BANC 31

-Nevastaaa! Nevastaaa! Fa-ti bagajele! Am castigat un milion de dolari!
-Pentru ce sa-mi fac bagajele? Plecăm la munte sau la mare?
-Nu ma intereseaza! Numai sa dispari cat mai repede!

CADOU DE ANUL NOU

Am dat printre hîrtiile pe care voiam să le arunc, peste o cronică la ultima mea carte, publicată în revista VITRALIU. E, de fapt, transcrierea discursului pe care Florin Iaru l-a susţinut în noiembrie 93 la Tîrgul de carte GAUDEAMUS unde s-a lansat volumul.
Pentru că vine Anul Nou, îmi fac cadou acest text, republicînd-ul.

Candoarea disperării
E momentul astral al botezului unei cărţi noi, de aceea trebuie să existe şi o introducere pe care o face o ursitoare care prevede menirea acestui nou născut pe lume. Închipuiţi-vă un om pierdut prin codrii Bacăului, solitar şi în acelaşi timp comunicativ, ambiţios şi totodată disperat, un om care refuză cu îndărătnicie să celebreze dezîndrăgostirea. Pentru el, sfîrşitul lumii este dezîndrăgostirea, clipa în care omul îşi pierde capacitatea de a iubi şi de a fi iubit. Nefericirea acestei fiinţe umane care poate fi orice ca aşezare pe scara socială - inginer, doctor, miner, prim ministru, - este că e şi poet şi că frămîntările lui pot fi vizualizate, pot fi comunicate, pot fi puse în pagină.
Val Mănescu este un autor mai puţin cunoscut din provincia România. Din acea îngrozitoare provincie căreia nu-i vedem de multe ori livezile roditoare din pricina ceţei şi a depărtării. Eu am foarte mulţi prieteni ţn această imensă provincie. În fapt, Bucureştiul e un sat mai mare, un sat fără cîini, de un provincialism profund, practic, o pustietate aglomerată.
Val Mănescu a preferat să rămînă pierdut solitar prin codrii Bacăului şi să scrie într-un fel care nu seamănă cu ceva cunoscut despre dragoste cu dragoste, într-un cod care mi se pare paradoxal, şi anume, cu energie.
În general, cu cît înaintează în vîrstă, un poet devine melancolic şi regretul apare ca prim argument al poeziei. Amintirile, viziunile memorate, tot ce e pierdut în zarea tinereţii are întîietate în faţa poeziei. Un poet care înaintează în vîrstă – pentru că poezia nu are voie să înainteze în vîrstă , ea este o stare care caracterizează tinereţea – calcă peste emoţiile şi umbra poeziei şi încetează să mai fie poet.
Ei bine, Val Mănescu se comportă ca un veritabil puştan, ca un om în forţa celor douăzeci de ani care.îşi imaginează o iubire matură. Pentru el, principalul motor, principala logică, principalul motiv de a fi şi de a recita este acela de a fi îndrăgostit, de a spune lucrurilor pe nume. De exemplu, că în clipa în care se uită în oglindă îşi vede tatăl, dar că se poate şi ruşina că încă mai poate iubi.
El este alcătuit “din molecule de poet sub acoperire” pe care oamenii acelui oraş în care trăieşte nu le pot sesiza. El ne anunţă cu bucurie că mai există cineva la marginea unei lumi care poate împărţi cu altcineva o maşinuţă cu dragoste. În maşinuţa aceea, în care autorul este şoferul lui personal, vieţuieşte şi o dragoste care aşteaptă cuvintele să iasă afară. Dacă n-aş şti că poetul este acum un bărbat matur pe care îl cunosc din tinereţe, de mai bine de douăzeci de ani, aş afirma că autorul “zilei dinaintea sfîrşitului lumii” e un adolescent teribil care nu vrea decît să dea cu tifla părerilor de rău şi prejudecăţilor.
Poezia lui are o expresie de libertate, el însuşi fiind foarte slobod la gură în sensul bun al cuvîntului. Discursul lui se construieşte permanent pe o fundaţie vie, de carne, are corporalitate. Ai senzaţia permanentă că ai intrat într-o poveste de dragoste care începe şi se termină neaşteptat, care nu are niciodată un final obişnuit. De ce acest sfîrşit anume? Abia aici îţi poţi da seama de intenţiile autorului de a-şi incrimina vîrsta, experienţa şi căutările care i-au lăsat un gust amar. Nimic nu e mai important din toate aceste amintiri decît clipa de dragoste; toate fundamentările lumii, toată ordinea firească a lucrurilor se distrug atunci cînd iubirea e pe cale de dispariţie. Doar dacă apeşi pe un buton - “butonul de dat la mic dragostea” – se devoalează această ciudăţenie care se petrece între oameni, dincolo de specie, dincolo de normal şi de absolut, care se cheamă dragoste.
Val Mănescu are un fel foarte personal de a spune lucrurilor pe nume . Dar, în acelaşi timp, neobişnuit, de a fi spontan şi neaşteptat, utilizînd termeni de zi cu zi. În poemele lui, distranţele care îl leagă de trecut se măresc foarte straniu, de la o poezie la alta, în funcţie de intensitatea sentimentelor care l-au atins pe erou. Există şi o mare agresivitate de limbaj şi de trăiri care creşte însă într-un fel poetic şi care îl face să afirme că “nu-i pasă de urletul de peduncul” atunci cînd smulge fructul destinat iubitei.
Val Mănescu este un poet care refuză să îmbătrînească. De aceea mă pune pe gînduri, pentru că refuză să se împace cu destinul poeţilor: acela de a fi POET la douăzeci de ani şi de a nu mai fi POET la maturitate. Pentru el, deplina vîrstă matură este o tinereţe care nu se recunoaşte în fiinţă nici măcar un singur moment. Poţi să constaţi din scriitură, din modul în care în care construieşte versul, o inteligenţă sclipitoare. El are şi o ştiinţă a gradării intensităţii sentimentale care îţi oferă la lectură acea bucurie imensă pe care cititorul o mai regăseşte arareori curată în poezia contemporană şi, paradoxal, mai mult în proză. Este, totodată, foarte ciudat cum atacă el elementele prozei, dar are capacitatea de a reţine spiritul la o tensiune senzuală pur poetică.
Val Mănescu este un poet privilegiat şi profund nu numai pentru că are talent, ci şi pentru că, trăind în provincie, nu are de-a face cu prejudecăţile care omoară spiritul în principalul sat fără cîini al României, Bucureşti.

Banc 30

Un cuplu ia cina intr-un restaurant de lux. La un moment dat se apropie de masa
lor o femeie foarte atragatoare si clar mai tanara decit sotia. Necunoscuta se
apleaca si-l saruta pe barbat cu un gest plin de familiaritate si tandrete. Sotia
hiper-revoltata intreaba :
Cine e fufa asta?, la care sotul raspunde calm:
`E amanta mea!`. Sotia riposteaza pe un ton ucigas:
`Divortez!Ma mut inapoi la mama!`.
Sotul nu-si pierde calmul si-i raspunde:
`Bine, daca tu crezi ca iti va fi mai bine asa. Dar nu uita ca dupa divort se vor
termina vacantele in strainatate, shopping-ul de Craciun la Paris, vacantele de
schi in Alpi si asa mai departe. Eu nu tin neaparat sa divortez dar nu iti voi sta
in cale.`
Minute de tacere in clinchet de tacamuri. Deodata se deschide usa si intra cel mai
bun amic al cuplului la brat cu o femeie tanara si atragatoare. Sotia intreaba
consternata:
`Cine-i tipa care a intrat cu M.?`
Sotul raspunde fara vreo modificare in tonul vocii:
`Este I., amanta lui.`
Dupa alte cateva secunde de tacere se aude vocea sotiei spunand:
`A noastra-i mai frumoasa!’

