De-ar fi ultimul

Dialog azi la o masă într-o benzinărie. Doi servesc o cafea şi fumează. Unu, Sobranie.
- Băi, decît să vină revelionu ăsta, îmi bag picioarele!
- Ce-ai bă, eşti depresiv?
- Depresiv pe pizda măsii. Da iar tre să-mi pun pantofii de la nunta lu fi-miu. Şi mă strîng.
- Păi, pune-ţi alţii.
- Care alţii,nu ştii că-s şomer de vro trei ani?
- Zău mă Gelu? Şi cum de-ţi permiţi Sobranie?
- Îmi permit io sex on ză bici, şi orice, bă, că-s revoluţionar.
- Bravo, bătrîne!
- Cum bătrîne? Nici n-am făcut 55 de ani.
- Scuze! Păi atunci, de ce te plîngi?
- Hai, bă, că sărbătorile astea-s de căcat. Iar îmi pune soacră-mea ventuza pe obraz, iar o să beau ca să uit, iar o să mă plictisesc de-o să mă ia dracu şi sigur o să-mi uit ochelarii...
- Da ce-ţi doreşti pentru viitor?
- Să fie ultima oară.

30 Decembrie - Ziua Republicii

Cine mai aniversează azi ziua proclamării republicii române?
Cred că nimeni, şi între nimenii ăştia intru şi eu. Patria republicană a ajuns o povară pe care-o simt zi de zi mai grea pentru umerii mei tot mai bătrîni. Port în spate, ca şi voi, taxele pe care le plătesc din muncă pentru salariile preşedintelui, parlamentarilor, partidelor şi pentru indemnizaţiile şomerilor, ajutoraţilor social şi ale, ceeace mă intrigă pînă la enervare, celor cîteva sute de revoluţionari care au carnet de membru la Asociaţia revoluţionarilor 22 decembrie din Bacău. Aud că aceştia au primit terenuri, spaţii comerciale şi iau ceva parale lunar, în limita a 1 7oo de lei.
Merită menţionat că primul ales al băcăuanilor după căderea comunismului, Geo Popa, dar şi mulţi care s-au agitat în acele zile sperînd că fac bine naţiei, nu lor personal, s-au retras din asociaţie, ori au refuzat livretele de revoluţionar, din cauza avalanşei de impostori care se pretindeau "participanţi la revoluţie".
Cînd totul a devenit o afacere în România, nu-i de mirare că avantajul celor cu carnet e ceva de invidiat. Sau de repudiat. Depinde de nivelul de bun simţ, de condescendenţă şi de respectul fiecăruia..
Eu nu-i invidiez. Nici nu-i judec.
Numai că nu-mi convine că banii pe care-i dau eu la bugetul de stat, se duc în buzunare de şmecheri şi profitori.
A fi tare bucuros să intru în posesia unei liste cu membrii activi ai acestei asociaţii şi să o comparăm cu PRIMA listă oficială a PRIMULUI Consiliu al Salvării Naţionale din Bacău din 22 decembrie 1989, pe care o deţin în original.
Sunt sigur că vom avea ceva surprize.

Pînă atunci, intraţi aci:

Breaking news

Dacă şi Şerban Huidu e în comă, ce dracu să mă mai mire?
Fără dumă, ştirea asta-mi face rău tare.

O AMBULANŢĂ LA PATRIARHIE, DACĂ SE POATE

Popii noştri au stabilit că, de la unu ianuarie, săptămîna la români trebuie să înceapă cu duminica.
După ce m-am crucit, am rîs, am bătut cîinele şi era cît pe-aci să arunc cu piatra într-un tir fără tobă de eşapament, am stat, ca un ardelean ipotetic ce sunt şi m-am gîndit.
Păi, mare-i înţelepciunea Consiliului ecumenic şi al mult preafericitului Daniel, că au decis că săptămâna românilor tre să înceapă cu o zi de odihnă. Normal. Şi noi, poporul, sperăm ca biserica să ne împlinească mereu dorinţele, căci doar de aia ne rugăm şi stăm la pupat moaşte. Propunem ca, după duminică, să urmeze la calendar sărbători bisericeşti sfinte, în toate celelalte zile ale săptămînii. Să stăm, să mîncăm şi să bem. Şi să se mai împuţineze zilele de post, dacă se poate. Ca să avem voie la (de) toate.
Trăiască şi înflorească înţeleapta noastră patriarhie!
Un sincer bravo mai ales din partea liber-cugetătorilor: Bravo!

GÎNDURI BUNE

Toate felicitările de sărbători pe care le-am primit anul trecut, multe din ele replayuri stupide, nu s-au împlinit. A fost un an de căcat, în pofida urăturilor de belşug, fericire, lumină, factură mică la gaze, amenzi anulate, chermeze fără sfîrşit, etc. Anul ăsta, s-au repetat, bip cu bip.
Totuşi, prietenilor trebuie să le răspund, că mi-s dragi, iar celorlalţi care mi-au dat atenţie, din politeţe.
Tuturor, la grămadă, dar personalizat, le trimit gînduri bune de sărbători.

BANCUL CU ORGANIZAREA

Acu 21 de ani, exact la ora asta, adică 23.30, în actuala Prefectură era o zarvă cumplită. Cam vreo trei sute de indivizi făceau revoluţia, care cum ştia el că tre să fie o revoluţie. Unii vorbeau patetic la microfon, chemînd românii la revoluţie, alţii scriau liste cu ăi prezenţi, alţii cărau persane sau casetofoane sau dracu ştie ce mai găseau prin birourile activiştilor, iar cei mai mulţi zbierau ca apucaţii unii la alţii. Eram cu toţii de plîns de căcaţi pe noi de frică ce eram.
În piaţă se adunaseră cam vreo douăjdemii de oameni care căscau gura la televizorul color al primului secretar, pe care-l pusesem pe balcon. Se dădea revoluţia de la Bucureşti în direct. Din cînd în cînd, cei din piaţă strigau jos dictatorul, libertate, armata e cu noi, vrem mîncare sau vrem benzină. Avîntul revoluţionar al maselor lua amploare şi, cu greu, armata care apăra revoluţia reuşea să stăvilească oamenii din stradă care voiau cu toţii să intre în sediul noii puteri. Să o ia de guler şi să o întrebe: bă, da cine sunteţi voi ca să reprezentaţi poporul?
În acele clipe pline de tensiune, cei din sediu se simţeau responsabili pentru cauza revoluţiei, pentru soarta naţiunii şi, implicit, pentru viitorele patriei. E de precizat că, în urmă cu 21 de ani, exact la ora asta, adică 23.30, nu se ştia ce-i cu Ceauşescu, că teroriştii trăgeau cu foc prin Bucale şi că ăi care eram în fostul sediu al PCR nu ne mai gîndeam la viaţă şi la moarte. Gîndul nostru era să schimbăm ceva în România aia, că nu se mai putea.

Băi, alo, domnilor, dragi concetăţeni, alo, linişte, alo, nu se-aude?
Uite care-i treaba. Dacă nu ne organizăm, ăia de-afară or să intre peste noi şi-or să ne strîngă de gît. Ce suntem noi? O adunătură de nenorociţi, sau noua putere revoluţionară?
La aceste vorbe, revoluţionarii au făcut linişte.
Şi ce să facem? - a zis unul cu căciulă de-aia rusească.
Păi să ne organizăm, să alegem un comitet, să formăm comisii, să dăm responsabilităţi. Şi asta am făcut noi, acu 21 de ani, exact la ora asta, adică 23.30.

Şi acum, bancul.
Chef serios, cu gagici, cu şpriţuri. Se bea, se dansează, bulăneli, chestii de-astea. Da, de la o vreme, cam plictiseală. Unu vine cu ideea: ia hai să stingem lumina şi ne futem la întîmplare. Ura, ura, trăiască revoluţia.
Se face întuneric, care pe care prinde, lumea se simte bine.
După zece minute de foşgăială, se aprinde lumina. Tipul cu ideea: Bă, io zic să ne organizăm, că aşa nu-mi convine! Că de cînd am stins lumina, numa cu puli în cur m-am ales.

Asta e. Ne-am organizat şi noi cum am putut. Fiecare s-a ales cu ce-a avut noroc.

