CE RĂU AM FĂCUT AZI

Am ţipat la Lup, asta am făcut rău.
L-am prins scormonind în grădină, fix acolo unde săpa şi anul trecut, lîngă gărduţ. Unde, în toamnă, am plantat iederă verde mereu. Mi-am zis că, dacă plantez ceva acolo, n-o să mai aibă chef să facă groapă. Dar, nu. El scormoneşte exact în locul ăla. Face o gaură de vreo juma de metru.
Ce-o fi în capul lui?
Asta i-am strigat: Lup, ce dracu ai în cap?
A luat-o la goană i s-a băgat la coteţ. Problema e că nu mai iese nici dacă îl chem. Semn că l-am jignit şi e foarte supărat. Nici salam nu mai vrea.

Poate iese la noapte, să-şi desăvîrşească gaura.

UN HUMMER LA NEHOIU

După un drum cu un milion de serpentine, montaigne russe curat, iată-mă în Nehoiu. Ce este Nehoiu? Este o aşezare în judeţul Buzău, plasată demenţial între munţi, pe coline cam ca la Lausanne. Dacă n-aţi văzut Lausanne-ul, hai la Nehoiu. Numa că, e niscai diferenţe. La Nehoiu avem miei care latră, o catedrală cît lumea, baruri care trag obloanele la ora 10 seara şi restaurante în care felul specific al zonei este ceafa la grătar. Şi n-avem taxiuri şi nici lumină pe stradă. Dar vrem să facem turism. Vrutu-i liber.

În drum spre, am dat de herghelia de la Cislău şi de tabăra de sculptură de la Măgura. La herghelie, n-am putut intra, că directorul nu era, iar gardianul n-avea voie. La Măgura am oprit într-o curbă-pantă şi am făcut ceva poze.

În oraşul Nehoiu m-am plimbat de la ora 8 la ora 11 seara. Am întîlnit trei oameni: o fată de vreo 12 ani alergînd şi două vînzătoare care măturau în faţa unui magazin. În faţa pizeriei din centru am văzut un Logan alb, foarte frumos tunat. Cu halogene şi bandouri argintate. Pe drumul care trece prin urbe de la Buzău la Braşov a trecut un camion încărcat cu lemne din care ieşeau scîntei. O să încerc să-mi ucid insomnia la pensiunea Roza.

Scleroza. Patronul are Hummer, c-avea Tuareg. Ce să-ţi mai doreşti la Nehoiu?

NU SE MAI NASC ROMÂNI

Nasol. Puneţi-vă pe futut, fraţilor. Statisticienii zic că populaţia României a scăzut, în luna februarie, cu 6.786 de persoane, după ce în luna ianuarie numărul românilor scăzuse cu 7.124 de persoane. În februarie s-au născut 14.917 de copii, cu 1.408 mai puţini decât în luna ianuarie şi au decedat 21.703 de români, cu 1.746 mai puţini ca în luna anterioară.
Şi din ăştia, nimeni nu ştie cîţi îs ţigani cu ceferticat de român.
Nasol cu aritmetica. După calcule, în 20 de ani românii devine rara avis.
Bine că n-apuc.

PHOENIX LA PHOENIX

La petrecerea de aniversare a maestrului Zamfir, am mimat bucuria că împlineşte 70 de ani şi tristeţea că împlineşte 70 de ani. Cam toţi cei peste 150 de invitaţi pe sprînceană (mulţi prieteni din străinătate şi ziarişti) au făcut acelaşi lucru, zîmbind cu lacrimi în ochi mai tot timpul serii. Printre ei am remarcat pe: George Stanca, Mihaela Tatu, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Grigore Leşe, Gheorghe Turda, Paula Iacob, Nicolae Voiculeţ, Octavian Ursulescu, pictorul Horia Ghelu, dr. Talal Essa, Liana Stanciu, Ştefan Gheorghiu şi pe (!!!) Nicolae Ulieru. Singura televiziune prezentă a fost OTV, prin obraznicul de Horaţiu Tudor care i-a luat un lung interviu sărbătoritului.
Artistul a făcut un speech memorabil în care şi-a reafirmat valorile existenţiale, apoi s-a nuntit firesc cu nemurirea, într-un recital care a lăsat fără aer asistenţa, şoptind din nai mai bine de trei ore cum se trăieşte viaţa pînă-n prăsele. Renăscîndu-te mereu din propriul scrum.Evenimentul a avut loc în salonul mare al Clubului Phoenix (Cernica- www.phoenixcernica.ro), al cărui patron este un turc simpatic, domnul Kerim. Că un patron român simpatic care să susţină arta românească, mai rar sau de loc.

