luni, februarie 28, 2011

MĂRŢIŞOARE ŞI TUTUN

Vă anunţ că mîine e 1 martie. Cu această ocazie n-am de gînd să dau şi nici să primesc mărţişoare. Frumoasa tradiţie mi-a făcut de fiecare dată movile de draci, începînd de pe la cinci anişori cînd maică-mea mă punea să împletesc şnuruleţe din fire de mătase sau lînică alb-roşii, ca să le dau lu tovarăşa educatoare Veronica Gurău, lu bunică-mea Amalia Silvestru Vidissoni şi lu Adina, prima mea gagică blondă pe care am pupat-o pe gură de s-a scandalizat toată grădiniţa, inclusiv grupa mare. Tovarăşa Gurău ne-a pus la colţ, în colţuri opuse, fireşte, unde am stat cu faţa la perete circa o oră, timp în care, nesimţiţii strigau la noi pupăcioşii şi pupăcioşii după uşă bate toba la păpuşă. Nu mult după această întîmplare m-am apucat de fumat, începînd cu vîrfuri de cocean de păpuşoi. Şi, de-atunci, o ţin tot aşa, de-am ajuns la cincizeci de ţigări pe zi.
Cam sîmbătă seara, cum fumam eu aşa, m-a apucat psihanaliza şi mi-am dat seama că înfiptul mărţişoarelor în pept şi pupatul, două chestii destul de dezonorante pentru un mascul alfa în toată firea, stau la baza nevoii mele de a fuma. Păi, se ştie, ca să reprimi nevoia, tre să ucizi în creier cauzele care, în copilărie, au creat acea obsesie.
Aşa că, odată cu apropierea primăverii, am decis să dau naibii tradiţia asta cu mărţişoarele şi, implicit, să încerc să mă las de fumat. Am început de ieri să mă las. Numa că am început cam într-o doară, deoarece am fumat şapte ţigări, şi alea de împrumut. Din cauza companiei unui fumător înrăit căruia n-am să-i dezvălui decît iniţialele: R.R. Un fel de Rolls Royce al tutunului combinat cu roşul de cabernet.
Azi, ocupat cu învîrtitul covrigului pe DN2, n-am aprins decît trei kentane din care nici n-am prea tras cu plăcerea altădată feroce.
Dacă reuşesc să nu mai fumez, ăsta o să fie mărţişorul meu.
Dacă nu, nu.