CALIFORNIA

Am vrut să scriu despre California. Căci, şi eu, vorba cîntecului, dreaming California.
Să scriu ce? Că visez, că aş vrea, că aoleo, ce bine-ar fi?
Uite, miss California. Blondă. Vreo piţipoancă de-a lor. Talie, canci. Privire uşor poncişă. De ce să fie asta miss California? Dacă era brunetă, hai, mai zic. Nu vi se pare cunoscută de prin cluburile din Bacău?
Dar ce-i aia California? O fi mai bine ca aici?
Iaca, eu beau vin de California. Şase lei stecla. Da californienii beau ei vin de Răcăciuni? Ori de Podu Turcului?
Îndoi-m-aş.

MÎINE, 21 DECEMBRIE

De douăzecişiunu de ani, cînd văd 21 decembrie venind, îmi vine plînsul şi m-apucă rîsul.
Asta ar fi trebuit să fie ziua libertăţii poporului român. Şi de aia.
Chiar credeam că, dacă am fi liberi, am fi şi fericiţi. Ce însemna asta atunci?
Păi, însemna să-l poţi înjura pe Ceauşescu şi pe tot neamul lui, fără să-ţi fie frică de securişti. Să ai mai multe programe la televizor. Să poţi face turism cînd vrei, oriunde. Să fie carne, lapte, pîine, unt, benzină la liber, fără cartelă. Să fie apă caldă şi calorifere fierbinţi iarna. Să nu se mai ia curentul.
Chestiile astea şi le dorea tot românul. De-aia s-a făcut revoluţia. Sincer, din tot sufletul.
Acu le are.
Revoluţia a izbîndit. Ura, ura, ura!!!

Cine a cîştigat?
Citiţi şi vă cutremraţi pe
http://ziarero.antena3.ro/1292811665-Corneliu_Stoica_Am_ucis_la_revolutie

ELVEŢIA, CE ŢARĂ PLICTICOASĂ

Întîmplări de azi, duminică, de regulă o zi fără mari evenimente:
- Cînd să facă o poză pe Transfăgărăşan, într-o zonă interzisă publicului, unui turist i-a căzut un ţurţure fix pe căciulă. Căciula a rezistat, iar dumnealui se simte bine, definitiv.
- Dacă ajunge primar al Bucureştiului, Vanghelie o vrea pe Udrea parteneră. Udrea, cică nu.
- Patru pacienţi care erau transportaţi la spital să li se aplice tratamentul săptămînal contra diabetului, au ajuns la morgă. Graţie unei tinere care conducea cu prea multă graţie un merţan pe care l-a pupat cu ambulanţa.
- România încheie anul cu o evoluţie negativă a PIB, de 2,5%. Suntem, în sfîrşit, ultimii din Europa.
- Un interlop litoral a fost dus cu elicopterul la Bucureşti, după ce a fost împuşcat bine în gîtlej.
- Criza îi face pe români să-şi reducă cheltuielile - titrează presa. La Real, Metro, Billa, Arena Mall, Kaufland şi în toate pieţele din Bacău, trebuia să te-nvîrţi de două-trei ori ca să găseşti un loc în parcare. Şi nu găseai un căruţ de marfă în rastele nici să dai şpagă.
- În Vaslui, orzul se umflă-n maţe. Pentru că nu a acordat prioritate, un şofer a primit de la un amic lecţii de conducere cu şişul.
- La Europa FM, campania pentru o Românie sănătoasă cere să dăm afară porcii din ţară.
Nu te saturi rîzînd cu lacrimi în ţărişoara noastră.

BOTOŞANI - UN POST FĂRĂ POZE

Cui naiba îi spune ceva interesant cuvîntul Botoşani, în afară de cei care s-au născut şi trăiesc acolo unde se-agaţă harta-n cui? Hai să zicem şi celor care au rude în locul respectiv. De cîte ori auzeam Botoşani, îmi imaginam un fel de comună mai mare, cu oameni botoşi, burtoşi, bosumflaţi, cu pălării, păşind în relanti pe uliţe, atenţi să nu dea vreo droşcă peste ei. Da, bine, ştiam că în zonă s-au născut de-alde Eminescu, Luchian, Iorga, Antipa, Băncilă, Enescu şi, hai să-l pun şi pe Teoctist, dar deştepţii părăsiseră demult clădirea ca să devină celebri în alte locuri, mai urbanizate. Mai auzisem că au un teatru lipsit de glorie şi un liceu cu nume haios: August Treboniu Laurian. Şi că însuşi ministrul Flutur are un verişor care-i propitar al celui mai mare hotel din urbe.
Aşa gîndeam pînă ieri, cînd am călcat pentru prima oară-n viaţă în Botoşani.
Era o iarnă botoşăneană, că altfel n-am cum să-i zic. Dar, bulevarde la greu, clădiri vechi şi frumoase o grămadă, trotuare placate şi curăţenie. Băi, şi au tramvai! Electric!
M-am cazat la Hotel Maria, construit de curînd, dar decorat impecabil în stil clasic, cu mobilă Louis XV şi tablouri măiastre prin camere. Cald şi bine mi-a priit baia fierbinte după şase ore de condus prin nămeţi şi viscol.
Am luat-o pe pietonalul Unirii şi-am dat de magazine elegante, cu vitrine de bun gust şi mărfuri de firmă. Universitatea de fotomodele moldoveneşti îşi scosese absolventele la plimbare, profitînd că ninsoarea se domolise. Wow, am zis în gînd de nu ştiu cîte ori pe vreo cinci sute de metri. Longiline, elegante, cu ochi de fosfor care mai de care mai scînteietori, fetele din Botoşani au zîmbetul acela misterios şi privirea plină de promisiuni ardente, care-ţi intră-n aortă. Şi-i scump stentul, mai bine să nu le vezi.
Da io, om serios, m-am ferit să casc gura la ţinuta lor mlădioasă şi nici că aveau picioarele de doi metri n-am văzut.
M-am uitat numa-n sus, de unde, printre ornamentele de sărbători începuse să cearnă din nou cu fulgişori bineînţeles albi. Dar, parcă fosforescenţi.
Şi n-am pozat decît clădiri. Ceea ce nu vă interesează.

RADU BELIGAN - DOI ANI DE NONAGENAR

Pentru cei care au uitat - luaţi de valurile cotidiene de nămeţi, inundaţii, deconspirări, îndoieli prezidenţiale - menţionez că azi, uluitorul Maestru al teatrului românesc, domnul Radu Beligan, împlineşte 92 de ani.
E o vârstă care nu-l împiedică să urce pe scenă şi să stăpînească magic săli arhipline cu talentul din care se hrăneşte incredibila lui vitalitate.

Să aveţi zile bune, Maestre!

Pun din http://actori.acasa.ro, spre reamintire o scurtă biografie.

S-a născut la 14 decembrie 1918, într-un sat de lîngă Bacău Galbeni. Pseudonimul Beligan care l-a făcut celebru este anagrama denumirii localităţii natale.

Radu Beligan a studiat Dreptul si Filosofia la Bucuresti, folosind bursa oferită de Facultate, pentru a-si plati taxele la Conservator. Conservatorul ramane pe locul doi atunci cand Radu Beligan devine actor de comedie.
A jucat in peste 80 de roluri pe scena, 30 in film si peste sase decenii pe scena.
Este societar de onoare al Teatrului National I.L.Caragiale din 2001.

Profesor la Institutului de Teatru şi Film (1950-1965)
Director al Teatrului de Comedie (1961-1969)
Director al Teatrului Naţional (1969-1990)
Ales Preşedinte activ (1971) şi apoi Preşedinte de onoare pe viaţă (1979) al Institutului Internaţional de Teatru
La 27 martie 1977, Radu Beligan este autorul mesajului internaţional pentru Ziua mondială a Teatrului, difuzat in intreaga lume.
Co-preşedinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaţionale de Teatru si Muzică organizate de UNESCO (1971-1978)

Printr-un decret al Ministerului Afacerilor Culturale al Frantei, semnat Andre Malraux, Radu Beligan a fost numit membru in Consiliul Superior al Teatrului Naţiunilor de sub preşedinţia lui Pierre Moinet, directorul general al artelor şi literaturii din Ministerul Afacerilor Culturale al Franţei.
Membru al Academiei LE MUSE din Florenţa
Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte George Enescu
Semnatar al Apelului Artiştilor pentru Securitate şi Cooperare in Europa (Helsinki,1985), alaturi de Woody Allen, Simone de Beauvoir, Harry Belafonte, Leonard Bernstein, Friedrich Durrenmatt, Dario Fo, Gunther Grass, Norman Mailer, Alberto Moravia, Meryl Streep, Liv Ulman etc
Cetăţean de onoare al municipiilor Bucureşti, Iaşi si Bacău.