PLANETA ZAMFIR

Gheorghe Zamfir împlineşte pe 6 aprilie 70 de ani. I-a petrecut între agonie şi extaz, aşa cum stă bine unui om dominat de nelinişti existenţiale, de aspiraţia spre perfecţiune, de dorinţa de a descifra tainele absolutului.
Leonardo de Vinci, Michelangelo, Shakespeare, Mozart, Beethoven, Eminescu, Rilke, Dostoevski, Einstein, şi toate marile minţi pe care umanitatea le are ca reper, au trăit aidoma lui Zamfir: între agonie şi extaz. După aplauzele asurzitoare, după onoruri de care doar marile personalităţi au parte, au urmat mereu deziluzii şi perioade de depresie, alunecări rebele în tenebrele misticismului sau sincope politicianiste. Încercînd să schimbe lumea, să o îndrepte, geniile n-au avut parte mai niciodată de recunoştinţa contemporanilor. În orice caz, nu într-atît cît ar fi meritat.
Fericită omenirea care-l are pe Zamfir respirînd prin naiurile lui.
N-o să fac aici o notă biografică, deşi, poate mulţi s-ar uimi să afle cît de proteică a fost viaţa lui Gheorghe Zamfir şi cîtă vitalitate şi putere de creaţie are acum maestrul. Arată şi se poartă ca şi cum ar fi cu douăzeci de ani mai tînăr, exersează două ore pe zi la nai, pictează, construieşte o casă uriaşă, are grijă de zece căţei şi de nu ştiu cîte pisici şi găini, conduce maşina, dă spectacole.
Azi l-am întrerupt în timp ce lucra la o nouă simfonie pentru nai, vioară şi orchestră. De curînd, a încheiat imprimările la un disc pe care sunt piese interpretate de el vocal (incredibilă voce are!) şi la acordeon. E în pregătire pentru concerte în străinătate şi pentru un turneu cu piese în primă audiţie cu Simfonica din Oradea.
Mîine voi fi lîngă el să-l văd cu ochii mei, trăind tumultuos şi falnic, şi să-i urez nemurirea. De parc-ar mai fi nevoie.

VAI, A LEŞINAT PIŢIPOANCA

E bine ştiut că realitatea bate orice închipuire. A leşinat Zăvoranca, ce ne facem, popor? Iar mă-sa a recurs la forţă ca s-o vadă leşinată pe vedetă la spital! Vai de noi. Dar şi mai vai de capul nostru va fi cînd Irinel va da în vileag tarifele de curvă pe care le practica Monica înainte de a deveni doamnă.
Şi, chiar acum, cîteva măicuţe s-au pus contra la un excavator, că le deranja bîrîitul la rugăciuni.
Propun transformarea spitalelor care se desfiinţează în ospicii. De-alea bine păzite, cu gratii la geamuri. Şi bine aprovizionate cu sedative. Naţia asta a luat-o razna de tot.

PENTRU PRIKI

Pentru că am văzut un film uluitor al lui Nikita Mihalkov, mîine plantez un piersic şi un cireş de mai pe care i-am cumpărat de la Urziceni. Uite-aşa, ca să mai fiu. De-al dracului. Că mai sunt în stare.

Filmul se cheamă "Bărbierul din Siberia" şi deştepţii îl pot vedea pe http://www.youtube.com/user/SubtitledRusMovies#p/c/0/cKLC1KadGr8.

Welcome to my soul.

BACĂU - UN ORAŞ DAT NAIBII

De ce-i Bacăul dat naibii. Păi brandurile de falsificatori de carduri, fabrici de ţigări ilegale, trafic de femei, Bacovia, Alecsandri, Hrebenciuc, Monica, Sechelariu, le are orice urbe română?
Aud că azi s-a făcut Gala Învăţămîntului Băcăuan, o manifestare care se lasă cu bani din partea Primăriei pentru merituoşii ăi mai cool din şcolile, liceele şi universităţile din Bacău. Paraua o scoate primarele, aşa mic şi mult prea nevorbitor cum îl ştim, din buzunarul nu prea adînc al bugetului local. O face de mai mulţi ani, conştient că valoarea oraşului se măsoară în numărul de neuroni pe cap de locuitor. El însuşi e deţinător al cîtorva brevete de invenţii care fac bine oamenilor, fără ca ei să ştie cine-i autorul.
Revin la sujet. Cîteva sute de şcolari din Bacău au primit recunoştinţa comunităţii că au obţinut locuri fruntaşe la olimpiade şi la competiţii de deşteptăciune. Solomon Marcus, academician enciclopedic, născut în Bacău, le-a vorbit copiilor despre cît de important (şi de nasol) e să pui burta pe carte. Şi cît de tare îţi foloseşte în viaţă verbul a şti. N-am fost acolo, la cel mai nou şi mai modern Centru de Afaceri din România, dar am aşteptat cu sufletul la gură să mi se confirme că treaba a fost în regulă.
Inspectorul-şef al şcolarilor n-a onorat invitaţia, că-i din alt partid decît primarul. Şi dacă interesele partidului o cer, coane Fănică, dă-i în mă-sa pe copchii premiaţi de primar.
Cîinii latră, caravana trece.
Putea să mă doară-n cot de chestia asta.
Numa că, iaca, nu risc să mă doară-n cot de praful din Bacău nici cînd sunt departe. Şi, cu atît mai mult, de pepitele de spirit de-acolo.