BANC 29

Un ascet isi dedica toata viata lui D-zeu, traind in pustiu, hranindu-se cu
radacini, toate cu gandul la rasplata viata de apoi pentru viata sa de pe pamant
intru D-zeu. Vine si fericita zi in care moare (dupa atatea radacini zi de zi, era
de asteptat). Urca frumos pe tunel, trece de lumina, ajunge la poarta Raiului, cu
Sf. Petre cu ceaslovu-n fata. Da sa intre in Rai, sigur pe el. Sf. Petre ii
bareaza drumul:
-Ho, sefu', incotro?
-Pai in Rai, eu sunt ascetu' Senie.
-Pai, hai sa verificam ce zice ceaslovu'.
Cauta Sf. Petre la sectiunea "Asceti"
-Senie... Senie... Nu, n-am nici un Senie la "Asceti".
-Cum n-aveti nici un Senie. Cauta la sfinti.
-Senie... Senie... Nu, nu-i nici un Senie nici la "Sfinti". Ascetu', din ce in ce
mai agitat si enervat:
-Cauta la "Mucenici", la "Credinciosi cu merite deosebite", la mama ma-sii.
Trebuie sa fiu undeva acolo! Sf. Petre cauta prin tot
ceaslovu... Nimic. Senie daramat...
-Toata viata pierduta... Am mancat la radacini de mi-a venit rau,
mi-am dedicat toata viata lui D-zeu... Pentru ce?!
Sf. Petre il ia impaciuitor de dupa umeri si ii zice.
-Ma, vezi norisoru' ala de acolo. Ala mic, alb si pufos?
-Da..., zice Senie printre hohote de plans.
-Zambeste, ma, esti la Camera Ascunsa >

Banc 28

Pentru că e superfluu să mai comentezi ceva despre ce s-a petrecut în 2009, deoarece aproape totul a fost neînchipuit de previzibil, şi pentru că Dimitrie e în depresie ca de sărbători şi nu vreau să vă stric finalul de an, pînă pe 4 ianuarie 2009 am să postez cîte un banc pe zi.
Să vă rîdeţi.
După 4 ianuarie, avem tot timpul să plîngem.

Ce ti-e cu tehnologia asta moderna, zise un calator din compartiment. Am vazut un
documentar italian pe Discovery, unde arata ca la sapte dimineata intra cireada de
vite pe poarta abatorului, si la sapte seara, ieseau pe poarta containerele cu
conserve ...
- Ehei, dar in Japonia, la sase dimineata intra pe poarta camionul cu nisip, iar
la ora 13, iese vagonul cu icroprocesoarele pe baza de siliciu.
- Vax, zice Bula, uite, in orasul nostru, cam pe la 9 au inceput sa toarne
fundatia la fabrica de bere si spirt, iar pe la 10 toti erau beti morti!

www.varanus-varanus.blogspot.com

Varanus în viziunea Maestrului HORIA GHELU

Posted by Picasa" style="border: 0px none ; padding: 0px; background: transparent none repeat scroll 0% 50%; -moz-background-clip: -moz-initial; -moz-background-origin: -moz-initial; -moz-background-inline-policy: -moz-initial;" align="middle" border="0">

CRĂCIUN 2009

A venit!
E ocazia cea mai bună să vă urez tuturor
să fiţi sănătoşi şi veseli!

BANCUL LUNII NOIEMBRIE ŞI AL LUNII DECEMBRIE ŞI AL CELORLALTE LUNI

Geoană l-a depăşit pe Bulă la bancuri.
Bulă a cerut însă renumărarea bancurilor.

Împreună pentru un loc sub soare

A crescut o generaţie nouă şi nici nu mi-am dat seama.
I-am văzut îmbrăcaţi aiurea, le-am zis manelişti, cocălari, pitzipoance, drogaţi, emoişti, şi i-am lăsat în plata lor. Vai de capul lor, mi-am zis, vai de ţărişoara asta cînd o ajunge pe mîna lor. Mulţi mi-au dat dreptate.
Am uitat că, la vremea mea, am purtat plete, perciuni, evazaţi, fetele minijup, tocuri, unghii lungi şi roşii. Cîntam la chitări prin parcuri şi ne zdruncinam în rockuri şi spuneam poezii. Vai de capul lor, vai de tărişoara asta cînd o ajunge pe mîna lor, spuneau cei care aveau acum treizeci de ani vîrsta pe care-o avem noi acum.
S-a schimbat ceva? În reacţii, nimic. În esenţă, enorm.
Lumea a luat-o razna într-un sens pe care generaţia mea îl condamnă. Lumea a înebunit. Ce-o să ne facem peste zece ani, cînd ameţiţii ăştia care trăiesc numai pentru distracţie, vor pune mîna pe putere?
Şi totuşi, ici colo, strălucesc pepite de spirit ca fragii în sihăstrii ( e un vers de Ovidiu Genaru, nu ştiu dacă vă amintiţi de el, a fost precursorul generaţiei 80, un poet excepţional, a împlinit 75de ani pe 10 noiembrie şi locuieşte pe strada 9 Mai, la etajul 10).
Pepite de spirit, aşa mi se par cei care formează grupul "Împreună pentru Bacău". Sunt deştepţi, lucizi, responsabili, acizi, romantici, au ceva de spus şi multe, enorm de multe de făcut. Ei nu speră. Ei simt sau, poate sunt contienştienţi că nimic nu-i dat, că trebuie să lupţi ca să ai ceea ce-ţi doreşti.
Doamne, ce n-aş da să mai fiu de vîrsta lor.
Vedeţi-i pe http://impreunapentrubacau.ro şi aplaudaţi-i. Eu asta fac, în calitate de inventator al formulei "Bacău, oraş european" ( patent OSIM).

Tot ceea ce dorim să vă comunicăm este că suntem un grup de persoane care ne-am adunat pentru că am realizat că ceva nu funcţionează la noi în oraş. Împreună pentru Bacău se va autosesiza în cazul problemelor legate de municipalitate, le va publica şi le va găsi implicit şi o rezolvare.

Nu căutăm compensaţii financiare pentru ceea ce facem, nu căutăm duşmani în rândul celor ticăloşi sau celor leneşi din acest oraş. Ne dorim ca Bacăul să devină, aşa cum a fost anunţat de multe ori, un oraş de elită – unul în care legea nu o fac nenorociţii sau mincinoşii şi unul de care nu Uniunea Europeană să se bucure ci de care cetăţănii să fie mulţumiţi.

Nu vom umbla cu proiecte vagi după noi ca să atragem fonduri pe care să le cheltuim după bunul nostru plac. Fiecare proiect înaintat de către echipa IPB va fi bine gândit, va fi discutat şi va fi trimis mai departe abia atunci când vom fi convinşi că merită cu adevărat şi că municipiul Bacău are nevoie cu adevărat de el. De asemenea nu vom merge la colindat sau la îmbrăţişat partide politice sau organizaţii cu orientări politice. Nu vom susţine candidaţi la preşedenţia României şi cu siguranţă că nu vom accepta să ne vindem sufletele celor cu dorinţe de promovare personală.

Suntem aici să facem treabă, suntem aici să muncim pentru cetăţenii băcăuani şi implicit pentru noi care, la rândul nostru, avem acest oraş în sânge.

Suntem împreună pentru Bacău.

BELIGAN

Fix acum un an, în Bucureşti ploua şi era al naibii de frig. Ajunsesem cu zece minute mai devreme şi fumam în maşină, cu ochii la geamurile clădirii unde stă Maestrul. O clădire veche, cu bulină roşie, pe o stradă ce dă în Calea Moşilor. Cînd s-a făcut ora şapte fără două minute, am luat buchetul cu trandafiri albi şi revista pe care i-o dedicasem şi am intrat. O doamnă mi-a ţinut uşa de la intrare: Mergeţi la Maestrul? Să-i uraţi şi din partea noastră viaţă lungă! Beligan împlinea 90 de ani.
Azi face cu unul mai mult.
I-a plăcut atunci cererea mea de emigrare în Beligania şi mi-a aprobat-o.

Să ne trăiţi, Domnule!

DIMITRIE ÎŞI AMINTEŞTE ZORII REVOLUŢIEI

Uneori, lui Dimitrie i se părea că Domnul nostru Atotputernic Dumnezeu care are grija tutror fiinţelor pe care le-a lăsat pe Pămînt (şi, probabil şi în Univers) nu mai are ce face şi se pune pe capul lui, al lui Dimitrie, adică. Îi dădea, frate, cîte o problemă de viaţă atît de complicată, încît bietul Dimitrie, om fiind, înzestrat cu un număr finit de neuroni, nu se mai putea concentra la nimic altceva, căci întreaga lui capacitate de analiză şi de sinteză era ocupată cu explicarea faptului respectiv. Ei bine, în aceste momente, lui Dimitrie îi trecea fulgerător prin minte că se născuse într-un moment nepotrivit şi că nici locul nu era ăla care ar fi trebuit. Şi se întreba, fireşte, de ce tocmai lui i se hărăzise asemenea nedreptate.