Dacă vreţi mai multe despre vizita mea la dumnealui acasă, citiţi la
http://varanus-varanus.blogspot.com/2008/12/vrem-i-noi-n-beligania.html

HENRY COANDĂ LA 100 DE ANI

Sfîrşitul anului 1910, adică fix acu o sută de ani, e marcat de un eveniment epocal: românul Henry Coandă îşi prezenta avionul reactor, bazat pe efectul care îi poartă numele. Motorul reactiv îl inventase în baie, observînd cum se scurge apa pe trupul său.
Colonelul francez Georges Espitalier, în numărul din acel an al revistei "La Technique Aeronautique":"Aeroplanul Coandă este unul dintre rarele aparate la care totul e nou, iar modul judicios şi raţional prin care inventatorul iese din făgaşul drumului bătătorit [...] este un motiv destul de puternic pentru a ne decide să examinăm cu atenţie mijloacele pe care inventatorul le pune în lucru la invenţiunea sa".
Cum ar fi lumea acum, fără avioanele cu reacţie?
Dacă intraţi pe wikipedia la Coandă, vă cruciţi de cîte invenţii are la activ.
Pe bune că merită să vă încărcaţi şi cu informaţii pozitive despre români.

B.U.G. MAFIA ÎMI SARE-N AJUTOR

Am cenzurat şase comentarii la postul anterior, referitoare la nimicul care ne-aşteaptă. Şase cititori care m-au beştelit cu vorbe cum că de ce public versuri pe blog, în loc să dezbat cestiuni arzătoare la ordinea zilei.
Pus în faţa unei asemenea atitudini critice, am meditat ce-am meditat şi cînd m-am oprit, am plecat la Piatra Neamţ.
Pe drum, am ascultat B.U.G. Mafia - N-ai fost acolo şi mi s-a părut că refrenul (cel puţin) e un răspuns corect pentru frămîntările mele.
Intraţi, dacă nu aveţi urechi prea sensibile:

http://www.youtube.com/watch?v=xZjnZ2j-3wk&feature=player_detailpage#t=163s

PATETIC DESPRE NIMICUL CARE NE-AŞTEAPTĂ

Ani şi iar ani.

Prea multe sufocante negaţii, nu vreau, nu pot, n-ai înţeles.

Laşitatea lui aşteaptă, mai ai răbdare, mai stai.

Va fi mai bine mîine, dar mîinele mereu e poimîine şi poimîinele răspoimîne.

Să dormim liniştiţi, vine ea fericirea cînd nu te aştepţi.

În toiul nopţii, cînd luna pe cer e senină şi clară,

Atunci va răsări soarele.

Parcă văd cum, trezit brusc din visul erotic în care tocmai urma să îmbrăţişezi glezna secretului tău, vei arunca plapuma pe podea,

Orbit de lumina incandescentă a soarelui în miezul de noapte.

Parcă văd cum o să bîjbîi înfrigurat după ciorapi şi ochelari,

Parcă te văd căutîndu-ţi bricheta şi basca de revoluţionar.

Sculaţi, sculaţi, oropsiţi ai vieţii, a venit fericirea, aşa vor suna semeseurile

Pe care le vei trimite celor 367 de nume din agenda nokiei tale.

Ai să te precipiţi în debara să cauţi şampania păstrată pentru clipa aceea astrală,

Şi-ai s- o împarţi în pahare de plastic alb cetăţenilor ce aleargă pe calea romanului

Spre prefectură, simbolul victoriei. Chiuind ca la nuntă aleargă şi aruncă petarde şi flutură tricoloruri.

Nici n-o să-ţi pese de cratiţele, borcanele, sifoanele din debara, de vraiştea provocată de tumultul tău patriotic.

Căci, mai presus de toate stă dragostea ta pentru ţară, pentru binele ei, nu?

Oricît de departe ar fi viitorul de aur, vor fi artificii şi măreţe fanfare.

Vor fi poduri de flori şi salve de tun.

Televiziunile lumii vor transmite-n direct, pe no comment, măreaţa desvirginare.

Vor fi eroi cu patalama cei ce vor pune mîna pe microfon, pe putere, şi vor striga primii

Ne-am trezit, oameni buni. Ne-am deşteptat, naţiune.

Imnul acesta e obsolet, să-l schimbăm. Ura. Ura. Ura.

Se rostogoleşte şoapta adio, rotundă ca un final mut şi se face bulgăre mare:

Lăsaţi aleşii să lucreze în linişte.

Plecaţi. Părăsiţi această clădire care se clatină roasă la temelie de igrasie, produs românesc.

Lăsaţi-i singuri.

NU CITIŢI AICI. PERICOL DE POEZIE!

Sunt vreo două luni deja de cînd Victor Munteanu m-a numit prieten al lui într-un autograf pe cartea lui Rănirea vederii. Mai jos nu e o cronică, este expresia unui impas în care m-a aruncat lectura versurilor lui, unele din ele scrise pe vremea cînd toate păreau ale noastre. Un impas în care drumurile unui singuratic este unul închis.

Apoi a venit prietenul meu poetul. L-am chemat, deşi era rănit la vedere.

El nu ştia să vorbească. Dacă nu era pe deplin mut, era bîlbîit. Aşa şi trebuie să fie poeţii. Nu cu vorbirea au ei treabă, ci cu litera scrisă.

Cu toate astea, am înţeles din gesturile şi mormăielile lui că voia ceva. Ori să schimbe lumea, ori un prieten, ori o femeie, ori măcar o ţigară. Lumea au încercat şi alţii s-o facă mai bună, ce mai noutate. Femei care să mai admire poeţi, sunt rare, ba chiar aproape toate îi repudiază că-s sărăntoci, jegoşi şi lipsiţi de loialitate, ba, mai mult, visează nebuneşte la chestii care nu se poate. Femei, carevasăzică, n-aveam. Na.

Iar cu prietenia, aici, da, avem ce discuta.

Aşa deci, cîţiva din mulţimea adunată s-au repezit să-i ofere chiştoace din care trăgeau ei cu sîrg, încă dinainte să apără poetul.

Deşi nu mai fuma de la naşterea primei lui cărţi, el a examinat pe rînd chiştoacele şi l-a preferat pe cel mai scurt. Măcar să mor de moarte bună, a explicat el, prin gesturi, alegerea. Apoi a tras din chiştocul anonim şi ne-a arătat o carte pe care n-o ştiam citi. Cartea avea pagini de pîine şi de renaştere, cu litere îngropate, nu tipărite. Abia am apucat să răsfoim cîteva pagini, că, pînă să ne dumirim, un expert s-a strecurat prin mulţime şi a muşcat din ea. Ce să mai înţelegi? Mulţimea s-a năpustit şi-ntr-o clipă, cartea a dispărut, alinînd, în schimb, foamea. Oamenii îşi etalau burţile pline şi plescăiau mulţumiţi. Unii şi-au aprins brichetele şi le fluturau, ca la cenaclu, pe vremuri. Cei mai tineri eludau profunzimile nefericirii şi se pupau în draci, fără protecţie. Alţi dădea semeseuri, vino, frate, e haleală poetică moca, la greu.

Poetul a înţeles repede că era momentul să se exprime. Să le transmită ce ştia el, deşi nu era prea mult, căci, se cunoaşte, niciodată, nici un poet n-a putut cuprinde cu mintea lui, toată ştiinţa lumii. Deşteptăciunea lui, deşi mult peste medie, nu depăşea nici canticurile medievale de inimă albastră, ce să mai vorbim de inegalabilele odisee şi iliade ale lui Homer, care, cu toată înţelepciunea lui, mai şi adormea, uneori. Pozitiv este că invitatul nostru nu pare depresiv, dimpotrivă. La vedere, e un bonviveur. Singur, pe planeta lui.

În schimb ştia să scrie despre o sîmbătă bolnavă care umbla pe străzi, ca o bătrînică de la azilul din primăverii, despre cum trece unul cu noaptea în spate sau despre locul unde fiecare înfrîngere primeşte un nume. Cam superb, nu?

Şi, la urmă, despre cum trece el şi nimeni nu-l vede că trece.

