luni, noiembrie 29, 2010

UITASEM DE LUCIAN BLAGA

Doamne, de cînd n-am mai citit din Blaga. Din liceu n-am mai citit. În marea trecere e o carte cu coperţi galbene între alte sute de cărţi de pe rafturi. Cred că vremea asta turbată de primăvară-n noiembrie m-a împins s-o deschid. Blaga, ce mult îmi plăcea Blaga. Era atît de nu ştiu cum. Altfel. Mă încovoiam sub profunzimile lui. Asta era de mult. Între timp, s-a inventat televizorul, mobilul, internetul, umblăm cu avionul de ici colo, nici nu ne mai pasă de distanţă sau timp. Şi totuşi, din cînd în cînd, pe ascuns, colţul de ochi devine umed. Iar eu mai uşor, prieten cu toate minunile. Azi, prieten cu minunea că un om a scris vorbele de mai jos în 1924.

MOTTO: Opreste trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire - ,şi totuşi to rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.

M-aplec peste margine: nu ştiu - e-a mării ori a bietului gând? Sufletul îmi cade în adânc alunecând ca un inel dintr-un deget slăbit de boală. Vino sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri. Nici o cărare nu mai e lungă, nici o chemare nu mă alungă. Vino sfârşit. Pe coate încă o dată mă mai ridic o şchioapă de la pământ şi ascult. Apă bate-ntr-un ţărm. Altceva nimic, nimic, nimic.

Erai prieten cu toate minunile. O fată ţi-a venit în ogradă să-ţi zică: Spune-mi, spune-mi, cum s-a născut pruncul Isus fără tată? Într-o icoană-nchipuită de tine i-ai arătat în aur şi-n albastru ceresc: Astfel stat-a Maria-n genunchi, cu ciocul întins peste ea o pasăre, plutind, a scuturat o floare. Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis. Din pulberea de floare cernută peste tânărul ei trup fecioara Maria a legat rod ca un pom. Nu semăna cu-această abia şoptită poveste inima ta? Erai numai om, şi totuşi când ai murit s-a adunat mult norod în pragul tău, crezând că fără veste te vei ridica la cer şi vei înălţa cu tine satul şi pământul.