Astfel, în dimineaţa unei zile de miercuri, acum exact douăzeci de ani, află că Bartolomeu tocmai era pe cale să sfîrşească într-un mod dezastruos primul trimestru al clasei a şasea. Progenitura era beneficiarul a cinci corijenţe, absentase la 154 de ore, şi avea deja patru puncte scăzute la nota la purtare, din cauză de bătăi, înjurături, scuipat colegi şi smotocit colege. În plus, încă de prin vară, Bartolomeu îşi anunţase părinţii că fumează şi era foarte nemulţumit de calitatea votcii POLAR de care se folosea ca să uite depresia amoroasă pe care i-o pricinuise eleva Adina dintr-a opta care refuzase să-i arate floricica de pe bikini.

Cu toate astea, Dimitrie, dar mai ales doamna Catrina, în calitatea lor de părinţi responsabili, susţineau că băiatul lor e un copil excepţional, cu o medie de inteligenţă mult peste media proştilor din clasa lui, şi că au cu el o foarte bună comunicare.

Cum ziceam, era o zi de miercuri, mai exact 13 decembrie 1989, cînd Bartolomeu se întoarse înfrigurat de pe bloc unde reglase pentru a milioana oară antena pentru ruşi.

- Bă tata, io-mi bag picioarele-n el comunism! Bă, tu ai văzut ce crăcoase dau ruşii la televizor? Şi ce meciuri? Bă, da noi om fi mai proşti? Ce ne ţine nea Nicu numa-n patriotice şi-n succese şi-n viitorul de aur? Îl bag în pizda masii şi pe el şi pe savanta lui, futu-le muma-n cur!

De uimire, Dimitrie nu putu să scoată un cuvînt. În schimb, doamna Catrina se îmbujoră şi spuse mai mult în şoaptă:

- Vai de mine, Bartolomeu, cum vorbeşti! Şi mai eşti şi pionier!

- Mă cac pe cravata lor cu tricolor cu tot! – replică băieţelul şi se cuibări în fotoliu, urmărind cu atenţie un program de divertisment pe care TV Chişinău îl preluase de la RAI UNO.

Dimitrie îi făcu semn doamnei Catrina să-l urmeze în bucătărie. Acolo, deschise geamul, se uită în curtea blocului şi spuse pe un ton conspirativ:

- E prea multă linişte în cartier, doamnă. Nu-i a bună.

Apoi nu mai spuse nimic. Dar îi era clar că se născuse într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit.

Şi parcă nici Bartolomeu ăsta nu era odrasla potrivită.

Nichita, un POET

Astăzi sunt 26 de ani de cînd Nichita Stănescu s-a făcut Timp. A trecut Circul, a trecut Revoluţia, au venit alte Circuri, dar Nichita a rămas Timp.





...Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat

Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!...

Mai luminează-ne măcar pînă murim, Nichita, prietene!

GEOANĂ, SEXUL ORAL, PISICA, DIMITRIE ŞI PATA CĂCĂNIE

- Ei, ce să crezi? Cică Geoană dă muie la una! Băi nea Calapod, matale eşti om deştept, ai fost miliţian, ai votat cu Băse. Bravo matale. Da-l vezi pe prostănac dînd muie vreodată-n viaţa lui decît dac-o fi fost beat mort şi dormea?
Dimitrie încremeni cu ţigara-ntre deşte pironindu-l cu privirea pe şeful de scară.
Calapod îşi privi lung vîrfurile pantofilor. Buni pantofi. Cu talpă epa, de-aia groasă. Purta pantofii ăştia de cum dădea prima brumă şi pînă se ivea întîiul ghiocel. Îi avea de mai bine de douăşcinci de ani, de la unu care fura pantofi cu pisica de la Partizanul. Aici e locul să precizăm că de la fabrica Partizanul nu prea se putea fura. Erau gardieni peste tot, iar la poartă se făcea control pînă la piele. Dar era un canal de scurgere care ducea dincolo de ziduri. Omul venea cu mîţa de-acasă. Cică era bolnavă şi trebuia să-i dea picături din două-n două ore. Lega de pisică o pereche de pantofi şi-o ducea la canal. Pisica, ţuşti acasă, cu tot cu produsele. Da ce pantofi! Pentru export, făcuţi ca la mama lor.
- Nu, nea Dimitrie, certamente că nu cred. Patapievici ăsta s-a bazat pe ceva poveşti. Domnu preşedinte a aruncat nada şi iceristu a-nhăţat-o.
- Da dumitale-ţi convine să-ţi zică unu, oricine-o fi el, că eşti patibular?
- Adică cum, patibular?
- Patibular, adică că mergi în patru labe, don Calapod! În patru labe, auzi? Cum ar veni, că eşti animal.
Dimitrie strivi chiştocul şi trase de lesă. Cuchi făcuse caca fix în mijlocul aleii. De fapt, diaree, că băuse ceva lapte. Şi pata se întinsese pe asfalt şi luase forma unei ţări din Europa. Cu ieşire la mare.
La Marea Neagră. Doar că era căcănie.

REZULTAT ÎNAINTE DE EXIT POLL

FRAŢILOR, AM ÎNFRÎNT!

“Sunt gata să mor pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine!” – Ion Raţiu

Oare voi fi împuşcat mîine pentru această postare?

I SE ARATĂ ÎN VIS LUI DIMITRIE PE CINE SĂ VOTEZE

Tot gîndindu-se cum s-o muştruluiască pe doamna Catrina că plantase-n ghivecele din balcon leuştean în loc de muşcate, Dimitrie adormi. Şi imediat, începu să viseze.
Mai întîi, tovarăşul Ceauşescu îi spuse: Nu se făcea, băi Dimitrie să mă-mpuşcaţi de Crăciun. Că şi io, aşa comunist cum sunt, tot ţineam sărbătorili. Vezi cum votezi, că eşti membru de partid. Să nu întinezi idealurili clasii muncitoari, că te lingi pe bot de bilet de concediu la Mamaia.
Apoi, Iliescu îl atenţionă cu degetul să nu mai fumeze, iar din spatele lui, Brucan îşi număra degetele de la picioare. Dimitrie observă că avea unghii galbene şi pătrăţoase. Cînd ajunse la ultimul deget, ăla mic de la stîngul, Brucan începu să rîdă: 20, da-nmulţeşte cu doi, tovarăşe. Nu mai apuci tu democraţie, că nu ai cultură politică!
Dimitrie se întoarse pe partea cealaltă şi dădu peste două ştampile pe care scria TATOV. Aha. Le strecură în buzunarul pijamelei. Şi plecă să voteze. În uşa secţiei îl întîmpină domnul Calapod, care, în calitatea lui de fost miliţian şi actual şef de scară, din 90 era preşedinte la secţia de votare 112.
- Bine aţi venit, domnu Dimitrie! Săru mîna, doamna Catrina! Succes la vot! Să alegeţi bine, căci alegeţi viitorul!
Dimitrie nici nu observase pînă atunci că doamna Catrina îl ţinea de braţ. Ce dracu fac, că buletinul meu e expirat, da să nu zici la nimeni – îi şopti el la ureche. Doamna Catrina se înroşi, dar nu comentă. Era şi ea înţeleaptă, uneori.
Se apropiară de masa unde diferiţi domni şi doamne înmînau alegătorilor buletinele de vot.
Dimitrie primi două. Pe unul scria CĂCAT. Pe celălalt BĂŞINĂ. Respiră uşurat că membrul Comisiei electorale nu băgase de seamă că are cartea de identitate expirată, luă cele două buletine şi intră în cabină. Scoase pe rînd ştampilele din buzunar şi le aplică pe ambele buletine.
Apoi le împături frumos şi le introduse în urne. Fiecare în urna lui. Căcat la Căcat şi Băşină la Băşină. Să fie amîndoi fericiţi. Să-şi facă fiecare ţara lui. Iar el, Dimitrie, să stea pe graniţă, între ele.
Că pe el politica nu-l interesa. Mai degrabă ar fi ras o bere.
Dar nu avea cum, deoarece, deşi avea suficientă cultură politică, deocamdată încă nu se trezise din somn.

