joi, noiembrie 11, 2010

CENTRUL APOSTU ACUM DOUĂZECI DE ANI

Locul era mai mult decît misterios. Puţini ştiau ce se află dincolo de zidurile înalte şi groase, acoperite cu ţiglă roşie. Din stradă, dinspre oraş nu se vedea nimic. Trecătorii se fereau să meargă pe lîngă peretele antipatic de beton zgrunţuros, care separa, şi fizic, nomenclatura de plebea muncitoare. Dintr-un turn ciudat, terminat cu o gheretă de observaţie desenată parcă de Le Corbusier, veghea o santinelă, înarmată cu un AKM la vedere. Altfel, arhitectural, tot ce se afla acolo, era foarte modern pentru imaginea generic anostă a peisajului urbanistic pătrăţos, cenuşiu şi inexpresiv al epocii. Clădirea avea linii curajoase, combinaţii inspirate de beton, sticlă şi lemn masiv, în vreme ce, oraşul se dezvolta liniar, cu blocuri anoste, lipsite de cea mai mică urmă de imaginaţie.

Copiilor curioşi li se spunea că aia-i Casa de oaspeţi şi că acolo dorm Tovarăşul şi Tovarăşa, cînd or veni în Bacău.

Nici dinspre lac nu vedeai mare lucru. Aleea asfaltată de pe dig era inaccesibilă publicului. Nu mai ţin minte dacă erau porţi, sau un gard de sîrmă înalt de doi metri care bloca accesul pe faleza lacului. În dreptul clădirii, din dig, ieşea un, să zicem, garaj acvatic pentru şalupa din care tovarăşul ar fi admirat măreţele cuceriri ale socialismului pe plaiurile băcăuane, dacă ar fi avut chef. Numai că n-a avut. N-a fost niciodată la Casa de oaspeţi de pe Bistriţa şi, cu atît mai puţin, nu s-a plimbat cu barca pe lac.

După ce s-a terminat revoluţia în Bacău, (las-că mulţi susţin că nici n-a fost, dar Geo Popa şi cu mine şi cu încă vreo sută de visători fără de brevet o să-i spunem mereu Revoluţie, ştim noi de ce), prin toamna lui 90, aud că misteriosul parc împrejmuit cu ziduri inaccesibile, a devenit Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu”. Şi că a fost uns ca director chiar şeful revoluţionarilor din Bacău. Ei, na, mi-am zis. Asta da. N-am făcut revoluţia degeaba. În sfîrşit, un intelectual, şi nu un activist, conducea o instituţie de cultură în Bacău. Şi nu orice instituţie, una internaţională. Şi nu oriunde, ci în fosta înfricoşătoare casă a lui Ceauşescu. Bravă schimbare. Fie şi numai pentru asta, a meritat să riscăm să murim în nopţile acelea de nesomn, teamă şi teroare pe care le-am petrecut în sediul comitetului judeţean PCR.

Centrul este unul dintre puţinele cadouri durabile pe care ni le-a dat „schimbarea”, în afară de libertatea perisabilă de a spune ce gândeşti şi de cea de a călători.

Au mai fost ceva daruri ale revoluţiei. Care, din prea mult şi naiv entuziasm, au dispărut repede: ziarul Pur şi Simplu – desfiinţat de întreprinzătorii Haritonovici şi Cercasov - televiziunea Symbol – falimentată de propriul patron, participarea la congresul Casa dEuropa (în 1990, la Bari, Italia, se discutau premizele Uniunii Europene, aşa cum este ea acum!), turneele în străinătate – compromise de mineriade.

Chiar de la începuturi, Centrul a fost simţit de intelectualitate şi de iubitorii culturii din Bacău, drept spaţiul ideal în care spiritus loci, vibraţia ascunsă a vocaţiei spre mai bine, mai frumos, mai adevărat, aveau o valenţă pe care nici o altă instituţie culturală a oraşului nu şi-o putea asuma: libertatea deplină, lipsită de canoane impuse – politice sau administrative.

Principiul pe care l-a impus Centrul programului său cultural a fost exclusiv axiologic. Asta cerea Geo Popa ca să accepte să fie gazda unui spectacol, a unei expoziţii, colocviu sau a unui festival: să aibă valoare. Estetică, educativă, documentară, informativă. Şi mai avea o pretenţie: să se implice. În stilul său noncomformist, paradoxal, uneori şocant, dar cu profunzimi de coerenţă şi cu subtilităţi conexe pour les connaisseurs, descoperite de unii după stingerea reflectoarelor, prin meditaţii impuse. Dacă expresia ”omul sfinţeşte locul” are vreo sămînţă de înţelepciune, asta se poate proba cu programele celor douăzeci de ani de nelinişte metafizică care pluteşte peste grădina de pe malul lacului Bistriţa 2.