ANONIMII, SALVATORII ROMÂNIEI

Io, unul, sunt mic. De-aia, nu comentez ce zice ăia mari. Pe principiul "Apa trece, peştele rămân." Adică un peşte - doi peşte. Wikileaks (http://ziarero.antena3.ro/1301242747-Telegrame_Ambasada_SUA_Top_cinci_oligarhi_din_Romania) bagă despre ce ştiam şi tăceam. Şi tot tăceam şi înduram. Şi la prezent la fel. E însă unii curajoşi care curge vorbe din ei. Şi ei vor fi salvarea naţiei. Simt eu în vezică. Romanul obisnuit, (A.I.)	27/03/2011 20:16
spune despre mortii din WikiLeaks,"rahat si iubire".Fosta securitate securista,asa zisa "buna",pentru a aburi romanii,au scos telegramele.De cand sunt scoase telegramele?Incepind din 2009.De ce ne aburesc basistii cu aceste telegrame acum?Ei zic de smecheri,noi spunem de prosti.Pai mai dobitocilor,dupa ce ati facut praf tara asta,acum veniti sa ne aburiti cu ceva care se stia mereu?Inseamna ca va meritati cuvantul dobitoc fara nici un echivoc.Asa cum esaloanele doi si trei ai pcr erau talambe si esaloanele doi si trei ai securitatii lui ceausescu erau jeguri.Deci ala e locul vostru si nu mai aburiti nimic cu WikiLeaks ca nu va baga nimeni in seama.Mirositi,a pute de la distanta,de atunci ca si acum.
PS: (baba ranga)	27/03/2011 20:12
asa ca o completare, informarea asta parca e scrisa de....lazaroiu. zau asa!
nimic extraordinar (baba ranga)	27/03/2011 19:31
un raport facut parca de un scolar care-a consultat presa si-a scris un eseu. un fel de top forbes romanesc. nu spune nimic nou sau secret. americanii au avut intotdeauna informatii bune privind romania, dar le-a lipsit o analiza profunda si corecta. n-au inteles niciodata felul de a fi al romanilor. s-au luat cand dupa unul, cand dupa altul si au gresit mereu.

NECAZ DE BELEA

Deci. Omuleţul şi-a făcut o firmă. S-a gîndit el că se caută electricele. Şi-a zis să-şi facă un depozit, da unde? Păi într-un spaţiu modern, la E85, să-l găsească clienţii. Nou nouţ, pe Calea Romanului, în Bacău. Numa că proprietarul cere chirie. Nu ştim cît. Dar destul. Omuleţul are lift transparent, căldurică, aer condiţionat, geamuri fumurii, apă caldă, confort, de, ca-n Europa.
Iaca începe omuleţul afacerile.
Da nu prea merge, că-i criză. Şi firma-i nouă şi nu prea ştie lumea de ea. Din ce în ce mai greu cu aprovizionarea, cu clienţii neserioşi care nu-şi achită facturile la timp, cu băncile, că na, cum să producă profit dacă n-are marfă? Şi cu ce s-o cumpere, dacă nu cu credite de la bancheri? Tanda pe manda, contabilitatea omuleţului e pe roşu.
Tre să facă economii: renunţă la doi oameni, nu-şi mai face reclamă, păstrează un singur telefon, benzinica cu ţîrîita, dar chiria ? Proprietarul, om cu suflet, îl amînă. Înţelege că nu-i uşor la-nceput. O lună, două, da cît frate, că are şi el belele cu afacerea lui. Ş-apoi, tre să-şi scoată banii investiţi în construcţia clădirii. Aşa că-i spune omuleţului să-i plătească ce are de plătit şi să-şi ia tălpăşiţa. Numa că omuleţul nu face nici una, nici alta. Nu că nu vrea, dar n-are cum.
Aşa că proprietarul schimbă yala de la intrare, pune sigiliu, şi-i comunică chiriaşului că marfa ce-o mai avea acesta pe stoc, plus mobilier, computere şi ce-o mai fi fost, intră-n contul chiriei.
Chiriaşul zice ia mai dă-l în pula mea, sparge yala, rupe sigiliul şi intră în fostul lui spaţiu, să-şi ia ce-i aparţine.
La firma de pază sună alarma. Vin băieţii şi-l prind pe omuleţ înăuntru. Vine şi Poliţiunea şi-ncepe ancheta.
Cît se dă la spargere prin efracţie? Dar la furt calificat?