DIMITRIE EXPIRATUL

Eu, cam la o săptămînă după ce l-am cunoscut pe Dimitrie, am realizat că-i cam tîmpit. Şi că nici nevastă-sa nu-i vreun geniu, ca să nu mai spun de Bartolomeu, fiul lor. Numa ce nume are.
Ei, ce credeţi că fac ei în seara asta, ultima înainte de marea decizie?
Doamna Catrina cîntă în bucătărie în timp ce-şi face manichiura. Bartolomeu e la biliard cu băieţii şi rîde cu berea-n mînă.
Iar Dimitrie pur şi simplu e plictisit. Şi nervos pe cretinii care au decis ca sîmbăta asta să nu fie dezbateri pe teme electorale. Şi, pentru că nu are ce vedea la televizor, s-a apucat să se uite pe cartea de identitate, unde are o poză făcută cu zece ani în urmă. Asta îl enervează şi mai mult, căci, fără îndoială, timpul îşi pusese amprenta pe chipul lui.
Cînd a fost făcută poza asta? - se întrebă Dimitrie punîndu-şi ochelarii. Aha, în 1999, pe 2 decembrie. Ia te uită, a doua zi după Ziua Naţională a României! Băi ce treabă! Chiar atunci, în 1999, arborase pentru prima oară drapelul tricolor la balcon, cum văzuse el într-o delegaţie în Austria. Acolo, toate balcoanele aveau steagul Austriei şi o grămadă de muşcate roşii. Adică la noi, de ce nu s-ar putea? Şi aşa devenise primul cetăţean din cartier cu tricolor la balcon. Îl legase iniţial cu o sfoară de la borcanul cu murături, dar, anul următor, îi confecţionase şi-un băţ dintr-o coadă de mătură şi-l priponise zdravăn cu sîrmă de balustradă. Parcă era balconul prefecturii. Trecea lumea şi se holba: oare ce instituţie o mai fi şi-aici? Dar steguleţul roş-galben-albastru nu era decît exprimarea simţămîntului patriotic al lui Dimitrie.
Cu muşcatele, însă, o cam dăduse-n bară. Doamna Catrina achiziţionase de la Iftimoaica (grasa aia de la blocul din colţ care avea butic în balcon) nişte pui de muşcată care nu făceau flori. Drept urmare, în ghivece crescuseră tufe verzi, care din stradă semănau foarte bine cu tufele de pătrunjel sau de leuştean. Încît, oamenii care treceau pe stradă, îşi dădeau cu presupusul că acolo ar fi sediul vreunei organizaţii ecologiste, ceva cu protecţia naturii, fabrica de oxigen, etc. Fireşte că se înşelau.
Iaca, cică-n Australia, deja a început votarea! Chestie de fus orar.
Dap. La timpul potrivit, şi Dimitrie îşi va face datoria de bun român, deşi nu se poate decide pe cine să-l vrea ca preşedinte. Va fi o decizie a naibii de dificilă.
Va trebui să aleagă între şmecherul mincinos şi păpuşa diplomatică.
Şi mai are o problemă, cu cartea de identitate, expirată de 4 zile. Asta da belea.

...O să vadă el. Cum s-a descurcat mereu în viaţă, o s-o scoată la capăt şi de data asta.
Aşa tîmpit cum e.

DIMITRIE ÎNTRE GEOANĂ ŞI BĂSESCU

Cască gura Dimitrie la dezbaterea de la tembelizor, după ce, de cîteva zile, îşi interzisese să mai deschidă cutia Pandorei din sufragerie, pe care, în tradiţia familiei, se hodinea bibeloul de sticlă, un peştioi colorat cu gura deschisă.
- Doamnă Catrină, ia lasă moşmodeala aia din bucătărie şi vino-n-coa, că două capete gîndesc mai bine ca unu! – strigă el, depăşit de nivelul marilor idei enunţate de către cei doi catindaţi, plus deşteptul de Turcescu. (De fapt, îl impulsionase gîndul că niciodată doamnei Catrina nu-i ieşiseră găluştele cu prune şi de ele se bucuraseră comunitarii aciuaţi lîngă ghenă. Bani aruncaţi aiurea!)
- Da ce se-ntîmplă, dragă, că nu-s la curent? - răspunse doamna Catrina, ştergîndu-şi mîinile cu o bucată de hîrtie igienică.
Şi se aşeză pe marginea fotoliului, cu ochii pe ecran.
Dimitrie consideră că nu este necesar să-i dea consoartei sale vreun răspuns. Aşa cum e, o să-şi dea şi singură seama că pretendenţii la şefia Românicii noastre sunt atît de şmecheri, încît ar putea fute orice curvă de pe centură fără s-o plătească. E clar că şi Geoană, dar şi Băsescu sunt daţi dracului. De mincinoşi. Geoană vrea linişte. Băsescu vrea scandal. Geoană vrea stabilitate, Băsescu vrea război. Geoană-i cu miştourile diplomatice, Băsescu-i cu caterinca de cîrciumă portuară. Geoană vrea preşedinte purtîndu-i pe marii lui corupţi în spate. Băse-i şi el aplecat de greutatea alor lui.
Pe la jumătatea dezbaterii, Dimitrie mai desfăcu un pet de bere Bucegi şi aruncă, aşa, ca din întîmplare:
- Măi doamnă, dac-ai fi bărbat şi-ar trebui să te însori, ce-ai prefera? O femeie urîtă, sau una mişto? Să mănînci o prăjitură acră de unul singur, sau una delicioasă din care să muşte mai mulţi?
- Păi, ce legătură are emisiunea asta cu însurătoarea? - mormăi prosteşte doamna Catrina, plictisită de moarte de programele anticriză, capacitatea de administrare, de lipsa de viziune strategică, de independenţa justiţiei şi de celelalte trăncăneli.
Dimitrie se mulţumi să ofteze. Şi fireşte să înjure în gînd. Aşa că trase perdeaua şi ieşi pe balcon să fumeze. Oraşul era acoperit de ceaţă. Mirosea a fasole bătută de la familia Calapod de la parter. Ferestrele domnişoarei Clara erau întunecate. Iar sufletul lui Dimitrie, la fel.

EPOCA JAGA JAGA ŞI FRĂMÎNTĂRILE LUI DIMITRIE

Tot timpul, Dimitrie se simţea în afara epocii în care trăia. Şi era şi frustrat, fireşte, din această cauză. Cînd era considerat regele bancurilor pe vremea ailaltă şi avea belele cu securitatea, Dimitrie se înttreba, în intimitatea ce mai ascunsă, dacă o să vină vreodată vremea ca lumea să-i recunoască geniul clarviziunii. Uneori, de-a dreptul prosteşte, visa să cîştige el la loto atîţia bani încît să-i facă pe toţi românii fericiţi: să nu mai fie nimeni nevoit să muncească, să nu mai fie preşedinte, politicieni, televiziuni ticăloase,impozite,şi să dispară la români stresul alegerilor. Şi, în general, toate stresurile. Să fie, în ţărişoara asta atît de încercată de-a lungul istoriei multimilenare, aşa, o atmosferă de pace şi înţelegere, ceva cam ca în rai. Să fie numai friptane de porc, şpriţuri şi meneaita de la clejani. Bun, poate şi jaga jaga lui Guţă, dar după ora zero. Iaca însă că vremea aia n-a venit niciodată. Niciodată, deşi Dimitrie se implicase şi în revoluţia din 89, cu tot sufletul, pupase şi mîna Regelui, îl votase pe Iliescu pentru linişte, pe Constantinescu pentru schimbare şi pe Băsescu pentru şmechereală.
Dar acum, Dimitrie se află într-o angoasantă situaţie. În cîteva zile, datoria sfîntă de cetăţean român îl va obliga să se prezinte din nou la vot. Ca pe noi toţi.
Doar că, spre deosebire de noi, care ştim perfect pe cine vom pune ştampila, Dimitrie e în continuare în afara epocii în care trăieşte.
Epoca jaga jaga.