De ce s-ar uita oamenii după poet cum trece, dacă-i face să plîngă urlîndu-le-n faţă propriul lor adevăr?

Niscai clondire cu vin dacă vrea Poetul, pentru rănirea vederii.

IACA SURSA

Scrie Răzvan despre smogul apăsat de pe Bacău pe http://www.contrasens.com. Numa ce veneam pe DN2 ş-am zis c-o luat foc combenatu. Am tras pe dreapta ş-am făcut poze, că m-am gîndit că ăsta-i finalul. Ia uite cum seamănă cu boamba atomică. La fin du monde.
Da n-avem noi asemenea baftă. Finalu-i lent pentru noi, da sigur murim bolnavi, căci fumăm. În schimb, copiii noştri au mare viitor. De la Amurco.

Să nu pierzi niciodată ocazia de a tăcea

NOUTĂŢI CAPITALISTE

Cît am lipsit din Capitală, în faţa Palatului Regal s-a ridicat statuia lui Carol I. Se vede că va fi inaugurată în curînd,de vreme ce mucitorii dădeau zor pe ploaie, la lumina reflectoarelor.
Aici Bucureşti, dăm ora exactă. La al cincilea semnal va fi ora 17.30. La Cinematograful Patria - cel mai mare, mai faimos şi mai frumos cinema din ţară, filmul "Medalia de onoare", premiat şi răspremiat. Nouă spectatori în sala de 700 de locuri, dintre care doi s-au pupat tot timpul filmului. 8 lei biletul ca să-i văd pe Rebengiuc, magistral prin tăceri, şi pe Iliescu în rolul lui etern de preşedinte, într-un film în care un fost contabil trăieşte drama de a i se retrage medalia atribuită dintr-o greşeală dactilo.
Fug la Scala, alt loc emblematic pentru cinefili, unde la 0ra 19.30 începe "Oul de cuc", tot film românesc, la zece lei intrarea. Sală mai mică, de doar vreo şase sute de scaune, în care număr 6 spectatori, şapte cu mine.
Film lăudat de critică. După 5 minute îmi vine să strig: băi Cărmăzane, băi regizore, de ce dracu muzica acoperă replicile? De ce tre să mă mut din fundul sălii pe rîndul zece ca să-nţeleg ce zic actorii, Andi Vasluianu şi Bogdan Dumitrache, foarte buni, by the way? Şi ce-i cu Dacia aia nenorocită pe care scrie POLIŢIA şi care are girofaruri de caricatură? Aşa ai vrut tu, şefu?
Dau să plec, dar rezist pînă la final. Deşi mi-aş fi aprins ţigara chiar în sală.
Cît fumez la ieşire remarc ornamentele de pe Magheru, deja montate. Nu se bagă tensiune în ele decît la momentul politic. Mă mai uit odată pe afiş şi observ că holul de marmură al Scalei s-a micşorat. Un perete de rigips crează acum spaţiul unei cafenele. Plină ochi cu oameni care rîd. E un spectacol stand up acolo. Mă holbez prin geam şi tipul de la microfon se uită la mine şi-mi face semn să intru.
Intru, deşi despre stand up-ul de azi n-am o părere prea grozavă. Ce-am văzut pînă acum sunt improvizaţii de doi lei, care mizează pe umorul facil, cu interpreţi cabotini, care-şi doresc să fie mari cu talente mici.
Pandantul manelei în domeniul teatrului. Vulgar, manipulator şi imbecil finalmente.
Despre trupa care animă în weekend spaţiul de la Scala Cafe, vă spun în postul următor. Merită să auziţi de ei.
În trecere spre hotelul excelent unde stau, am pozat pe ceţă şi ploaie grupul statuar în curs de amenajare în faţa Teatrului Naţional.
Nasol plasat, fix pe locul unde minerii plantau panseluţe.
În timp ce scriu, sunt pe RAI 1. La un divertisment deştept, unde sunt invitate vedete din anii 80. Lapte şi miere. Bun simţ. Boşorogi. Gagici bune tare. Băieţei sexi. Reclame la care nu schimbi postul, de mişto ce sunt. Libertate. Pasiune. Forţă. Noroc. Istorie. Nu pizduţe, nu criză, nu udrea, nu nimic din ceea ce atentează neuronul naţionel, adormindu-l.

SYMBOL AR FI AVUT 15 ANI

Fix acum 15 ani, din Bacău emitea prima televiziune de provincie în eter. Adică fără fir, wireless, cum se zice acum. Se numea SYMBOL, dar am scris despre asta. ( http://varanus-varanus.blogspot.com/2008/09/legenda-symbol.html)
Venise comisia de la CNA, iar ditamai preşedintele academician Răzvan Theordorescu declarase că că nici PRO-teveul - care tot atunci s-a lansat- n-are aşa studiouri.
Chiar că era o performanţă să transformi în juma de an restaurantul Gherăieşti în studiouri de televiziune. Să montezi un turn metalic de 45 de metri pentru antene. Să pui termopane peste tot şi să asiguri căldura. Să-l pui pe scriitorul Petru Cimpoeşu să facă redactori, prezentatori şi reporteri din oameni care habar n-aveau ce-i aia presă.
Dan Reichbuch, inginerul vizionar despre care deasemeni am mai scris, a avut curajul ăsta. Nebunesc, i-am spus atunci, zic şi-acuma.
Mă văd lîngă el la festivitatea de la Sala Ateneu, unde aşteptam să înceapă emisiunea transmisă de la vreo cinci kilometri, prin antenă. Vorbeam cu Geo Rîpă prin staţii radio, la ora aia ultimul sughiţ în materie. Lîngă noi, curioşi să vază minunea, vreo sută de spectatori, între care prefectul de-atunci, universitarul Dumitru Bontaş. Şi semnalul nu mai venea. Ecranele celor douăzeci de televizoare produse de firma Symbol Electronica de pe marginea scenei erau cutreierate de armate de purici.
Lumea începuse să plece cînd, deodată, pe sticlă a apărut genericul ştirilor. Ştirile Symbol.
Nu-mi pot aminti decît aplauzele şi lacrimile noastre. Jucăria mergea. Nu era loc de patetism.
22 Decembrie 1996.
Ar trebui să caut prin agende numele artizanilor acestui eveniment care punea Bacăul pe primul loc în România în domeniul audiovizualului, ca să nu uit pe cineva.
Ce-a rămas din televiziunea SYMBOL care a emis în eter la aniversarea Revoluţiei din decembrie 89, acu cinşpe ani?
Nimic.

UN DRAPEL DE CRIZĂ

La fiecare 1 decembrie, consider că-i de bun simţ să-mi înlocuiesc tricolorul de la poartă cu unul nou. E o chestie de decenţă, ca să nu spun patriotism şi să-mi sară supermenii anticomunişti la beregată. Ştim de la Caragiale că steagurile trebuie din cînd în cînd înnoite. Că se decolorează, se flenduresc şi arată ca nişte cîrpe nenorocite după ploile, vînturile şi ninsorile de peste an. Şi nu mai emană dragostea de patrie. Emană sărăcie, dezgust, lene, nesimţire, toate la un loc, ori cîte una, după caz.

Mă costă 27 de lei cadoul cel mic pe care mi-l fac pentru plăpînda scînteie ce mi-a mai rămas din mîndria de a fi român. Nu-i uşor de găsit un tricolor. Azi am avut noroc. Am intrat într-o librărie şi-am întrebat dacă au drapelul de stat, ăla din pînză. Vînzătoarea m-a corectat. Din mătase, zice. Bun, din mătase. Ca şi ăla de l-am avut. Da ce dimensiuni are? Păi, cam un metru, că pe eticheta de pe ambalaj nu scrie decît preţul.

Ajung acasă. Mă spăl pe mîini. Desfac steagul ponosit de pe catarg. Desfac punga ăstuia proaspăt şi am grijă ca drapelul patriei să nu atingă pămîntul, să nu se murdărească. Că nu se face. E destul de murdară România, măcar simbolul ei să fie curat.

Ridic pe catarg tricolorul cel nou şi mă trezesc că zic Doamne-ajută. Bate vîntul dinspre nord şi-l desfăşoară. Vine iarna. Am aşa, un sentiment care-mi umezeşte ochii, fix ca atunci cînd aprind lumînarea la mormîntul tăticului.