PROGRAME EDUCATIVE LA TEMBELIZIUNI

Joi, 24 martie 2011, ora 17.25, zapping:
Labeunu e un film românesc vorbit în englezeşte. Ca să ne simţim ca-n America, nu e subtitrat. Eroul principal este cowboyul John Brad. Adică, m-am prins că e vorba de Ion Brad.
Pe Canal D e Oana care-l face de căcat pe fostul ei soţ din hotelul unde s-a cărat.
La PRO e Pepe care-o face de căcat pe Oana.
Pe Antena 1 e bîrfa cu d-na Columbeanu. Cică-i curvă.
Şi pe Antena 2 e bîrfoteca Pepe - Oana, dezbatere. Cică ar fi farsă toată panarama.
La Antena 3 se discută mita sindicală de 40 jdemii de euro cum că i-ar fi montat-o serviciile secrete, care nu mai au ce face, lui Petcu.
La OTV Dan Diaconescu îi trage tare în campania electorală, promiţînd să ne salveze ţărişoara.
Pe Acasă e un foarte frumos serial turcesc. Pe Naţional un foarte frumos serial indian.

Mai vreţi să zăboviţi pe-aici?

Elisabeth Taylor SIC TRANSIT GLORIA MUNDI

Sînt foarte trist cînd miturile se destramă. Cînd se duc dracului poveşti în care mi-am pus toată încrederea.
Azi a dispărut Elisabeth Taylor. Imaginea unei muieri dată naibii, frumoasă şi (destul) de talentată, diva anilor 70. A avut şapte soţi şi opt căsătorii (cu Richard Burton măritându-se chiar de două ori). Iubirea maximă a doamnei a fost însă Richard Burton, alt monstru al ecranului, mort în 1984, cu care s-a iubit cu pasiune şi s-a despărţit de cîteva ori. Artista avea ochi violeţi.
Ca să se împace cu nebuna, Burton îi dăruia dimante şi perle de milioane de dolari. Sigur, nu valoarea cadourilor conta, ci gestul, căci amîndoi erau temperamente vulcanice.
Doamna decedată azi a făcut peste 100 de operaţii de toate felurile, a trăit 25 de ani în cărucior şi a murit la 79 de ani.
Nu m-am topit după ea. Neg vehement zvonurile c-aş fi avut vreo aventură cu ea. Mi-am zis mereu că e prea pentru mine.
N-am pierdut, niciunul, nimic.
Cu toate astea, Elizabeth Taylor a câştigat Oscarul de doua ori în 1960 pentru rolul principal din Butterfield 8 şi în 1967 pentru rolul principal din Who's Afraid of Virginia Woolf.
Eu nu. Totuşi, sunt trist.
S-o odihnească Domnul!

Consumul de hârtie igienică s-a triplat

Păi, da. Fireşte. Că tre să ne ştergem la gură. Că Csibi Barna a zis că nu-i deloc mulţumit de România, de asta vrea un stat nou: Ţinutul Secuiesc. Că Băse o freacă din poziţia de aş băga-o da-i prea scurtă de groasă ce-i. Că parlamentarul european haşdoio nu-şi dă demisia. Că feroviarii şi-au amînat greva. Că Irinel nu-şi lasă Irinuca pe mîna unei prostituate, iar Monica nu-i de acord. Că parlamentarii nu-s de acord să le zicem ţigani la ţigani. Că, dacă n-o mierlim de la Fucushima, vine cutremurul de Vrancea. Că tramvaiele rămîn fără frînă cînd se ia curentul.

Se poate pune bază pe Boc şi pe Băsescu? Da, se poate. Da de ce nu-ncercăm cu acid?

ŞMEKERI DE ROMÂNIA

Am aşteptat cu sufletul la gură.
Acu vreo cîţiva ani, Severin Adrian, membru psdr, pdsr, psd, acuza puterea la putere că otrăveşte apa românilor băgînd în ea doi atomi de hidrogen şi doar unul de oxigen. Tipul, dat naibii de serios şi de titrat ce era, ne-a făcut p-ăi de-am fost corigenţi la chimie să ne căcăm de rîs. Că măcar atâta ştiam, după bac: apa e cu doi H şi un O. Da mi-am zis că bou ca ăsta s-ar da dracului la fund, cînd or vedea că-i prost, în sensul de dispariţie.
Noi ne-am rîs, da el a ajuns la Parlamentul Ioropii. Şmecher tare.
Acu, cic-a vrut şpagos. 12 miles euros ca să treacă şmenuri. Cu alt bovan, Bodu, la menotieră. Şi nu mă mir de loc. C-aşa-i românul, cînd se veseleşte la Strassbourg. Da baba Ioropa le are cu şmekerii. La ea nu ţine vrăjeala.
Nu-i mult pînă cad la năvod Eba, Becali, Vadim, cu alte şmenozeli.
Şmekeri de România, uniţi-vă. Şi aruncaţi-vă unde-i căcatul mai adînc.