SENIOR RADOF ŞI EFECTUL DE SERĂ

Senior Radof locuieşte pe Calea Victoriei, unde altundeva, un loc în care-l poate oricine privi cum respirã adînc, cum priveşte lumea şi oamenii, cum pãşeşte grav, apãsat de
responsabilitatea şoaptei pe care i-a dat Dumnezeu s-o rosteascã.
Rolul lui acolo e acela al mãrului de lîngã drum din care cãlãtorul poate sã se înfrupte cît vrea, dacã e însetat de dulcele amar al vieţii.
Sã guste şi sã se sfinţeascã cu anafura adevãrului: istoria nu se opreşte decît acolo unde se terminã dragostea.
Fructele lui sunt cuvintele. Şi tãcerile. Dar ce cuvinte strãlucitoare! Şi ce tãceri pline de înţelesuri!
Are Senior Radof cuvinte şi tãceri pentru orice suflet care nu doarme.
Pentru sufletele care dorm, ştie Seniorul cuvinte şi tãceri care sã le deştepte din somn,
arãtîndu-le inima cum îi bate lui în palmã şi dãruindu-le stele ca sã le ţinã de urît
în singurãtatea acestei lumi. În care suntem din în ce mai mulţi şi mai uluiţi de cîtã îndepãrtare ni se întîmplã.
În epoca betonului şi a sticlei, simte şi el efectul de serã. Îl sufocã urîtul acid şi rãutatea perversã. Dar are puterea sã deschidã larg ferestre de iarbã şi sã ne înveţe sã respirãm atent doar moleculele de aer necorodate de ridicolul acestei epoci.
Trec doamnele toamne pe lîngã Senior şi-l poleiesc cu argint.
Din reflectoare cade şovãind lumina ca o îndoialã a descãtuşãrii, cînd nimeni nu mai ştie la ce-i bunã propria libertate.
Pe ecran, într-un clip de-o clipã, Seniorul joacã într-o reclamã la viaţã.
Este o clipã de 75 de ani din existenţa lumii.

La mulţi ani, Senior Radof!

Părerea lui Dimitrie despre vînturatul murăturilor în balcon

Ne este cunoscută pasiunea lui Dimitrie pentru poezie.
Auzind că dl. Iohannis e plecat în străinătate şi aflînd unde anume,lui Dimitrie îi veniră pe neaşteptate în gînd următoarele stihuri:
Iohannis, Iohannis
A plecat pîn-la Paris.
În zadar se chinui Dimitrie (al cărui talent de poet putea fi dovedit cu cele trei diplome de creaţie la Cîntarea României obţinute în anii 70) să mai adauge măcar două versuri ca să-i iasă o strofă.
Nici un cuvînt din puţina lui germană (fraulein, ich liebedich, zusamen, oberlicht, spielen und katze) nu rima cu "belea".
În această situaţie, să recunoaştem, ambarasantă, Dimitrie mai-mai să se-apuce de înjurat. Dar e postul Crăciunului şi-i păcat. Găsi de cuviinţă că-i mai bine s-o cheme pe doamna Catrina, poate-l poate ajuta. Doamna Catrina tocmai pritocea varza din butoiul albastru din balcon şi era destul de nervoasă, deoarece vărsase moare pe jos şi-i îngheţaseră şi mîinile.
- Uite ce-i - spuse Dimitrie. M-am poticnit la nişte rime cu Iohannis. Ştii tu, ăla de la Sibiu care-ţi place ţie de el şi cică scoate ţara din rahat.
- Păi cum ai zis? - răspuse printre dinţi doamna Catrina, luptîndu-se răzbit cu butoiul.
Dimitrie îşi puse ochelarii şi-şi declamă producţiunea.
- Ce prostie! - îl amendă scurt doamna Catrina. Mai bine-i spui frumos în proză: Domnule Klaus, suntem convinşi că eşti în stare să scoţi România din criză. Numai că România nu-i locuită de nemţi! Vezi că încurci ţările, dom primar!
Auzind aceste prostii, Dimitrie se retrase pe fotoliul lui. Puse televizorul pe OTV ca să-i mai treacă dorul de Geoană şi aruncă în scrumieră hîrtia pe care aşternuse nemuritoarele versuri.
În fond, are dreptate doamna Catrina - mormăi el, cu 15 secunde înainte să aţipească. De-aia vîntură românii varza în balcon.
Că nu-s nemţi.

CULTURA GENERALĂ A LUI DIMITRIE

Dimitrie făcuse şcoală bună, cu profesori de temut care, deşi mai altoiau elevii, le băgau în cap tot ce le era necesar în viaţă. Era, aşadar, educat în epoca de tristă amintire, cînd problema era să te scremi să devii un om multilateral dezvoltat. Adică, dacă trebuia să fii rotit de pe funcţia de strungar pe funcţia de primar, să fii capabil să te descurci. Cum ar veni, să ai cultură generală. În această perspectivă, care s-a dovedit un simplu vis, Dimitrie, încă de mic, citise de tot ce-i picase în mînă. Ba, mai mult, şterpelise o grămadă de cărţi de la biblioteca orăşenească, cu scopul de a le citi acasă, deoarece dicţionarele şi enciclopediile nu se puteau împrumuta. Era avid să cumuleze cît mai multe cunoştinţe din cît mai varii domenii şi citea mult, aiunde s-ar fi aflat. Aşa cum îl avertiza taică-su cînd îl prindea noaptea citind cu lanterna aprinsă sub plapumă, lui Dimitrie i se stricase şi vederea, de aceea. Acum, purta ochelari şi părea intelectual. Cu toate astea, cu cît citea mai mult, cu atît îşi dădea seama că e mai prost. De aceea, nu încercase niciodată să candideze nici măcar pentru vreo funcţie amărîtă de consilier local, darămite pentru fotoliul de prim edil.
Asta nu-l împiedica să urmărească pătimaş confruntările intelectuale gen cine ştie cîştigă sau vrei să fii miliardar. Dimitrie participa efectiv şi afectiv la Te pui cu blondele şi, de cele mai multe ori, din fotoliul lui, cîştiga destul de lejer sutele de milioane puse în joc.
Dar iată că veni ziua de azi, cînd, contra a 40 de superbe blonde gata să distrugă mitul prostiei, s-a arătat Honorius Prigoană, fiul celebrului Prigoană, soţul celebrei sale soţii.
Dimitrie a dat răspunsurile la întrebări cu cel puţin cinci secunde mai repede şi decît blondele, şi decît Honorius.
S-a ajuns la 180 de milioane, cînd Honorius şi blondele trebuiau să spună care a fost capitala Persiei. Dimitrie a urlat Persepolis, bă!, de s-a auzit în tot cartierul. Bine, că deşi nu-i pasă nimănui, Dimitrie putea să adauge şi că asta e denumirea grecească a anticului Shiraz, orasul monumentelor istorice, al poetilor si filozofilor, al războinicilor şi regilor, al livezilor, portocalilor, trandafirilor, narciselor şi al pomilor în floare, din sudul Iranului.
Şi, ce să vezi?
Pe panoul cu cele patru variante ajutătoare, dintre care trei greşite, nu figura Persepolis, ci "NICIUNA".
Să nu-ţi bagi picioarele?

EUROPENI, AVEM PREŞEDINTE!

La 1 decembrie 2009, intră în vigoare Tratatul de la Lisabona, după ce, joi, 19 noiembrie, cele 27 de state europene l-au desemnat în unanimitate pe Herman Van Rompuy, fost prim ministru al Belgiei drept Preşedinte al Consiliului European pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Primul preşedinte al Europei Unite s-a născut la 31 octombrie 1947. Van Rompuy este de religie romano-catolică, economist redutabil, membru al ultraselectului Club Bilderberger şi... poet de haiku în limba olandeză.
Este creştin-democrat, are cont pe Facebook şi blog http://www.hermanvanrompuy.be/.
Presedintele Consiliului European are un salariu de 24.000 de euro net şi va controla un buget de aproximativ 50 miliarde de euro si un personal format din 7.000 de functionari, scrie Daily Express. Acesta este cel mai mare corp diplomatic din lume.

