AL DOILEA, AL TREILEA ŞI AL PATRULEA RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRILE MICII OLANDEZE

V-am spus că există o mică olandeză care vrea să ştie cît mai multe despre România şi mi-a pus (nu ştiu de ce mie!) o serie de întrebări. La prima am răspuns. Urmează celelalte.

Ce anume vă făcea să vă daţi seama că era comunism?

România era o cazarmă, un lagăr. Toată lumea era într-un fel sau altul, înregimentată. Era o atmosferă militară. Copiii de grădiniţă erau organizaţi în “Şoimi ai patriei”, cei de 8-14 ani erau pionieri cu cravată roşie la gît. Adolescenţii erau membri în Uniunea Tineretului Comunist, iar maturii erau membri de partid. Trăiam, de fapt, aceeaşi situaţie pe care o creaseră Hitler în Germania nazistă şi Stalin în Rusia. Îndoctrinarea nu admitea nici o replică. Nu aveam voie să vorbim cu străinii care vizitau România. Foarte greu se obţinea paşaport şi aprobare pentru excursii peste hotare. Ziarele scriau numai despre comunişti şi despre Ceauşescu. Totul era cenzurat. Invariabil, Capitalismul era rău, Comunismul era bun. Asta se învăţa încă din primii ani de şcoală. În programele de ştiri externe, cînd era vorba de Franţa, Olanda, Italia, Anglia sau SUA, vedeam numai orori: accidente, erupţii vulcanice, greve, asasinate, inundaţii, cutremure, crahuri bancare, sinucideri, etc. Iar despre noi, citeam că avem numai succese, că a crescut producţia, că vacile dau 30 de litri de lapte pe zi, că o ducem super şi că suntem fericiţi. Numai că în casă era frig, se lua curentul electric de zece ori pe seară, era întuneric pe stradă şi stăteam la coadă pentru carne sau lapte cîte o noapte întreagă. În timp ce, la noi, prin anii 70, vedeam pe stradă doar oribilele maşini sovietice Volga, Moskvici şi Pobeda, eu eram îndrăgostit de superbul Stingray, fabricat de General Motors.

Şi noi gîndeam: Cum dracu, dacă în Capitalism e atît de rău şi în Comunism atît de bine, de ce la noi e atît de rău şi la ei atît de bine?

Cât stiaţi despre alte țări (având în vedere cã nu era televiziune dinafarã) ?

Multe ştiam. Dar ni se păreau minuni care nu există. În copilărie citeam Jules Verne, Lewis Caroll, cărţi de călătorii, de istorie, literatură universală.Unii primeau ziare şi reviste de la rudele din străinătate şi ne luptam să le citim în franceză, engleză sau germană pînă ajungeau ferfeniţă. Apoi, prin anii 80 au apărut aparatele video şi vedeam casete cu filme despre realităţile adevărate din Vest. Progresul generat de democraţia occidentală era clar superior celui din ţările comuniste. Asta ne făcea să visăm, ca atunci cînd citeam literatură ştiinţifico-fantastică.

Care erau lucrurile pozitive pe atunci ?

Pozitiv era că aveai siguranţa zilei de mîine. Aveai un loc de muncă, locuinţă de la stat, dar aveai şi “libertatea” de a înghiţi mizeria, minciuna oficială, întunericul, foamea şi frigul din case fără să protestezi. Pozitiv cu adevărat era solidaritatea în care suportam atmosfera aceea kafkiană, prieteniile adevărate, bucuria de a fi în familie.