Mă uit cum flutură. Frumos. Dar parcă steagul ăsta nou al României e mai mic.

Măi să fie. Cobor steagul. Îl măsor cu ăla vechiul.

A dracului criză. Ăsta nou, e mai îngust cu 12 centimetri decît cel vechi.

La mulţi ani, România, vai de capul tău.

UITASEM DE LUCIAN BLAGA

Doamne, de cînd n-am mai citit din Blaga. Din liceu n-am mai citit. În marea trecere e o carte cu coperţi galbene între alte sute de cărţi de pe rafturi. Cred că vremea asta turbată de primăvară-n noiembrie m-a împins s-o deschid. Blaga, ce mult îmi plăcea Blaga. Era atît de nu ştiu cum. Altfel. Mă încovoiam sub profunzimile lui. Asta era de mult. Între timp, s-a inventat televizorul, mobilul, internetul, umblăm cu avionul de ici colo, nici nu ne mai pasă de distanţă sau timp. Şi totuşi, din cînd în cînd, pe ascuns, colţul de ochi devine umed. Iar eu mai uşor, prieten cu toate minunile. Azi, prieten cu minunea că un om a scris vorbele de mai jos în 1924.

MOTTO: Opreste trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire - ,şi totuşi to rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.

M-aplec peste margine: nu ştiu - e-a mării ori a bietului gând? Sufletul îmi cade în adânc alunecând ca un inel dintr-un deget slăbit de boală. Vino sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri. Nici o cărare nu mai e lungă, nici o chemare nu mă alungă. Vino sfârşit. Pe coate încă o dată mă mai ridic o şchioapă de la pământ şi ascult. Apă bate-ntr-un ţărm. Altceva nimic, nimic, nimic.

Erai prieten cu toate minunile. O fată ţi-a venit în ogradă să-ţi zică: Spune-mi, spune-mi, cum s-a născut pruncul Isus fără tată? Într-o icoană-nchipuită de tine i-ai arătat în aur şi-n albastru ceresc: Astfel stat-a Maria-n genunchi, cu ciocul întins peste ea o pasăre, plutind, a scuturat o floare. Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis. Din pulberea de floare cernută peste tânărul ei trup fecioara Maria a legat rod ca un pom. Nu semăna cu-această abia şoptită poveste inima ta? Erai numai om, şi totuşi când ai murit s-a adunat mult norod în pragul tău, crezând că fără veste te vei ridica la cer şi vei înălţa cu tine satul şi pământul.

PLEŞU, DEŞTEPTUL NAŢIUNII

L-am auzit pe Dinescu declarînd că Andrei Pleşu e cel mai deştept dintre români. Declaraţia poetului a venit ca o cataplasmă peste rana profundă pe care mi-o provoacă România zi de zi, prin tîmpeniile politicienilor, prin lenea constituţională a poporului meu, prin laşitatea şi lipsa de civism, prin imbecilitatea cretinoizilor care gestionează fluxul de ştiri, prin nesimţirea şi lipsa de logică a formatorilor de opinie. Nu-i punct, aici. Urmează beţivăneala, curvăsăreala, şantajul, piţipongismul, maneleala şi cocălăreala celor care ar trebui să fie stîlpii societăţii româneşti.

De peste o săptămână, toate gazetele şi televiziunile semnalează cârdăşii scandaloase între poliţişti, oameni de afaceri şi vedete ale lumii interlope. Şeful unui Inspectorat Judeţean de Poliţie plânge dostoievskian la moartea unui amic infractor. Se vorbeşte de complicităţi la nivel de minister, de mită, de cumetrii, năşii, averi inexplicabile, asocieri culpabile etc. Nu ştiu ce şi cât e adevărat. Dar asupra întregii situaţii pluteşte un damf sulfuros, din care instituţia iese desfigurată. Îmi amintesc, inevitabil, şi de demonstraţia poliţiştilor adunaţi la Cotroceni, gata să-şi azvârle însemnele peste gard şi să scandeze, adresându-se preşedintelui ţării, „Ieşi afară, javră ordinară!" Ştiu: au salarii mici, au viaţă grea, au o meserie riscantă. Au tot dreptul să fie nemulţumiţi şi s-o spună. Dar asta nu-i scuteşte de o anumită responsabilitate „stilistică". Aceea care derivă din „statutul lor special", din „definiţia" lor profesională, din rostul lor comunitar. E ca şi cum profesorii ar protesta în stradă cu lozinci pline de greşeli de ortografie. Dacă Poliţia ajunge să semene cu o adunătură de huligani şi inspectorii-şefi îi bocesc pe infractori în loc să-i aresteze, instituţia are o problemă. Şi primele victime ale acestei crize sunt tocmai poliţiştii buni, demni şi oneşti, ataşaţi de onoarea meseriei lor.

Dacă a zis Dinescu despre Pleşu că-i deştepul naţiei, io zic că are dreptate.

CUM SĂ-ŢI ŢII FAMILIA DIN ŞAPTE MILIOANE

În vacanţele de vară, cît am fost elev, tata mă lua cu el la muncă, să-nvăţ ce-i aia să-ţi cîştigi existenţa. Pînă prin vacanţa dintre a şaptea şi-a opta, prichindel cum eram, mă băgam în seamă aducîndu-le meşterilor din echipa de dulgheri apă de la pompă şi ţigări de la debit. Dar le mai şi dădeam la mînă cuie, scînduri, sau unelte pe schelă, caz în care aveam voie să urc pe schelă, la nivelul de sus al clădirii care se construia. După ce-am intrat la liceu, vacanţele mele aveau două luni de muncă şi o lună de litoral, cu banii cîştigaţi. Am învăţat să bat cuie, să le scot, să cioplesc cu tesla, să şlefuiesc cu robangul (premiu pentru cine ştie ce-i aia!). Să tai cu coada de vulpe, să dau nivel cu furtunul, să sudez cu acetilenă, să dau cu tîrnăcopul, să merg pe schelă la înălţime, să bat pămîntul cu tălpici, ştiu tot de-atunci.
Şi, tot de mic, cunosc expresia şase, vine şefu. La şase, vine şefu, ritmul se înteţea, popii se plantau mai repede, se-nroşeau vîrfurile cleştilor care legau cu sîrmă fierul-beton iar cazmalele scoteau scîntei. În construcţii, popii, ca să nu rămîneţi în ceaţă, nu-s ăia cu potcap de la biserică, îs lemnele alea rotunde care sprijină cofragul de placă. Iar placa nu e placă dentară sau de picap. E podeaua de beton pe care calci cînd eşti la etaj. Iar tesla, n-are de-a face cu inventatorul ăla celebru. Sau poate că da.
Ce vreau să spun e că, de pe atunci, şantierele mă fascinează. E o mare chestie să fii constructor şi să laşi în urmă ceva care să dureze zeci, poate sute de ani. Să zică unu, peste o sută de ani cînd va trebui reparat sau dărîmat edificiul la care-ai bătut şi tu un cui: Băi, da al dracu, cum băteau ăştia cuiele, de nici nu poţi să le scoţi. Adă flexu, Vasile, să-l tai, că mă prinde noaptea icişa!
Pe vremea aia cînd mă-ndrăgosteam io de şantiere, venea Protecţia Muncii şi controla. Era Muma Pădurii. Îi tremura basca pînă şi lu Şefu, cînd apăreau sclifosiţii ăia cu amenzile lor. Bă, Nicule, pune-ţi casca pe scăfîrlie. Ioane, să nu te văd fără mănuşi, Lovine, marş de-ţi pune bocancii, că nu eşti la tenis. Şi tu, bă Spiridoane, trage salopeta pe tine că-ţi ia naibii foc treningu de la sudură şi mă bagi la pîrnaie. Şefu avea grijă de oamenii lui, că era buba dacă se rănea vreunul la muncă.
Bag seama că treaba nu mai e aşa. Am fost pe şantierul Pasajului care trece pe sub calea ferată. Mişto lucrare. Spre cartierul CFR, unde şef e un român italianizat de vreo doujde ani, muncitorii sunt echipaţi cum vezi pe Discovery. Dincoace, în capătul dinspre oraş, băieţii lucrează în hainele de-acasă, mai fumează în coada lopeţii, mai cară cîte-o roabă în doru lelii, cofrajele puse mai deampulea, merge şi aşa, se repară la tencuit. Noroiu-i pîn-la glezne. Canci mănuşi, căşti de protecţie, salopete.
Un excavator scotea pămînt dintr-o groapă de vreo trei metri. Băga cuva după cum îl dirija un nenorocit care se afla chiar în groapă. Pămîntul e lutos, umed, alunecos, tocmai ce-a plouat. Pericol mare de prăbuşire, ce mai. Băi Pahome, gata, bă, hai sus, că-i masa.
Cuva iese din groapă cu Pahome în ea şi-l depune chiar în faţa mea. Pahome are o ţigară-n colţul gurii şi pe cap o şapcă pe care scrie Naiki. Zice să trăiţi cînd mă vede. Pe geaca lui, abia deslusesc literele aurii pline de pămînt: NOT DISTURB.
Care-i treaba, şefu?
Păi, zic, treaba e că-i cam nasol cum stai matale acolo şi poa să te lovească excavatoru, sau să cadă, ferească Dumnezeu, malul de pămînt, să te-ngroape.
Lasă, şefu, că am o asigurare babană de viaţă. De-o sută de milioane. Şi dac-o fi s-o mierlesc în accident, mi-am salvat familia. Că am trei copilaşi. Şi nevastă-mea-i deşteaptă, are liceul, şi-o să-i dea în judecată pe ăştia şi mai cîştigă ea ceva.
Că din şapte milioane, cum să trăieşti cinci inşi?

