UNDE ŞI DE CE SOLDATUL MĂRŞĂLUIA

Ce urmează e un comentariu la postul "Azi am urlat de neputinţă" pe care l-a scris LiaLia pe blogul ei Rebel-Yell. Reiau şi aici commentul, mulţumindu-i Liei că mi-a amintit momentul în care am început să îmbătrînesc. Obsolet şi resemnat.

Ultima reacţie de revoltă contra nesimţirii, mitocăniei şi prostiei române am

avut-o în 1993. Eram 800 de spectatori în sală. Ne frisona pe toţi un recital profund simţit din poezia lui Nichita. Recita chiar Poetul de pe bandă. Era şi un pian pe scenă. Şi nişte femei superbe care-şi fluturau voalurile de pe trupurile ireal de perfecte.În spatele meu, trei puştani descopereau conotaţii sexuale în tot ce se-ntîmpla pe scenă şi comentau mîrlăneşte. Se rătăciseră pe-acolo. M-am întors spre ei de cîteva ori cu priviri semnificative. Am pus degetul pe buze şi m-au înjurat. Că şi ei plătiseră bilet. Îmi fierbea sîngele în artere. Le simţeam miştocăreala ca un cui înfipt în ceafă. Tot mai multă lume se uita înspre colţul mîrlanilor, dar nimeni nu îndrăznea să ia atitudine. Mă simţeam din ce în ce mai responsabil. M-am ridicat şi m-am prefăcut c-o iau spre ieşire. În dreptul puştilor, m-am întors brusc şi l-am plesnit cît am putut pe primul dintre ei. Palma s-a auzit exact cînd Nichita rostea sacadat "Sol-da-tul măr-şă-lu-ia, măr-şă-lu-ia..." Pe ceilalţi doi i-am prins de urechi, i-am săltat de pe scaune şi i-am tîrît după mine pe hol. Le-a trecut repede surpiza care-i paralizase după gestul meu eroic. S-au smucit şi m-au înconjurat. Trei contra unu. Loveau unde apucau. Din sală se-auzea pianul. Ochelarii mei sfărîmaţi de adidaşii lor cu beculeţe. Hai, bă, gata că vin gaborii, a zis ăl de-l plesnisem. M-au mai înjurat o vreme şi m-au lăsat ghemuit pe marmura albă. Femeia de la uşă mă privea cu milă. Mi-a adunat lentilele de pe jos şi mi le-a întins: "Ce derbedei, domnule, ce derbedei..." N-am ştiut niciodată cine erau obrăznicăturile alea. Atunci aveau 14-15 ani. Sigur acum conduc maşini bengoase cu care te agresează în trafic. Multiplicaţi în nenumărate exemplare, derbedeii de-atunci sunt cei care ne întunecă viaţa şi ne fac să urlăm în noi.

Soldatul mărşăluia, mărşăluia, mărşăluia pînă cînd pînă la genunchi piciorul i se tocea, i se tocea, i se tocea...

Poemul se cheamă TOCIREA.