PENURIA DE CUVINTE

Păi de-aia scriu rar. Că nu prea mai am cuvinte. Tot mă-ntreb de unde mi se trage penuria de vorbe, că de idei nu duc lipsă. Iar de guraliv, pînă-ntr-o vreme, mi se dusese buhul. Mă întreb, îmi vin în minte ceva răspunsuri, dar cum să le exprim dacă am cuvinte prea puţine? Şi s-ar putea nici să nu fie cele potrivite.
Încerc. Poate mi se trage de la bîlbîiala sindicală în lupta contra codului de muncă. Poate de la nenorocirea din Japonia. Poate de la Luna care stă să ni se prăbuşească-n cap. Poate de la moartea incredibilă a lui Poe. Poate de la întîlnirea bloggerilor cu Viorel Hrebenciuc. Poate de la atacul franco-englez asupra Libiei. Poate pentru că, pur şi simplu, nu mă slăbeşte răceala de vreo două săptămîni.
Poate astea-s cauzele pentru care am rămas mut.
Sau, poate, pentru că noaptea trecută am visat că muream asfixiat. Grozav, gîndeam eu în vis. În sfîrşit, am scăpat.
Din păcate, m-am trezit, am constatat că este ora 4.35 şi m-am apucat de fumat.

Go. Samurai. Kamikaze. Origami. Toyota. Gheişă. Jujitsu. Tsukahara. Sensei. Sushi. Akita. Ikebana. Kabuki.

Poate nu ajută cu nimic să mă rog pentru minunaţii de japonezi. Dar dacă totuşi?

Uimiţi-vă!
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:SbRmXEUPknEJ:japonia-departe-aproape.blogspot.com/+japonia&cd=7&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&client=firefox-a&source=www.google.ro

CUTREMUR LA SFÂNTU GHEORGHE

Aici m-a prins cutremurul din Japonia.

În capitala Covasnei, oamenii şi-au văzut de treabă. Mulţi poliţişti amabili pe străzi, dintre care doi mi-au indicat cum să ajung la hotelul Parc, pentru conferinţa de presă. Profesorii serbau ziua de 8 martie. Dă-l în mă-sa de Cod al muncii, ducă-se pe pulă reducerile de personal şi de salarii, cacă-te pe ele scumpiri. Să ne distrăm, fraţilor, că tot vine The Day After.

Eu mă las continuu de fumat.

Bravos, naţiune!

În Japonia, din ce văd pe ecrane, e mare dezastru. Valuri de zece metri mixează maşini cu clădiri, cu trenuri, cu cîmpuri de orez, cu autostrăzi. Cică turnul tv din Tokio s-a strîmbat, iar 80 de mii de oameni au dispărut. Cutremur uriaş de 8,9 grade.

Vox populi pe străzi: nimeni nu plînge, nimeni nu se precipită, nimeni nu-şi smulge părul din cap. Femei şi bărbaţi calmi şi, culmea, zîmbitori. Fără curent, fără apă, fără metrou, fără căi de comunicaţie, fără lamentaţii.

Iar yenul, ca să vezi, a crescut. Gălbejiţii care aveau bani în străinătate şi-au transferat banii în băncile de-acasă, conştienţi că reconstrucţia nu se poate face decît cu bani. Încă un paradox al Soarelui Răsare.

Bravo, popor japonez!

IO M-AM LĂSAT DE FUMAT

Da. Invidiaţi-mă. Am opt zile de cînd am decis. Gata. Duminica ailaltă n-am aprins nicio ţigară. Luni am vrut să văd dacă-i chiar aşa de simplu şi că m-am lăsat cu adevărat. De trei ori am vrut să văd şi am aprins, corect, trei ţigări. Am tras trei-patru fumuri din fiecare şi le-am aruncat. Ce uşor e să renunţi la acest mizerabil obicei. Marţi, eram deja fericit: nu simţeam nevoia. Miercuri m-am trezit ameţit, mă ardea ceva pe dinăuntru, mă clătinam. Mi-a trecut starea de rău după vreo două fumuri trase în plămîni. Seara am mai tras cîteva fumuri, de nervos ce eram.
Joi a fost nasol. Sevraj, cred. Rău, rău. Am zis să rezist. A trecut spre vineri. Sîmbătă, duminică, luni, cîte două, trei ţigări.
Luni, nervi, draci, laci, amintiri dureroase : patru kentane.
Azi e marţi. N-am fumat pînă la ora trei după amiază.
De la trei pînă acu, am tras cu osîrdie cam zece tutune, da de-alea mentolate. De ziua femeii. De supărare.
Se pune?

UNDE E SPERANŢELE MELE CARE LE-AM PERDUT

Bucureştiul m-a primit ostil. Dragul meu Bucureşti pe care-l purtam în inimă ca pe simbolul unui loc luminos şi vesel unde s-au adunat oameni puternici, capabili să zîmbească şi cînd sunt în necaz, mi s-a părut tern, foşgăitor, un furnicar murdar mişunînd de fiinţe anonime, anodine şi înfrigurate.

În plus, pe panourile de afişaj de pe Magheru (cel puţin), stau afişe sumbre, de doliu.

La toate astea s-a adăugat starea mea de amok.

Mi-a răsunat în minte romanţa aceea de demult pe care-o cîntam la mişto cu amicii de chef.