IACA FLEOŞC

- Colonelul Şoric are ditamai blocul în Iaşi.
- Ruşii dau mîna cu chinejii şi-şi vor echivala plăţile comerciale în monedă proprie şi nu în dolari, ca pînă acum.
- Mazăre nu mai e nazist.
- Doar patru cutremure mititele au fost azi.
- Un bucureştean ameninţă că se aruncă de pe un bloc.
- Metodă de slăbire: un pahar cu apă. (Apa umple stomacul si reduce senzatia de foame, insa numai recent aceasta ipoteza a fost confirmata de date stiintifice.)
- Din confruntarea Nordului cu Sudul Coreii, au rămas doi morţi. Din aplicaţia de la Cincu au rezultat trei. Asta armată eficientă.
- Sorin Cârţu, antrenorul invincibilei CFR de la Cluj, s-a-nervat în Elveţia şi-a dat cu şutu-n geam.
- Radiatiile provenite de la retelele Wi-Fi ar putea fi daunatoare pentru copaci. - Se presupune că autorul jafului de la Romcarbon este un angajat al firmei.
- S-a deschis în Bucureşti primul muzeu al deşeurilor.
Nimic nu-i întîmplător.

În aceste condiţii, mai are sens acceptarea României în spaţiul Schengen?
​

EFECTUL COANDĂ

Ovidiu Genaru povesteşte că, prin 1970, cîţiva scriitori din Bacău sunt invitaţi la un festival de poezie la vecinii din Piatra Neamţ. Vasile Sporici, Sergiu Adam, Calistrat Costin, George Genoiu, George Bălăiţă, Constantin Călin, şi cine-o mai fi fost. Tocmai atunci, Henry Coandă, sosit în România după zeci de ani de exil, făcea o vizită la mănăstirile Văratec şi Agapia, urmînd să treacă, firesc, prin oraş.
Festivalul se bucurase de succes, drept care, autorităţile judeţului îi invitară pe scriitorii-oaspeţi la un ospăţ, conform tradiţiei moldoveneşti. Numai ce primsecretarul închină păhărelul de ţuică de prună ce se bea înaintea mesei, că se arătă un trepăduş şi-i şopti la ureche, destul de tare să audă şi comesenii, că domnul Coandă a ajuns în Piatra Neamţ.
Curentat de veste, oficialul lăsă paharul pe masă: Mă scuzaţi cîteva minute, am ceva treabă. Da pînî terminaţi domniili voastri medicamentu, io-s înapoi. Şi plecă, urmat de liota de activişti prezenţi şi ei la întîlnirea cu intelectualii băcăuani să-l întîmpine pe marele savant.
În lipsa gazdei, liniştea pluttea peste adunare. Se golesc clondirele cu ţuică, una alta, dar haleul de bază nu venea. Căci tov. prim trebuia să fie prezent la sarmale.
Trec vreo două ore şi liniştea era tulburată doar de ghiorţăielile de maţe goale din ce în ce mai pregnante ale preacinstiţilor creatori de literatură. Cînd nimic nu mai era de spus decît mi-e foame, Sergiu Adam avu o revelaţie:
Băi fraţilor, ăsta-i efectul Coandă.

7 semne divine care anunţă o zi proastă

Primul semn: Te trezeşte un telefon la ora 5.30 de la un somnambul care îţi solicită un taxi.

Al doilea semn: Hîrtia igienică se rupe pe lung.

Al treilea semn: Constaţi că s-a terminat cafeaua.

Al patrulea semn: Găseşti în poştă amenda din concediu de 4 milioane plus penalităţi.

Al cincilea semn: Se rupe şiretul de la pantofi.

Al şaselea semn: Cheia nu mai e în broasca de la intrare.

Al şaptelea semn: Cînd ajungi la birou, şeful îţi aruncă un ironic bună dimineaţa..

Starea vremii: e senin, sau plouă, sau ninge, sau e înnorat. Temperatura nu contează.

ULTIMELE RĂSPUNSURI LA ULTIMELE ÎNTREBĂRI ALE MICUŢEI OLANDEZE

V-ați intoarce la timpul comunismului ? De ce da/nu ?

Nu, pentru că egalitarismul pe care-l promova comunismul este o utopie. Nu, pentru că toate ideile comuniste s-au dovedit false. Nu, pentru că prefer adevăruri dure decît minciuni frumoase.

Cum ați trãit clipele revoluției ?

M-am implicat, atît cît am putut. De fapt, mi-am dat seama mult prea tîrziu că m-am implicat exact atît cît mi s-a permis de către nomenclatura din eşalonul doi care a pus mîna pe putere. Revoluţia a fost o grosolană manipulare a românilor, pusă la cale de serviciile secrete străine, cu participarea implicată a Securităţii şi a comuniştilor transformaţi peste noapte în capitalişti.

Care erau marele diferențe dupa revoluție ?

Au fost transformări de faţadă. Românii erau ameţiţi de bucuria că scăpaseră de tirania lui Ceauşescu şi credeau orice. Erau orbiţi de faptul că puteau spune ce gîndesc, că în magazine se găseau de toate, că oraşele nu mai erau cuprinse de întuneric. Acum, putem vorbi cu orice străin, putem merge unde vrem. Dacă avem bani, putem cumpăra orice, nu te întreabă nimeni de unde ai banii.

În 20 de ani, iluzia libertăţii ideologice a fost înlocuită cu povara sclavagismului consumist. Foştii nomenklaturişti şi subtilii băieţi cu ochi albaştri ajunşi parlamentari, şefi de partide, preşedinţi, au gestionat statul numai în folos personal. Au devenit respectabili oameni de afaceri. Au furat, de la clădiri, fabrici şi combinate, pînă la păduri şi lacuri, tot ce se putea fura. Au vîndut pe comisioane grase tot ce se putea vinde, inclusiv bogăţiile imense din subsolul ţării. Au devalizat visteria României şi s-au împrumutat de la băncile străine cu zeci de milioane de euro, îndatorînd trei generaţii de români.

Dar, cel mai grav, au spulberat orice speranţă de mai bine pentru românul simplu. Iar asta nu e corect.

Îmi pare atît de rău.

(Foto: AFP - http://www.jurnalistul.com/wp-content/uploads/2009/06/spiegel_despre_romania.jpg)

AL DOILEA, AL TREILEA ŞI AL PATRULEA RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRILE MICII OLANDEZE

V-am spus că există o mică olandeză care vrea să ştie cît mai multe despre România şi mi-a pus (nu ştiu de ce mie!) o serie de întrebări. La prima am răspuns. Urmează celelalte.

Ce anume vă făcea să vă daţi seama că era comunism?