O declaraţie a Primului Preşedinte al Europei:

Fiecare ţară ar trebui să iasă victorioasă de la negocieri. O negociere care se termină cu o parte învinsă nu este niciodată o negociere corectă. Eu voi lua în consideraţie interesele şi sensibilităţile tuturor. Chiar dacă unitatea noastră rămâne tăria noastră, diversitatea noastră rămâne bogăţia noastră.

În funcţia de Înalt reprezentant pentru Afaceri Externe a fost aleasă baroneasa Catherine Ashton, englezoaică. Adrian Năstase îl critică pe Băsescu că nu a susţinut candidatura lui Adrian Severin pentru această funcţie.
Adrian Severin, ăla supărat pe viaţă că edilii bucureşteni furnizează locuitorilor apă cu doi atomi de hidrogen...

UNA TARE

Preşedintele Băsescu şi ceilalti candidaţi la presedinţie stăteau într-un bar. Un tip intră şi îl întreabă pe barman:
- Nu-s ăia Basescu, Antonescu, Geoana, Oprescu, Becali, Hunor si Vadim, acolo la masă?
- Da, ei sînt, răspunde barmanul.
Aşa că tipul se duce la si le zice:
- Ce onoare, ce faceţi aici?
- Plănuim sa scoatem ţara din criză, răspunde Băsescu.
- Serios? Şi ce o să se întîmple?
- O să mărim impozitele si, in acelasi timp, dăm afară vreo 500.000 de oameni şi o blondă cu ţîţe mari, zice Băsescu.
Tipul, stupefiat, intreabă:
- O blondă cu ţîţe mari? De ce o blondă cu ţîţe mari?
Băsescu se întoarce spre Geoana, îl bate pe umăr şi zice:
- Vezi, bă deşteptule, ţi-am zis eu că n-o să-i pese nimănui de 500.000 de şomeri!

(Şterpelită fără drepturi de autor de pe http://gserban.wordpress.com)

DIMITRIE COMBATE GRIPA PORCINĂ

Phii, frate! – zise Dimitrie după ce parcurse textul transmis de Ministerul Sănătăţii. Cică să nu intri în contact cu persoanele infectate. Şi să eviţi aglomeraţia. Şi să nu-ţi programezi partide de sex decît cu parteneri care au certificat medical de la spitalul de boli contagioase din localitate. Valabil 24 de ore. Iar prezervativele trebe dezinfectate în spirt.
Bun. Şi cu alegerile, ce facem? Toată populaţia României se poate îmbolnăvi punînd mîna pe ştampila de vot, atinsă în prealabil de un gripat. Să te ţii atunci pandemie!
Păi, măi domnilor de la Minister, de ce mama dracului vă plătim, ai? Ca să beţi cafele şi să staţi pe google? Eu nu zic să nu beţi cafea şi nici să nu staţi pe internet cît vreţi, dar gîndiţi şi voi niţel mai în perspectivă!
Chiar nu luaţi în calcul că în ziua alegerilor, toate sfaturile voastre nu mai au nici o valoare? Că tot poporul se va năpusti ca nebunul spre urne şi n-o să mai ţină nimeni seama de iminenţa transmiterii periculosului microb al gripei porcine?
Păi cum cum să faceţi? E foarte simplu.
De aceea, eu zic să se instituie regula ca fiecare alegător să voteze cu ştampila lui. Fie că vine cu ea de acasă, de la ultimile elecţiuni, fie că i se înmînează de către preşedintele secţiei de votare, împreună cu masca de tifon, pe bază de semnătură de primire. Ştampila va trebui să fie sterilizată şi sigilată în ambalaj de plastic şi va putea fi utilizată atît în turul unu, cît şi în turul doi. Şi la alegerile care urmează. Că-i tot aia.

DIMITRIE NU MAI VREA MUIE

Lui Dimitrie i se pare de vreo douăzeci de ani că ia muie. El îşi explică această părere prin faptul că simte deseori, cel puţin o dată pe zi, că are ceva în gît. Nu poate materializa acel ceva decît printr-o pulă noduroasă pe care puliticieni diverşi i-o bagă cu duşmănie pe gît.
În seara asta, Dimitrie se aşezase în fotoliu ca să vadă marea confruntare. Şi-o gonise pe doamna Catrina la televizorul din dormitor, la serialul chinezesc, ca să poată decide cu cine să voteze familia duminică. Îşi luă şi o ţuică lîngă el, să-i fie mai uşor. Ca să vadă măcar cine-o să-i bage pula-n gît următorii cinci ani. Căci, după ziare sau după televiziuni, nu puteai să te iei. Toţi sunt vînduţi. Cînd acolo, ce să vezi? Geoană şi Băsescu s-au gîlcevit şi Tembeliziunea Română Liberă a anulat confruntarea.
Aşa cum ar fi fost ea, plină de lozinci mincinoase, de răspunsuri în doi peri şi de miştocăreală balcanică. Ca să ştie boborul cît de diştept, de şmecher, de bun de gură e viitorul cap al naţiei, pe Dimitrie l-ar fi lămurit. Şi nu doar pe Dimitrie. Ci şi pe domnul Calapod care fix la ora şapte căsca ochii la televizor, după ce refuzase invitaţia la bere a unui patron căruia-i dăduse dreptul să pună un bener cu „Trăiţi bine?” la intrarea în bloc. Nici domnişoara Clara nu era prea decisă şi aştepta emisiunea, deşi, pentru ea, Antonescu ăsta părea destul de bun. Cît despre doamna Catrina, trebuie să spunem că, în loc de serial, prefera să-l vadă pe Preşedinte, deoarece îi plăcea cum rîde el profund bărbătesc.
Toţi cei care aşteptau marea confruntare, au înghiţit în sec. Şi toţi au fost foarte dezamăgiţi.
Inclusiv Dimitrie, care, după cum îl cunoaştem, a conchis că ăştia ne-o trag dinainte, ca să ne obişnuim cu muia care urmează.
Păcat că n-a avut loc duelul verbal al catindaţilor la Cotroceni. Am fi rîs. Ne-am fi rîs. Că n-au programe. Că niciunul dintre ei habar n-are ce-o să facă, dacă îl va vota pulimea.
Într-un fel, e bine că nu i-am mai văzut mîncînd căcat cu lingura din butoiul plin de speranţa al românilor, dar pre-prezidenţiabilii ne-au demonstrat, prin neprezentare, dacă mai era nevoie, că sunt cei mai răi dintre cei răi.
După ce n-a mai avut loc spectacolul, actorii au ieşit din culise şi au monologat că cît (sic) de frumos s-a negociat şi ce corecţi au fost ei, şi cît de laşi au fost ceilalţi. Care s-au sucit, de corecţi ce sunt, de la 3 la 5 şi de la 5 la 7. Vorbe care faci, interes care porţi.
Apoi a apărut Sassu, penibilul ăla de-i dăm noi salariul, care a explicat de ce e incompetent.
Că e şef la TVR, deşi trebuia schimbat de nu ştiu cînd, că i s-a terminat mandatul. Numa că onor Parlamentul a fost prea ocupat.
Totul e putred, zise Dimitrie şi trase adînc din ţigară.

Obama, Putin, băieţi, daţi cu atomica aici!