Dar cine mai are chef de chef dacă la fiecare pas citeşti că iubita ta nu are viitor?

MĂRŢIŞOARE ŞI TUTUN

Vă anunţ că mîine e 1 martie. Cu această ocazie n-am de gînd să dau şi nici să primesc mărţişoare. Frumoasa tradiţie mi-a făcut de fiecare dată movile de draci, începînd de pe la cinci anişori cînd maică-mea mă punea să împletesc şnuruleţe din fire de mătase sau lînică alb-roşii, ca să le dau lu tovarăşa educatoare Veronica Gurău, lu bunică-mea Amalia Silvestru Vidissoni şi lu Adina, prima mea gagică blondă pe care am pupat-o pe gură de s-a scandalizat toată grădiniţa, inclusiv grupa mare. Tovarăşa Gurău ne-a pus la colţ, în colţuri opuse, fireşte, unde am stat cu faţa la perete circa o oră, timp în care, nesimţiţii strigau la noi pupăcioşii şi pupăcioşii după uşă bate toba la păpuşă. Nu mult după această întîmplare m-am apucat de fumat, începînd cu vîrfuri de cocean de păpuşoi. Şi, de-atunci, o ţin tot aşa, de-am ajuns la cincizeci de ţigări pe zi.
Cam sîmbătă seara, cum fumam eu aşa, m-a apucat psihanaliza şi mi-am dat seama că înfiptul mărţişoarelor în pept şi pupatul, două chestii destul de dezonorante pentru un mascul alfa în toată firea, stau la baza nevoii mele de a fuma. Păi, se ştie, ca să reprimi nevoia, tre să ucizi în creier cauzele care, în copilărie, au creat acea obsesie.
Aşa că, odată cu apropierea primăverii, am decis să dau naibii tradiţia asta cu mărţişoarele şi, implicit, să încerc să mă las de fumat. Am început de ieri să mă las. Numa că am început cam într-o doară, deoarece am fumat şapte ţigări, şi alea de împrumut. Din cauza companiei unui fumător înrăit căruia n-am să-i dezvălui decît iniţialele: R.R. Un fel de Rolls Royce al tutunului combinat cu roşul de cabernet.
Azi, ocupat cu învîrtitul covrigului pe DN2, n-am aprins decît trei kentane din care nici n-am prea tras cu plăcerea altădată feroce.
Dacă reuşesc să nu mai fumez, ăsta o să fie mărţişorul meu.
Dacă nu, nu.

MI-A PLĂCUT

Am preluat de pe blogul Laurei Huiban un excurs care e pe inima mea. Dacă avea şi diacritice, era chiar româneşte.

Actorul Geo Popa: “In Viena sint peste 400 de teatre, cu 40 – 50, maxim 60 de locuri, pentru ca ei redescopera trairea comuna dupa mult timp de insingurare. Noi sintem in plin proces de insingurare si nu ne dam seama ca avem nevoie unii de altii, dupa boom-ul asta democratic pe care unii il inteleg si altii nu, cei mai multi, nu. Pentru ca ei simt nevoia ca actorul sa fie aproape, sa comunice cu spectatorul, sa intre in mintea lui aproape, sa traiasca trairile actorului”.

SURPRINZĂTOR? ÎN ROMÂNIA?

Salonul Nautic Internaţional de anul acesta se face în Bucureşti. La Pavilionul ROMAERO.
Salonul aviatic Internaţional de anul acesta se face sigur la Constanţa, pe Marea Neagră.
Că tot ne-a luat apa plajele.

SUBSTITUTIO IN INTEGRUM

În loc să legalizeze prostituţia, act care ar aduce turişti în ţară şi miliarde la buget, aleşii naţiei vor să interzică fumatul, măsură care va reduce drastic încasările.
În loc să dea avantaje patronilor care angajează şomeri şi investesc creind plusvaloare, guvernaciul taie pensii şi ajutoare sociale.
În loc să finalizeze dracu autostrada spre Constanţa, autorităţile renovează o cale ferată pe care, în 1970 ajungeam de la Bucale în trei ore. Şi-acu în şase.
În loc să trăim bine...

Sony şi Soni. CARE-I CURVA?

Un bun amic îmi arată ce căşti super şi-a luat el ca să i le dea lu fiică-sa cadou pentru empetreiul ei. Marca Sony, cu gulguţ de inox şi fir cu bringbrang de dai mai încet dacă te sună la mobil. Da să vezi cum se-aude, zice amicul. Juri că eşti în sală şi-l vezi pe digiraresh cum termină platanele. Sony, şi numa un milion. Brava, zic. Felicitările mele.
La fo două zile intru la chinezul de la Piaţa Sud să iau niscai bile de petancă, faine tare, n-am mai văzut pe altundeva. 25 de lei. Oţel, husă, tot. Lîngă bile, banghesc un vraf de căşti Soni. Ambalate la fel ca Sony-le lui amicu. Cu gulguţ de inox şi fir cu bringbrang. Fix la fel. 6 lei. Îl sun: bă, hai la chinez. Vine. Îi arăt marfa. Da, bă, da-s Soni, nu Sony. Şi nu sună ca alea.
Şase lei nu contează pentru amicu, aşa că, pentru comparaţie, cumpără nişte căşti Soni, made în China, tot bombănind că nu se poate să fie ca Sonyle alea de-un milion.
Mă sună după două ore: Mersi că m-ai dus la chinez. M-a pupat aia mică. Alea Sony se futuseră de ieri, da fiică-mea n-a avut curaj să-mi spună. De scumpe ce erau.