România era o cazarmă, un lagăr. Toată lumea era într-un fel sau altul, înregimentată. Era o atmosferă militară. Copiii de grădiniţă erau organizaţi în “Şoimi ai patriei”, cei de 8-14 ani erau pionieri cu cravată roşie la gît. Adolescenţii erau membri în Uniunea Tineretului Comunist, iar maturii erau membri de partid. Trăiam, de fapt, aceeaşi situaţie pe care o creaseră Hitler în Germania nazistă şi Stalin în Rusia. Îndoctrinarea nu admitea nici o replică. Nu aveam voie să vorbim cu străinii care vizitau România. Foarte greu se obţinea paşaport şi aprobare pentru excursii peste hotare. Ziarele scriau numai despre comunişti şi despre Ceauşescu. Totul era cenzurat. Invariabil, Capitalismul era rău, Comunismul era bun. Asta se învăţa încă din primii ani de şcoală. În programele de ştiri externe, cînd era vorba de Franţa, Olanda, Italia, Anglia sau SUA, vedeam numai orori: accidente, erupţii vulcanice, greve, asasinate, inundaţii, cutremure, crahuri bancare, sinucideri, etc. Iar despre noi, citeam că avem numai succese, că a crescut producţia, că vacile dau 30 de litri de lapte pe zi, că o ducem super şi că suntem fericiţi. Numai că în casă era frig, se lua curentul electric de zece ori pe seară, era întuneric pe stradă şi stăteam la coadă pentru carne sau lapte cîte o noapte întreagă. În timp ce, la noi, prin anii 70, vedeam pe stradă doar oribilele maşini sovietice Volga, Moskvici şi Pobeda, eu eram îndrăgostit de superbul Stingray, fabricat de General Motors.

Şi noi gîndeam: Cum dracu, dacă în Capitalism e atît de rău şi în Comunism atît de bine, de ce la noi e atît de rău şi la ei atît de bine?

Cât stiaţi despre alte țări (având în vedere cã nu era televiziune dinafarã) ?

Multe ştiam. Dar ni se păreau minuni care nu există. În copilărie citeam Jules Verne, Lewis Caroll, cărţi de călătorii, de istorie, literatură universală.Unii primeau ziare şi reviste de la rudele din străinătate şi ne luptam să le citim în franceză, engleză sau germană pînă ajungeau ferfeniţă. Apoi, prin anii 80 au apărut aparatele video şi vedeam casete cu filme despre realităţile adevărate din Vest. Progresul generat de democraţia occidentală era clar superior celui din ţările comuniste. Asta ne făcea să visăm, ca atunci cînd citeam literatură ştiinţifico-fantastică.

Care erau lucrurile pozitive pe atunci ?

Pozitiv era că aveai siguranţa zilei de mîine. Aveai un loc de muncă, locuinţă de la stat, dar aveai şi “libertatea” de a înghiţi mizeria, minciuna oficială, întunericul, foamea şi frigul din case fără să protestezi. Pozitiv cu adevărat era solidaritatea în care suportam atmosfera aceea kafkiană, prieteniile adevărate, bucuria de a fi în familie.

CENTRUL APOSTU - CRONICA UNUI SUCCES GARANTAT

Ţţţţţ! Trebuia să vină sfîrşitul lumii azi şi n-a venit.
Mă aşteptam ca ultima zi a manifestărilor aniversare de la Centrul Apostu să fie marcată de oboseala maratonului cultural în care ne-am înscris voluntar, cu voie de la Banul Popa:)
Azi, abia după cafea, s-a umplut din nou sala Centrului. Cu spirit s-a umplut, căci şi elevii aduşi de poetul, întîmplător profesor, Dan Petruşca, sunt spirit. Embrionar. Ei au ocupat niscai scaune din fundul sălii, dar spaţiul era bine populat de boieri ai literei şi ideilor. Nu dau nume, le veţi găsi prin cronici.
Mă aşteptam ca măcar pe Geo Popa să-l văd cu cearcăne la ochi, răguşit, istovit şi mişcîndu-se mai în ralanti după ce, timp de două zile, a făcut faţă la mii de întrebări, a distribuit sute de zîmbete, sute de diplome, sute de mulţumiri. Rostind un milion de cuvinte, Popa a oficiat iar încă o slujbă închinată creaţiei. Toate la locul lor, împletind natural, fără excese consemnabile şi fără pic de cabotinism, boema artiştilor cu rigoarea ştiinţificilor, curiozitatea publicului mirean cu savantele peroraţii specifice celor deja aleşi. În sensul de mulţi chemaţi, puţini aleşi.
După "Cultura încotro?" - întrebarea retorică a mesei rotunde din dimineaţa asta, şi după speech-urile (unele prea lungi, altele prea scurte) ale celor care şi(-au) prezentat o sumă de cărţi, mi-am zis că era corectă o formulare cu efect audio şi mai puternic : "Culturo, încotro?". Căci, direcţia pe care-o urmează cultura n-a desluşit-o nici un vorbitor. Doar scriitorul Pavel Şuşară şi eminentul renascentist C.D.Zeletin - în discursuri cuceritoare, presărate cu fin umor şi susţinute de asociaţii de idei imprevizibile - au demonstrat că firul creaţiei umanistice nu are sfîrşit, chiar dacă, în istorie, e acoperit temporar de văluri ideologice.
Seara am asistat la un vernisaj al unei expoziţii de sculptură. Autorul, Aurel Vlad, a fost prezentat de rectorul Academiei de Arte din Bucureşti. Doamna Ruxandra Demetrescu a avut un discurs despre care Gică Băltăţescu, ziarist cu diplomă, mi-a şoptit la ureche că l-a mai auzit de cîteva ori, la alte vernisaje, doar numele autorului era altul. A glumit, fireşte. Dar, pe bune, limba de lemn era foarte vizibilă.
A venit la rînd criticul de artă Valentin Ciucă, cu o prezentare tip ieşean, adică fluvială şi exhaustivă, pe care am resimţit-o pînă în tendonul lui Ahile pe care-l am, după o oră de ascultat în picioare.
La final, numitul deja Pavel Şuşară, bravo lui, a fost încă o dată scînteietor. După altă aproape o jumatate de oră de comparaţii, impresii şi decrete despre cît este de genial autorul, era cît p-aci să aprindă lemnul lucrărilor expuse.
Mă gîndeam la non multa sed multum. La est modus in rebus. Dar mi-a trecut. Totul a fost frumos şi nimic nu m-a durut.
Ca să mă dau mare, în timp ce mă plimbam prin expoziţie,în sfîrşit, am întrebat un artist plastic ce-ar zice de-alde Michelangelo, Rodin, Brâncuşi despre cele de le vedeam. Păi, zice,totul în artă s-a spus de-acu 100 de ani. Dar sculptorii trebuiau să facă sculpturi. Că de-aia-s sculptori. Şi pentru că nu puteau să-i imite p-ăia dinaintea lor, le-au făcut altfel. Cît mai altfel posibil. În clipa aia, s-au ivit pe lume criticii de artă. Ca să le explice artiştilor ideea care le-a generat opera. Deşi miraţi descoperind ce-au gîndit şi ce-au simţit în momentele de graţie divină ale creaţiei graţie analizei criticului, artiştilor le-a convenit. Ete, domle ce-am simţit io şi nu ştiam. Noroc de nea criticul care m-a psihanalizat şi mi-a găsit resorturile interioare.
De aici vine misterul creaţiei, genialitatea artistului şi, mai ales, că el trebuie să moară neînţeles.
Şi criticii trebuie să trăiască, nu?

Dincolo de aceste consideraţii, manifestarea la care-am fost martor timp de trei zile constituie o emblemă a valorii. Nu spun mai mult, că nu mă plăteşte nimeni.
Mai spun doar că se pune la cale turnarea lui Geo Popa în bronz. Durează cam o juma de ceas pînă se răceşte şi se întăreşte. Apoi o să-l avem etern, la fel de energic, encombrant, greu de ucis, spre bucuria noastră de a respira, măcar o dată pe an, aerul de la Centrul Apostu care ne face mai deştepţi, mai frumoşi, mai adevăraţi.

La vernisaj a fost prezent chiar şi fashion men în persoană.

CENTRUL APOSTU ACUM DOUĂZECI DE ANI

Locul era mai mult decît misterios. Puţini ştiau ce se află dincolo de zidurile înalte şi groase, acoperite cu ţiglă roşie. Din stradă, dinspre oraş nu se vedea nimic. Trecătorii se fereau să meargă pe lîngă peretele antipatic de beton zgrunţuros, care separa, şi fizic, nomenclatura de plebea muncitoare. Dintr-un turn ciudat, terminat cu o gheretă de observaţie desenată parcă de Le Corbusier, veghea o santinelă, înarmată cu un AKM la vedere. Altfel, arhitectural, tot ce se afla acolo, era foarte modern pentru imaginea generic anostă a peisajului urbanistic pătrăţos, cenuşiu şi inexpresiv al epocii. Clădirea avea linii curajoase, combinaţii inspirate de beton, sticlă şi lemn masiv, în vreme ce, oraşul se dezvolta liniar, cu blocuri anoste, lipsite de cea mai mică urmă de imaginaţie.

