Text cu bulină roşie

Oraşul în racursi după noaptea de drag cu mimosa sensitiva,pentru că eu sunt căzut pe trotuar în poziţia foetus, cum dorm copiii nimănui.

Dacă alcoolul din mine m-ar lăsa,

aş putea urî lumea, aş simţi că vine ploaia şi aş vedea furnica asta mică amuşinîndu-mi lacrimile de sub cap.

Mă aflu aşadar căzut pe trotuarul din faţa poştei centrale. Trece lume, trec maşini, trece viaţa. Mi-e cald şi mi-e frig. Sîngele meu a luat-o razna pe asfalt, se întinde spre primărie. E ca o dîră de benzină gata să ia foc.

Iar apare furnica, miroase cu două antene ceea ce iese din mine :

Sînge dulce de amant părăsit şi un curcubeu cît aura ta de zeitate nepămînteană - un amestec exploziv pe care n-ai voie să-l atingi. Nimic nu-i place furnicii din produsele fabricii de dureri.

Chiar aici în gross plan e unghia spartă de la degetul meu arătător, dar nu

zăresc tastatura la care scriu sunetele astea, semnele astea de existenţă din ce în ce mai obeză, mîinele pe care nu-l mai vreau, casa contaminată cu virusul tău de scoică lunară. Shit. Trece lumea, se zgîieşte la mine căzut pe asfalt şi întoarce capul spre vitrinele strălucitoare. Nimeni nu cheamă salvarea.

Nici nu mi-ar folosi la ceva. Glonţul otrăvitor circulă de la creier la inimă cu viteza numelui tău,

lăsîndu-mă doar pe dinafară întreg,

condamnat pe cincizeci de ani la puşcărie grea, într-o tulpină unde nu mai încap de frumuseţea ta nemiloasă, cum stăteai pe vîrfuri în faţa aragazului în aşteptarea clocotului meu şi al cafelei.

Pînă la urmă secunda aceea s-a terminat şi uite-mă privind în ochi furnica, o furnică neconcludentă care poartă în antene ţăcănitul scurt al yalei în urma mea, uite-mă cum şterg din agendă ziua de 18 în care brusc ai crescut şi ţi-a rămas mică dragostea mea.

Uite-mă cum stau ca un nod pe asfalt, în faţa acestei furnici care-mi miroase sufletul defect, observă-mi zvîrcolirea artistică din acest spectacol care, orice ar fi, trebuie să continue, uite-mă prăbuşit pe asfalt, ochi în ochi cu insecta neagră care îmi admiră cu ironie singurătatea.

Nu mi-am vopsit pupila cu verde şi nici nu plîng. Ce se vede e iarba prinţesei care-mi creşte de-o vreme în locul sinapselor.