Te bucuri ca prostu

În copilărie, aveam un vecin care avea o filozofie proprie cînd venea vorba de bucurie. Moş Vasile Ercuţă avea o vacă răguşită care-şi etala calităţile vocale tot timpul şi care ne umplea curtea cu miros reavăn de balegă. Mirosul trecea printre leaţurile gardului şi, chiar cînd înfloreau cei zece salcîmi, tot îţi muta nasul din loc. Filozofia bucuriei se manifesta la moş Vasile în zilele cînd mingea cădea în curtea lui, lîngă cotineaţa lui Ursu, o javră fioroasă şi murdară pe care atîrnau laţele ca pe-o oaie netunsă de jdemii de ani. Noi băteam în gard şi strigam la el să ne dea mingea, dar moşneagul, ca să ne facă-n ciudă, venea alene dinspre grajd, lua beşica şi-o arunca în fundul coteţului lui Ursu. Şi-ncepea să fluiere un cîntec vesel. Găseam mingea în curte la noi, după două trei zile. Marghioala, femeia lui, era mai de treabă.
Pe atunci, echipa de fotbal Minerul Comăneşti era într-un război pe faţă cu Petrolul Moineşti. Meciurile din divizia C erau pe viaţă şi pe moarte. Cînd juca Minerul pe teren propriu, strada noastră se umplea de lume care se ducea spre stadion. Cu tobe, trompete, pocnitori, ţevi cu carbid, pancarte şi tămbălău. Dacă se întîmpla să cîştige echipa noastră, lumea aia parcă-nebunea. Era o explozie de bucurie despre care, moş Vasile, rezemat de poartă, zicea: Bă, nene, ia uite-te la ei cum se bucură ca proştii. Oameni în toată firea. De parc-ar fi cîştigat ei ceva! Şi mormăind, pornea şi el agale spre cîrciuma lui Paisa, să tragă o tescovină şi să rîdă de ăia care se bucurau ca proştii.

Mi-am amintit de filozofia lui Moş Vasile, deoarece m-am trezit şi eu bucurîndu-mă ca prostu că nu-i mai văd pe ecran pe Adrian Ursu şi pe agitata de Oana Stancu. Şi mai ca prostul o să mă bucur cînd n-o să-i mai văd nici pe Mădălin Ionescu, pe Creţuleasca, pe madamele Turcan, Pora şi Tatoiu, pe Dana Grecu, pe Brancu, Morar şi pe toate vedetele de carton gofrat care pervertesc bunul simţ şi dreapta judecată a naţiunii. Şi care compromit noţiunea de jurnalist de televiziune şi batjocoresc deontologia profesională.

TOUCH AND GO

Sună telefonul taman cînd cînd citesc factura de gaz. Patru milioane. Şi m-am trezit şi cu parbrizul spart. 5 milioane. Şi afară e-o vreme de cîine. Şi sîmbătă. Şi fumatul provoaCĂ CAncer pulmonar care este letal. Iar Pleşu zice că sunt oameni care, cînd se scoală dimineaţa, spun c-au încurcat-o. Dumnezei, cruci, sfinţi.
- Alo. Da.
- Bă, da tu nu mai scrii nimic pe blogu ăla?
- Cine-i la telefon?
- Eu, bă.
- Care eu?
- Iaca, eu. N-ai subiecte? Chestia cu AMURCO, nu-i subiect?
- Ba da.
- Şi de ce nu scrii?
- Am scris. Am semnat şi petiţia.
- Şi? Atît?
- Ce mai vrei?
- Închide dracului porcăria aia care ne omoară.
- Eu?
- Păi dacă tot te dai varanus.
Tuuu. Tuuu. Tuuu.
- Alo. Alo.
Şi mai cade şi scrumul pe tastatură. Asta, da zi.

Să-ţi dai cu tiribleaşca-n taste

Sub influenţa acestui minunat apus de februarie, m-am trezit apucat de un dor nebun de a face trafic. Pentru alţii, că pentru varanus nu-i cazul. Mi-am dat cu tiribleaşca-n taste şi s-a nimerit să se oprească la http://www.timesnewroman.ro. Îl găsiţi alături, în blogrol.

M-am rîs ce m-am rîs şi mi-am zis: asta e. Lu ăştia merită să le fac reclamă moca. Chiar dac-ar fi doar titlurile.