Copiilor curioşi li se spunea că aia-i Casa de oaspeţi şi că acolo dorm Tovarăşul şi Tovarăşa, cînd or veni în Bacău.

Nici dinspre lac nu vedeai mare lucru. Aleea asfaltată de pe dig era inaccesibilă publicului. Nu mai ţin minte dacă erau porţi, sau un gard de sîrmă înalt de doi metri care bloca accesul pe faleza lacului. În dreptul clădirii, din dig, ieşea un, să zicem, garaj acvatic pentru şalupa din care tovarăşul ar fi admirat măreţele cuceriri ale socialismului pe plaiurile băcăuane, dacă ar fi avut chef. Numai că n-a avut. N-a fost niciodată la Casa de oaspeţi de pe Bistriţa şi, cu atît mai puţin, nu s-a plimbat cu barca pe lac.

După ce s-a terminat revoluţia în Bacău, (las-că mulţi susţin că nici n-a fost, dar Geo Popa şi cu mine şi cu încă vreo sută de visători fără de brevet o să-i spunem mereu Revoluţie, ştim noi de ce), prin toamna lui 90, aud că misteriosul parc împrejmuit cu ziduri inaccesibile, a devenit Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu”. Şi că a fost uns ca director chiar şeful revoluţionarilor din Bacău. Ei, na, mi-am zis. Asta da. N-am făcut revoluţia degeaba. În sfîrşit, un intelectual, şi nu un activist, conducea o instituţie de cultură în Bacău. Şi nu orice instituţie, una internaţională. Şi nu oriunde, ci în fosta înfricoşătoare casă a lui Ceauşescu. Bravă schimbare. Fie şi numai pentru asta, a meritat să riscăm să murim în nopţile acelea de nesomn, teamă şi teroare pe care le-am petrecut în sediul comitetului judeţean PCR.

Centrul este unul dintre puţinele cadouri durabile pe care ni le-a dat „schimbarea”, în afară de libertatea perisabilă de a spune ce gândeşti şi de cea de a călători.

Au mai fost ceva daruri ale revoluţiei. Care, din prea mult şi naiv entuziasm, au dispărut repede: ziarul Pur şi Simplu – desfiinţat de întreprinzătorii Haritonovici şi Cercasov - televiziunea Symbol – falimentată de propriul patron, participarea la congresul Casa dEuropa (în 1990, la Bari, Italia, se discutau premizele Uniunii Europene, aşa cum este ea acum!), turneele în străinătate – compromise de mineriade.

Chiar de la începuturi, Centrul a fost simţit de intelectualitate şi de iubitorii culturii din Bacău, drept spaţiul ideal în care spiritus loci, vibraţia ascunsă a vocaţiei spre mai bine, mai frumos, mai adevărat, aveau o valenţă pe care nici o altă instituţie culturală a oraşului nu şi-o putea asuma: libertatea deplină, lipsită de canoane impuse – politice sau administrative.

Principiul pe care l-a impus Centrul programului său cultural a fost exclusiv axiologic. Asta cerea Geo Popa ca să accepte să fie gazda unui spectacol, a unei expoziţii, colocviu sau a unui festival: să aibă valoare. Estetică, educativă, documentară, informativă. Şi mai avea o pretenţie: să se implice. În stilul său noncomformist, paradoxal, uneori şocant, dar cu profunzimi de coerenţă şi cu subtilităţi conexe pour les connaisseurs, descoperite de unii după stingerea reflectoarelor, prin meditaţii impuse. Dacă expresia ”omul sfinţeşte locul” are vreo sămînţă de înţelepciune, asta se poate proba cu programele celor douăzeci de ani de nelinişte metafizică care pluteşte peste grădina de pe malul lacului Bistriţa 2.

Negarea prin absorbţie pare să fie o a doua direcţie a politicii de program cultural a Centrului. Nu poţi adăuga valoare unei culturi, ştergînd secole de mărturii spirituale ale românilor. Nu poţi clădi edificii ideatice rezistente în timp fără să ai rapel în creaţia înaintaşilor. Nu poţi lăsa urme în devenirea conştiinţei naţionale, fără să ţii seama de toţi paşii făcuţi de cei care au creat fiinţa spirituală a neamului, înaintea ta.

În articolul programatic care figurează în primul număr din februarie 1992 al revistei proprii a Centrului, Geo Popa defineşte esenţa combustibilului care continuă să anime mecanismul instituţiei: „Pornind de la ideea că arta nu trebuie să slujească unei forţe politice sau alteia, noua instituţie…urmăreşte să desfăşoare o activitate pluridisciplinară care să îmbine în mod fericit diferitele manifestări ale artelor, punînd astfel în valoare şi demonstrînd eternitatea prin cultură – pilonul de rezistenţă al neamului.

Vom rămîne noi înşine numai prin cultivarea valorilor autentice, numai fiind solidari întru făptuirile de spirit. Acesta este adevărul pe care îl susţinem. În numele lui am înfiinţat aici, la Bacău, Centrul Internaţional de cultură şi arte „George Apostu”. Şi acum un periodic cultural căruia i-am zis VITRALIU – dorit a fi memoria vie a lucrurilor semnificative care se întîmplă în acest loc. Ni l-am imaginat deci, în primul rînd ca pe o mărturie a faptei, dar şi ca o formă de rezistenţă la ignorarea voită, la desconsiderări brutale, la nonşalante, „nevinovate” aprecieri meschine, atotnivelatoare, şi, poate, un leac pentru vindecarea acestora.”

Centrul leagă fără prejudecăţi, într-un lanţ firesc şi inteligent, moştenirea culturală şi tradiţiile de expresia modernă, imaginativă, nelimitat insolită a mileniului trei. La invitaţia Centrului, care, refuzînd compromisul şi veleitarismul, s-a dovedit un protector energic al spiritului liber, dar nu a trădat niciodată principiul tutelar al valorii, au trecut prin Bacău şi au lăsat urme toţi marii intelectuali, toţi marii artişti cu care ne mîndrim că suntem contemporani.

Prin 1993, am primit propunerea de a participa la editarea revistei VITRALIU. Am simţit-o ca pe-un comandament suprem. Apăruseră deja 3 numere şi urma să găsim împreună formule grafice şi editorială cît mai originale, mai apropiate de spiritului novator care se impusese ca element sinequanon în tot ceea ce emana din Centru. Cîţi eram acolo, în nopţile cînd zămisleam noua faţă a Vitraliului? Erau Constantin Donea, Carmen Mihalache, Octavian Voicu, Victor Eugen Mihai, Sergiu Adam, Viorel Cojan, Florin Stanca. După dispute democratice, argumentate pentru locul fiecărui semn, pentru forma ideală a gîndurilor şi a imaginilor postate în paginile Vitraliului, după nesfîrşite discuţii, Geo Popa a dat bun de tipar unei publicaţii care rămîne peste ani semnul neperisabil al renaşterii noastre spirituale.

În anii aceia de început, am avut onoarea – şi n-o spun din complezenţă – să propun o serie de manifestări care au fost incluse pe afişele Centrului. Mereu altfel de manifestări, care să vibreze cu aşteptările unei epoci aflate în permanente căutări, nici acum terminate. Ceva titluri dau aici, din cele care mi-au mai rămas prin memorie: Zilele cărţii, cărţile zilei, Măcar o dată pe an, Masca – o sărbătoare continuă, Festivalul Naţional al Filmului Etnofolcloric, Tabăra Olarilor. Acestea toate, şi încă altele, s-au adăugat în mod firesc sutelor de manifestări culturale şi artistice de nivel european care s-au păstrat în memoria culturală a Bacăului şi a ţării.

Fie ca lumina din ferestrele Centrului, care înnobilează un cer prea deseori bacovian, să ne apropie şi pe mai departe pe noi de noi înşine şi pe noi de valorile autentice ale ideilor şi formelor cu care această instituţie culturală europeană ne-a obişnuit în cele două decenii de existenţă.