DIMITRIE ŞI TEORIA UNIVERSULUI INFINIT

Nu de puţine ori, în legănatul trenului care-l ducea spre noi şi noi delegaţii, lui Dimitrie îi venea chef să se cufunde în consideraţii filozofice. Uite chiar acum, la plecarea din gara Bacău, în timp ce privea cum rămîne în urmă veceul mizerabil din staţie, îşi aminti un precept al cărui autor însă nu-l mai ştia: Într-un spaţiu infinit, nimic nu-i imposibil. Cu alte cuvinte, în Univers, care, după cum se ştie este infinit, orice lucru sau întîmplare, închipuite sau nu, sunt posibile. Măi să fie!
Da, numai că, dacă luăm la puricat formularea asta, logic, într-un spaţiu finit ori totul e imposibil, ori nimic nu-i posibil!
Păi stai niţel, Dimitrie dragă – aşa-şi zicea el sub formă de alint cînd avea aceste dialoguri interioare cu propria inteligenţă – stai, că m-ai ameţit. Vrei să spui că, dacă ai ocazia să nu vieţuieşti în Universul infinit, ci într-un colţişor de lume cum ar fi România, teoria nu se aplică? Şi-n definitiv, cine-i ameţitul ăsta care n–are treabă, de s-a gîndit la asta?
Dimitrie nu-şi răspunse nici la prima, nici la a doua întrebare.
Căsca gura pe geam, urmărind cum se perindă în viteză cîmpii nesfîrşite pline de buruieni, grămezi de gunoaie şi canale de irigaţie uscate. Ia te uită ce dezastru, iar dumitale, Dimitrie dragă, îţi arde de filozofeală!
Atenţionat în acest mod, Dimitrie reveni cu picioarele pe linoleumul compartimentului. El e un cetăţean responsabil şi ar putea deveni chiar model pentru multă lume dacă ar avea mijloacele necesare ca să-şi facă publicitate. Uite, ca domnii ăştia care vor să ajungă preşedinţi de ţară. Toată admiraţia pentru curajul lor de a încerca să schimbe ceva în România. Pentru credinţa lor că într-o ţară, aşa micuţă ca a noastră, e posibil să se întîmple orice, inclusiv ceva în bine. Că doar toţi vor să ne fie mai bine, nu? Aşa cum, n-a existat conducător să nu vrea să-i fie mai bine poporului lui. Ce atîta filozofie? Nu ne trebuie nouă pe criza asta mondială să ne mai gîndim că, într-un spaţiu finit, cum e şi ţărişoara noastră, ori totul e imposibil, ori nimic nu-i posibil!
La fapte, Dimitrie dragă, se îmbărbătă el emoţionat, taman cînd vagonul lui trecea pe lîngă fostul combinat chimic de la Mărăşeşti din care n-au mai rămas decît nişte schelete de beton, aidoma celor de la Hiroşima după bombardamentul atomic.

PUNCTUL G DUPĂ DIMITRIE

Exact acu zece ani, Dimitrie fusese în Grecia şi intrase într-o cofetărie. Era undeva prin Atena, n-are importanţă. Da parcă, totuşi, cartierul se numeşte Placa. Citise lista cu denumiri complet necunoscute şi ceruse ceva. Ospătara, sau cum i-o fi zicînd pe greceşte, îi adusese acel ceva. Ei bine, acel ceva, era aşa de dulce, de aromat şi se topea atît de uşor în gură, încît lui Dimitrie îi păru foarte rău cînd, după vreo jumătate de oră îi dispăru şi ultima moleculă din minunatul acel ceva din cavitatea bucală. Dar, în momentul acela, în timp ce savura acel moment, şi admira mersul unduios al ospătăriţei, îl lovi cu viteza săgeţii albastre, un gînd.
A dracului viaţă (aşa începea gîndul), sunt însurat de atîta amar de ani cu doamna Catrina asta şi nici n-am fost în stare să dau de punctul ei G!
Aici trebuie precizat că Dimitrie se credea expert în psiho-morfologia feminină şi că, pentru el, comportamentul sexului opus era clar determinat de nevoile trupului. Printre acestea, adică găteala – unde intrau hainele, făcutul unghiilor, lenjeria intimă, fardurile, smulsul sprîncenelor, coafatul, etc. – Dimitrie era convins că sexul avea o uriaşă influenţă. Şi că, fără toate acestea nici o femeie nu poate trăi.
Cu viteza acelui tren aşa-zis rapid îl lovi gîndul acela. Şi nu numai că-l răni adînc, dar afurisitul de gînd nici că-l mai părăsi apoi, deşi la revenirea în patrie, pe Dimitrie îl întîmpină o frumoasă dimineaţă de octombrie, cu minunatele ei culori şi, în plus, chiar cînd forma codul de intrare în bloc, dădu cu privirea de domnişoara Clara care se oprise să vorbească la mobil în capătul aleii.
Cu ochii la ea, Dimitrie formă de trei, poate de patru ori codul pe care-l putea nimeri şi noaptea pe cel mai al dracului întuneric. D-apoi acum, cînd era în plină zi, o superbă zi de octombrie.
...Păi da, punctul G era cheia satisfacţiei sexuale, însă şmecheria e să-l găseşti. Căci orice femeie îl are, numai că fiecare în alt loc. Aşa cică.
Nici la a cincea încercare a lui Dimitrie uşa nu se deschise. Din simplul motiv că, în timp ce Dimitrie se delecta cu dulciuri greceşti, nenorocitul de Calapod, în calitatea lui de şef de scară, contactase o firmă specializată care, cu şpaga de rigoare, schimbase interfonul.
Iar codul apartamentului lui Dimitrie era acum GGG.
Ce iute mai trec anii!

TEORIA TURMEI DE BIVOLI DE LA RADA

Turma de bivoli se deplasează întotdeauna cu viteza celui mai încet bivol din turmă. Când turma este vânată, de obicei este ucis cel mai slab şi mai din urmă bivol. Această selecţie naturală este benefică turmei ca întreg, pentru că prin eliminarea celor mai slabi membri se imbunătăţesc viteza şi sănătatea turmei.

Cam în acelaşi mod, creierul uman poate opera doar atât de repede cât îi permite cea mai slabă celulă. Consumul de alcool, după cum se ştie, omoară celulele creierului, dar în mod normal prima dată omoară celulele cele mai slabe. În acest mod, consumul regulat de bere distruge cele mai slabe celule cerebrale, făcând creierul o maşină mult mai rapidă şi mai eficientă. Acesta este si motivul pentru care întotdeauna te simţi mai deştept după câteva beri!



P
Protejeaza mediul! Tipareste acest mesaj doar daca este absolut necesar ...

NU MAI AM NIMIC DE SPUS

Furaţi imagini cît aveţi nevoie. E la liber.

N-AM FUMAT ÎN UŞA BISERICII

Am fost. Se făcuse noapte. Nu ştiam unde-i locul, dar am nimerit.
Cînd traversam strada Icoanei, o maşină a încetinit şi şoferul mi-a spus bună seara. Voia să ştie dacă Maestrul va fi mîine tot aici. Da, va fi tot aici.
În curte nu era multă lume, dar veneau şi plecau umbre. Intrau, se închinau, stăteau puţin, a te reculege se spune, apoi plecau. Aveau mers trist, de parcă n-ar fi vrut să-l părăsească.
A intrat şi-am făcut cruce de trei ori. Alţii făceau o singură dată cruce. M-am apropiat să-l văd şi mi-a fost teamă. M-am uitat la coşciug. Frumos, din lemn scump, lucios. El era învelit pînă la piept în mătase albă. Nu-mi amintesc să-i fi văzut mîinile. Ar fi trebuit să fie încrucişate pe piept, cu o iconiţă între degete. Aproape aş jura că nu i-am văzut mîinile. Poate erau acoperite, să nu se vadă că n-avea amprente. El însuşi este o uriaşă amprentă cu vocea, cu gestul, cu zîmbetul lui.
În schimb m-am uitat mult la faţa lui. Cred, adică, nu-s deloc sigur, că era faţa lui. Nu semăna de loc. Faţa lui nu mai avea riduri, pielea era netedă. De ceară. Fără expresie.
Iar în biserică era linişte, ca la mort. Un tip filma cu o cameră pe umăr pe care scria Realitatea. Imortaliza Irealitatea: Dinică în sicriu şi eu aprinzînd o lumînare la căpătîiul lui.
Imposibil.
Am ieşit revoltat. Cum ne pot minţi ăştia cu televiziunile lor! Cel de pe catafalc nu putea să fie Dinică.
Dinică nu poate să moară.
Maestrul va fi mîine tot aici. Şi mîine şi poimîine şi mereu.

GONG DE FINAL

Doamna Moarte-fără-de-moarte ne-a amintit că, orice-am face, vine clipa să-i aparţinem.
Mi-a ieşit fraza asta stupidă, aşa cum tîmpe şi fără sens mi se par acum toate cuvintele pe care le-aş putea înşira despre Maestrul Dinică. Electrizantul, sensibilul, durul, strălucitorul, vagabondul vieţii sale, romanticul care a cîntat şi nopţi şi zile, a murit banal, ca orice om, într-un stop cardiac. Într-o linişte cumplită.
Eu mi-l păstrez, de drag ce îmi e, într-un stop cadru pe care l-am surprins cu cîteva luni în urmă. Şi, de amar ce am că nu i-am onorat invitaţia de a mai sta de vorbă, dacă i-ar folosi, m-aş duce în locul lui, acolo unde e, dacă tot mă obligă Doamna Moarte-fără-de-moarte să vă spun că l-a luat pe Domnul Dinică de braţ şi-a plecat cu el încolo, pe aleea plină de flori şi fără întoarcere.
Îl rog pe Dumnezeu să-i dea Maestrului măcar atîta lumină cîtă bucurie şi speranţă ne-a dat Artistul.

