joi, noiembrie 25, 2010

CUM SĂ-ŢI ŢII FAMILIA DIN ŞAPTE MILIOANE

În vacanţele de vară, cît am fost elev, tata mă lua cu el la muncă, să-nvăţ ce-i aia să-ţi cîştigi existenţa. Pînă prin vacanţa dintre a şaptea şi-a opta, prichindel cum eram, mă băgam în seamă aducîndu-le meşterilor din echipa de dulgheri apă de la pompă şi ţigări de la debit. Dar le mai şi dădeam la mînă cuie, scînduri, sau unelte pe schelă, caz în care aveam voie să urc pe schelă, la nivelul de sus al clădirii care se construia. După ce-am intrat la liceu, vacanţele mele aveau două luni de muncă şi o lună de litoral, cu banii cîştigaţi. Am învăţat să bat cuie, să le scot, să cioplesc cu tesla, să şlefuiesc cu robangul (premiu pentru cine ştie ce-i aia!). Să tai cu coada de vulpe, să dau nivel cu furtunul, să sudez cu acetilenă, să dau cu tîrnăcopul, să merg pe schelă la înălţime, să bat pămîntul cu tălpici, ştiu tot de-atunci.
Şi, tot de mic, cunosc expresia şase, vine şefu. La şase, vine şefu, ritmul se înteţea, popii se plantau mai repede, se-nroşeau vîrfurile cleştilor care legau cu sîrmă fierul-beton iar cazmalele scoteau scîntei. În construcţii, popii, ca să nu rămîneţi în ceaţă, nu-s ăia cu potcap de la biserică, îs lemnele alea rotunde care sprijină cofragul de placă. Iar placa nu e placă dentară sau de picap. E podeaua de beton pe care calci cînd eşti la etaj. Iar tesla, n-are de-a face cu inventatorul ăla celebru. Sau poate că da.
Ce vreau să spun e că, de pe atunci, şantierele mă fascinează. E o mare chestie să fii constructor şi să laşi în urmă ceva care să dureze zeci, poate sute de ani. Să zică unu, peste o sută de ani cînd va trebui reparat sau dărîmat edificiul la care-ai bătut şi tu un cui: Băi, da al dracu, cum băteau ăştia cuiele, de nici nu poţi să le scoţi. Adă flexu, Vasile, să-l tai, că mă prinde noaptea icişa!
Pe vremea aia cînd mă-ndrăgosteam io de şantiere, venea Protecţia Muncii şi controla. Era Muma Pădurii. Îi tremura basca pînă şi lu Şefu, cînd apăreau sclifosiţii ăia cu amenzile lor. Bă, Nicule, pune-ţi casca pe scăfîrlie. Ioane, să nu te văd fără mănuşi, Lovine, marş de-ţi pune bocancii, că nu eşti la tenis. Şi tu, bă Spiridoane, trage salopeta pe tine că-ţi ia naibii foc treningu de la sudură şi mă bagi la pîrnaie. Şefu avea grijă de oamenii lui, că era buba dacă se rănea vreunul la muncă.
Bag seama că treaba nu mai e aşa. Am fost pe şantierul Pasajului care trece pe sub calea ferată. Mişto lucrare. Spre cartierul CFR, unde şef e un român italianizat de vreo doujde ani, muncitorii sunt echipaţi cum vezi pe Discovery. Dincoace, în capătul dinspre oraş, băieţii lucrează în hainele de-acasă, mai fumează în coada lopeţii, mai cară cîte-o roabă în doru lelii, cofrajele puse mai deampulea, merge şi aşa, se repară la tencuit. Noroiu-i pîn-la glezne. Canci mănuşi, căşti de protecţie, salopete.
Un excavator scotea pămînt dintr-o groapă de vreo trei metri. Băga cuva după cum îl dirija un nenorocit care se afla chiar în groapă. Pămîntul e lutos, umed, alunecos, tocmai ce-a plouat. Pericol mare de prăbuşire, ce mai. Băi Pahome, gata, bă, hai sus, că-i masa.
Cuva iese din groapă cu Pahome în ea şi-l depune chiar în faţa mea. Pahome are o ţigară-n colţul gurii şi pe cap o şapcă pe care scrie Naiki. Zice să trăiţi cînd mă vede. Pe geaca lui, abia deslusesc literele aurii pline de pămînt: NOT DISTURB.
Care-i treaba, şefu?
Păi, zic, treaba e că-i cam nasol cum stai matale acolo şi poa să te lovească excavatoru, sau să cadă, ferească Dumnezeu, malul de pămînt, să te-ngroape.
Lasă, şefu, că am o asigurare babană de viaţă. De-o sută de milioane. Şi dac-o fi s-o mierlesc în accident, mi-am salvat familia. Că am trei copilaşi. Şi nevastă-mea-i deşteaptă, are liceul, şi-o să-i dea în judecată pe ăştia şi mai cîştigă ea ceva.
Că din şapte milioane, cum să trăieşti cinci inşi?

Un comentariu:

  1. distractiv? interesant? extraordinar?
    filme de groaza, vai de viata nostra!

    RăspundețiȘtergere