Articole recente - Life/Death

• Unei statui din Bacău urmează să i se amputeze un picior

• Alți 16 vameși corupți au fost reținuți în declarații: ei nu au declarat nimic.

• După ţigara electronică, pe piaţă va apărea şi sticla de alcool electronică

• Hingherii iau mită de la maidanezii pe care ar trebui să-i prindă

• Mascaţii au descins din greşeală la o adresă corectă

La titlul 3, m-am gîndit că dacă AMURCO ar polua cu alcool şi nu cu amoniac, toată lumea ar tăcea chitic. Hîc!

PS. Ghiciţi ce-i aia tiribleaşcă.

BANCUL LUNII FEBRUARIE - 100% AUTENTIC

Atunci când poliţiştilor şi vameşilor din Vama Siret li se părea că banii de care dispuneau traficanţii erau prea puţini, ei se mulţumeau şi cu prăjituri, usturoi. Cît mai multe din toate.

Cînd li se oferea votcă, vameşii deveneau mai înţelegători:

"Da’ aveţi mai multă? Să nu vă iau de la gura copilaşilor!"

SĂRIŢI, NE OMOARĂ

Niscai băcăuani s-au apucat să strîngă semnături pe o petiţie. Că cică îi sufocă amoniacul emanat periodic de la combinatul chimical a lui Nicolae. Ăla miliardaru pulii care-a cumpărat cu bani de unde mă-sa a avut toate combinatele chimice româneşti. Cam pe moca, da asta-i altă discuţie.
Acu vorbim despre prestaţia lu agenţia de mediu care e autoritatea plătită de mine să-mi apere plămînii de amoniacul care mi-i otrăveşte mai rău decît tutunul de Kent. Cum ar veni că respectiva agenţie, plătită din banii mei, în loc să interzică activitatea ucigaşa a lu domnu amurco, face fente de balerină. Ba că n-are referat de la Ape, ba că Direcţia Sanitară n-a făcut sesizare, ba că pizda măsii.
Ce ştiu io, e că sunt zile cînd e ceaţă. Şi că ceaţa mă face să tuşesc de-mi ies ochii din cap ca la melci.
Că are draci de amoniac în ea. Mai mulţi decît prevede legea.
Ce vorbim aici?
Vorbim că io cred că Agenţia ia şpagă de la boss Nicolae ca să nu-i închidă fabrica de tuse. Fabrica de boală. Şi de moarte, finalmente.
Poate nu ia şpagă Agenţia. Dar nici nu face nica să nu mai tuşesc.
Deşi io plătesc Agenţia ca să mă apere.

IACA, MĂ FUTE GRIJA

Grijile nu mi-au dat pace niciodată. Cum mă lasă una, mă ia alta. M-au făcut în toate felurile, de-am ajuns să cred că iadu-i aicişa, nu după ce-ţi dai duhul. Acu, stau la coadă alte griji, fremătînd în aşteptarea clipei cînd o să mi-o-nfigă pîn-la prăsele.
Prima-i Amurco ăsta care ne-mbată cu amoniac fix cînd i se scoală, sub oblăduirea agenţilor de mediu, ăi de-i plătim să ne apere de poluare. M-am înscris pe lista celor care-i vor pieirea şi aştept consecinţele.
Alta-i aia că bravii pesedeii îl apără pe baronul Nicolescu ca pe-un sfînt. De fapt, tot aşa cum pedeleii le apără pe Anastasoaica şi pe Ridzi, ca cum ar fi fecioare. Noroc că ăilalţi, sunt decenţi. Nici peneleii, peceii sau udemereii, nu apără pe nimeni. Se apără pe ei înşişi.
A treia grijă care mă pîndeşte, e că vameşii aflaţi în relaţii de şpagă cu AC/DC au fost reangajaţi. Tot la vamă, plătiţi tot din bănişorii mei.
A patra e că Jandarmeria Română dă 10 milioane de euro pe „echipamente de reprimare a revoltelor. Cine le-o fi dat ideea, şi de ce?
A cincea e cazul lui Marcel Ţundrea, care a stat 12 ani în închisoare pentru un viol urmat de moartea victimei, faptă pe care nu a comis-o.
Lista e prea lungă pentru un post.
Dar cea mai a naibii grijă, care mă mai lasă cinci minute, iar mă prinde iar mă fute, este ce-o să vă faceţi voi, ăştia de 20, 30, 40 de ani peste zece, douăj de ani, cînd io n-oi mai fi. Că io, una două, îmi pun palma-n fund şi-o şterg pe lumea ailaltă. Şi-o să mai trec pe-aici doar sub formă de strigoi, fîlfîind cu zîmbet de şmecher din aripioare.
Bă, voi ce-o să faceţi? Că Iuropa s-a fi umplut de români. Şi s-o fi săturat de ei. Parcă vă văd cu calabalîcu-n spate în drum spre Anzii Cordilieri.