Sunt vreo două luni deja de cînd Victor Munteanu m-a numit prieten al lui într-un autograf pe cartea lui Rănirea vederii. Mai jos nu e o cronică, este expresia unui impas în care m-a aruncat lectura versurilor lui, unele din ele scrise pe vremea cînd toate păreau ale noastre. Un impas în care drumurile unui singuratic este unul închis.
Apoi a venit prietenul meu poetul. L-am chemat, deşi era rănit la vedere.
El nu ştia să vorbească. Dacă nu era pe deplin mut, era bîlbîit. Aşa şi trebuie să fie poeţii. Nu cu vorbirea au ei treabă, ci cu litera scrisă.
Cu toate astea, am înţeles din gesturile şi mormăielile lui că voia ceva. Ori să schimbe lumea, ori un prieten, ori o femeie, ori măcar o ţigară. Lumea au încercat şi alţii s-o facă mai bună, ce mai noutate. Femei care să mai admire poeţi, sunt rare, ba chiar aproape toate îi repudiază că-s sărăntoci, jegoşi şi lipsiţi de loialitate, ba, mai mult, visează nebuneşte la chestii care nu se poate. Femei, carevasăzică, n-aveam. Na.
Iar cu prietenia, aici, da, avem ce discuta.
Aşa deci, cîţiva din mulţimea adunată s-au repezit să-i ofere chiştoace din care trăgeau ei cu sîrg, încă dinainte să apără poetul.
Deşi nu mai fuma de la naşterea primei lui cărţi, el a examinat pe rînd chiştoacele şi l-a preferat pe cel mai scurt. Măcar să mor de moarte bună, a explicat el, prin gesturi, alegerea. Apoi a tras din chiştocul anonim şi ne-a arătat o carte pe care n-o ştiam citi. Cartea avea pagini de pîine şi de renaştere, cu litere îngropate, nu tipărite. Abia am apucat să răsfoim cîteva pagini, că, pînă să ne dumirim, un expert s-a strecurat prin mulţime şi a muşcat din ea. Ce să mai înţelegi? Mulţimea s-a năpustit şi-ntr-o clipă, cartea a dispărut, alinînd, în schimb, foamea. Oamenii îşi etalau burţile pline şi plescăiau mulţumiţi. Unii şi-au aprins brichetele şi le fluturau, ca la cenaclu, pe vremuri. Cei mai tineri eludau profunzimile nefericirii şi se pupau în draci, fără protecţie. Alţi dădea semeseuri, vino, frate, e haleală poetică moca, la greu.
Poetul a înţeles repede că era momentul să se exprime. Să le transmită ce ştia el, deşi nu era prea mult, căci, se cunoaşte, niciodată, nici un poet n-a putut cuprinde cu mintea lui, toată ştiinţa lumii. Deşteptăciunea lui, deşi mult peste medie, nu depăşea nici canticurile medievale de inimă albastră, ce să mai vorbim de inegalabilele odisee şi iliade ale lui Homer, care, cu toată înţelepciunea lui, mai şi adormea, uneori. Pozitiv este că invitatul nostru nu pare depresiv, dimpotrivă. La vedere, e un bonviveur. Singur, pe planeta lui.
În schimb ştia să scrie despre o sîmbătă bolnavă care umbla pe străzi, ca o bătrînică de la azilul din primăverii, despre cum trece unul cu noaptea în spate sau despre locul unde fiecare înfrîngere primeşte un nume. Cam superb, nu?
Şi, la urmă, despre cum trece el şi nimeni nu-l vede că trece.
De ce s-ar uita oamenii după poet cum trece, dacă-i face să plîngă urlîndu-le-n faţă propriul lor adevăr?
Niscai clondire cu vin dacă vrea Poetul, pentru rănirea vederii.
