE FUM

Diabolică invenţie. Ce clou, ce distincţie, ce glamour, ce elegant dansează fumul alb dintr-o ţigară superlog, lăsată pe marginea scrumierei. E un miraj. E o zeitţă dezbrăcată care te-mbie s-o-mbrăţişezi, într-un balet divin.
Dar, mai înainte de toate, te laşi conştient vrăjit de ritualul dezvirginării pachetului: o mişcare dibace de depistare a firului de celofan, îl prinzi între degete şi-l dezlipeşti de pachet, delicat, aşa cum ai lua o frunză de pe un sîn virginal. Apoi, gestul pervers al mîngîierii brichetei şi mirajul focului pe care-l stăpîneşti TU (Prometeu e rahat pe lîngă tine, el a furat focul zeilor, dar tu poţi, cînd vrei, să aprinzi flacăra. Myth busted!!!), tuşeul fin al filtrului între buze şi inspiraţia fumului aromat...
Te-ai gîndit că toate simţurile sunt excitate subtil de nenorocita asta de ţigară? Că fumatul e un alt fel de masturbare?
Nu e decît amăgirea că eşti puternic şi nemuritor. O auto-satisfacere iluzorie a orgoliului de a fi stăpîn pe sine. Ăsta da viciu.
Ţigara e, poate, cea mai complexă invenţie, pentru că speculează toate slăbiciunile omeneşti. Tragi fumul adînc în plămîni, închizi ochii şi nu mai vezi teancul de facturi, criza, plecarea iubitei, examenul de mîine, proiectul urgent dar neterminat, traficul, singurătatea ucigătoare şi toate cele care te-aruncă în depresie.
Nu întîmplător, condamnaţii la moarte au dreptul la o ultimă ţigară.
Ţigara, fi-r-ar ea a dracului de invenţie! Uite-o, dragostea mea, s-a fumat singură în scrumieră
cît timp am scris. Iartă-mă, iubito! Sunt al tău imediat.

Dar cafeaua solubilă?