Negarea prin absorbţie pare să fie o a doua direcţie a politicii de program cultural a Centrului. Nu poţi adăuga valoare unei culturi, ştergînd secole de mărturii spirituale ale românilor. Nu poţi clădi edificii ideatice rezistente în timp fără să ai rapel în creaţia înaintaşilor. Nu poţi lăsa urme în devenirea conştiinţei naţionale, fără să ţii seama de toţi paşii făcuţi de cei care au creat fiinţa spirituală a neamului, înaintea ta.

În articolul programatic care figurează în primul număr din februarie 1992 al revistei proprii a Centrului, Geo Popa defineşte esenţa combustibilului care continuă să anime mecanismul instituţiei: „Pornind de la ideea că arta nu trebuie să slujească unei forţe politice sau alteia, noua instituţie…urmăreşte să desfăşoare o activitate pluridisciplinară care să îmbine în mod fericit diferitele manifestări ale artelor, punînd astfel în valoare şi demonstrînd eternitatea prin cultură – pilonul de rezistenţă al neamului.

Vom rămîne noi înşine numai prin cultivarea valorilor autentice, numai fiind solidari întru făptuirile de spirit. Acesta este adevărul pe care îl susţinem. În numele lui am înfiinţat aici, la Bacău, Centrul Internaţional de cultură şi arte „George Apostu”. Şi acum un periodic cultural căruia i-am zis VITRALIU – dorit a fi memoria vie a lucrurilor semnificative care se întîmplă în acest loc. Ni l-am imaginat deci, în primul rînd ca pe o mărturie a faptei, dar şi ca o formă de rezistenţă la ignorarea voită, la desconsiderări brutale, la nonşalante, „nevinovate” aprecieri meschine, atotnivelatoare, şi, poate, un leac pentru vindecarea acestora.”

Centrul leagă fără prejudecăţi, într-un lanţ firesc şi inteligent, moştenirea culturală şi tradiţiile de expresia modernă, imaginativă, nelimitat insolită a mileniului trei. La invitaţia Centrului, care, refuzînd compromisul şi veleitarismul, s-a dovedit un protector energic al spiritului liber, dar nu a trădat niciodată principiul tutelar al valorii, au trecut prin Bacău şi au lăsat urme toţi marii intelectuali, toţi marii artişti cu care ne mîndrim că suntem contemporani.

Prin 1993, am primit propunerea de a participa la editarea revistei VITRALIU. Am simţit-o ca pe-un comandament suprem. Apăruseră deja 3 numere şi urma să găsim împreună formule grafice şi editorială cît mai originale, mai apropiate de spiritului novator care se impusese ca element sinequanon în tot ceea ce emana din Centru. Cîţi eram acolo, în nopţile cînd zămisleam noua faţă a Vitraliului? Erau Constantin Donea, Carmen Mihalache, Octavian Voicu, Victor Eugen Mihai, Sergiu Adam, Viorel Cojan, Florin Stanca. După dispute democratice, argumentate pentru locul fiecărui semn, pentru forma ideală a gîndurilor şi a imaginilor postate în paginile Vitraliului, după nesfîrşite discuţii, Geo Popa a dat bun de tipar unei publicaţii care rămîne peste ani semnul neperisabil al renaşterii noastre spirituale.

În anii aceia de început, am avut onoarea – şi n-o spun din complezenţă – să propun o serie de manifestări care au fost incluse pe afişele Centrului. Mereu altfel de manifestări, care să vibreze cu aşteptările unei epoci aflate în permanente căutări, nici acum terminate. Ceva titluri dau aici, din cele care mi-au mai rămas prin memorie: Zilele cărţii, cărţile zilei, Măcar o dată pe an, Masca – o sărbătoare continuă, Festivalul Naţional al Filmului Etnofolcloric, Tabăra Olarilor. Acestea toate, şi încă altele, s-au adăugat în mod firesc sutelor de manifestări culturale şi artistice de nivel european care s-au păstrat în memoria culturală a Bacăului şi a ţării.

Fie ca lumina din ferestrele Centrului, care înnobilează un cer prea deseori bacovian, să ne apropie şi pe mai departe pe noi de noi înşine şi pe noi de valorile autentice ale ideilor şi formelor cu care această instituţie culturală europeană ne-a obişnuit în cele două decenii de existenţă.