DIMITRIE PĂTRUNDE ÎN SECTORUL TREI

Iar se pregăteşte Dimitrie de plecare în delegaţie. Tre s-ajungă mîine în Capitală. În Capitala României. În Micul Paris. Ba, mai mult, şi-a rezervat on line o cameră la un hotel de pe strada Hagiului, în sectorul trei. Taman în sectorul lui don prim ministru Necoiţă. Dimitrie are emoţii mari, că e prima oară cînd o să intre pe teritoriul administrat în mod direct de un prim ministru. Păi ce? E puţin lucru? Ce-o fi acolo, acum, cînd primarul de sector e ditamai premier? Or mai fi străzi, or mai fi magazine? O mai fi existînd hotelul respectiv? Mai circulă maşini? O mai fi oxigen pentru pulime? Dar curent electric, o mai fi fiind? Dimitrie parcă vede că aceste întrebări îl vor chinui toată noaptea, ba, mai mult, o să-i sperie somnul. Iar el, mîine, are o zi a naibii de grea.
Personal, cred că ar fi momentul potrivit să sune cineva la Dimitrie şi să-i spună că n-are de ce să-şi facă griji. Sectorul trei al Capitalei e, acum, cel mai tare sector din Bucureşti. Maidanezii, gunoaiele, gropile şi cerşetorii din zonă s-au cărăbănit în piaţa Victoriei, odată cu noul prim ministru. Iar cartierul e curat şi liniştit. Şi doarme. Ca toată naţia.
Aerul are acolo patru atomi de oxigen şi trei de azot, ca să nu-ţi crape pleura guvidă de presiunea emoţiei că calci (!) pe un tărîm de legendă: sectorul primului ministru.
Dimitrie e acum tolănit în pat şi are chef să se mediteze la glezna domnişoarei Clara, scîrboasa aia care sigur votează cu Crin. Dar nu poate de grija zilei de mîine, cînd va fi în Capitală. Şi n-o să adoarmă. Şi o să fie obosit. De fapt, e deja e obosit.
Oricum nu poate schimba nimic.

VEDETE LA PRETURI DE CRIZĂ

Se apropie sărbătorile şi urmează marile petreceri ale anului la care tradiţia cere, dacă te respecţi, să inviţi o vedetă, două. Ce te faci însă că se-ascute al naibii criza şi leii-s tot mai anemici.
În showbiz, preţurile s-au adaptat. Mai jos, aveţi ceva repere, dar nu vă bucuraţi prea tare, deoarece, la preţurile care cuprind şi comisioanele impresarilor, trebuie să mai adăugaţi transportul, cazarea şi masa artistului. Petrecere frumoasă:))))))



Tudor Gheorghe
Pret nou: 3000 Euro
Pret vechi: 3500 Euro

Loredana si Agurida
Pret nou: 10000 Euro
Pret vechi: 12000 Euro

Mihai Margineanu
Pret nou: 1900 Euro
Pret vechi: 2300 Euro

Pavel Stratan
Pret nou: 3000 Euro
Pret vechi: 3800 Euro


Cleopatra Stratan
Pret nou: 3000 Euro
Pret vechi: 3200 Euro

Fanfara 10 Prajini
Pret nou: 2000 Euro
Pret vechi: 2200 Euro

Fara Zahar
Pret nou: 1000 Euro
Pret vechi: 1200 Euro

Horia Brenciu si Orchestra
Pret nou: 7000 Euro
Pret vechi: 7500 Euro

Amadeus
Pret nou: 2100 Euro
Pret vechi: 2400 Euro

Cassa Loco
Pret nou: 1900 Euro
Pret vechi: 2100 Euro

Holograf
Pret nou: 7800 Euro
Pret vechi: 8200 Euro


Directia 5
Pret nou: 3900 Euro
Pret vechi: 4200 Euro

Bere Gratis
Pret nou: 1800 Euro
Pret vechi: 2000 Euro

Animal X
Pret nou: 1700 Euro
Pret vechi: 1900 Euro

Anastasia Lazariuc
Pret nou: 1400 Euro
Pret vechi: 1500 Euro


Corina Chiriac
Pret nou: 1100 Euro
Pret vechi: 1200 Euro

Marcel Pavel
Pret nou: 2900 Euro
Pret vechi: 3200 Euro

Ovidiu Komornic
Pret nou: 3700 Euro
Pret vechi: 3800 Euro

Mirabela Dauer
Pret nou: 1900 Euro
Pret vechi: 2000 Euro

Alexandru Arsinel
Pret nou: 800 Euro
Pret vechi: 1000 Euro

Stela Popescu
Pret nou: 800 Euro
Pret vechi: 1000 Euro

Doru Octavian Dumitru
Pret nou: 1200 Euro
Pret vechi: 1400 Euro

ELENA UDREA NU-L IUBEŞTE PE DIMITRIE

E greu să fii lucid în faţa disperării.
De aceea, Dimitrie e de partea Elenei, oricine-ar fi ea. În locul ei, orice femeie îndrăgostită, inclusiv domnişoara Clara, ar fi făcut la fel. Ar fi sunat în direct la emisiunea lui Turcescu şi ar fi luat apărarea iubitului ei. I-ar fi certat amarnic pe toţi nemernicii care-l atacă tocmai acum, cînd are nevoie de mai multă susţinere, caci doreşte un nou mandat. Şi Elena ştie că noul mandat va fi cadoul lui pentru ea.
Da, i-ar fi certat în direct şi n-ar fi recunoscut că e ea, Elena Udrea, ministrul turismului. Ar fi zis că nu e ea. Că e cu totul altcineva. O admiratoare anonimă care preferă să nu-şi decline identitatea.
Dimitrie e convins că domnişoara Clara ar fi procedat la fel, dacă el ar fi fost preşedintele României,iar domnişoara Clara ar fi fost iubita lui. Doar că, domnişoara Clara şi-ar fi pus mai întîi un cîrlig de rufe pe nas şi o batistă pe gură, ca să nu-i mai sune şepeleagă vocea şi după aia ar fi sunat la Turcescu.
Pentru cine ţine cu preşedintele, Elena Udrea nu e ea.
Şi apoi, el e Dimitrie, iar domnişoara Clara naiba ştie unde e şi pe cine iubeşte.

MAI AMĂRÎT DECÎT ERAM

M-am amărît mai rău decît sunt sîmbăta, c-aşa sunt eu sîmbăta, amărît, cînd l-am văzut pe Mircea ridicînd braţele a neputinţă. Că Mircea nu-i oarecine, e Poetul, e Revoluţionarul, e omul fără angoase şi omul cu umor mereu inedit, omul fără ranchiună, e, cum ar veni, esenţă de român d-ăla care primeşte loviturile destinului fără de patimă, zicînd asta e, sine ira et studio, cum ar zice prietenul lui, Tănase.
S-a nimerit să vină preşedintele în localitatea Cetate, unde poetul s-a făcut ţăran. Şi a ţinut un discurs incendiar, lacrimogen, că cum plîngea el cînd se ridica tricolorul pe catarg.
Iar Poetul, proprietar şi gazdă, s-a gîndit să-şi invite preşedintele la masă, c-aşa-i frumos la români. Şi a urcat pe scenă să-i facă invitaţia. Preşedintele, care se vede comandant suprem pe nava România şi-şi ţine ferm mîna pe cîrmă, nu i-a permis să vorbească. Dar nici nu l-a privit. De parcă nu era. Că, cică să vorbească la televizor!
Poetul a ridicat mîinile şi le-a lăsat să cadă pe lîngă corp, ca şi cînd i-ar fi fost tăiate.
"Răutatea condensată în 45 de kile de om", a conchis Dinescu, obişnuit cu cenzura.
Disperat tare, marinelul, de nu mai ştie de glumă.
Nasol de noi, dacă măscăriciul plînge.

CONFESIUNEA DOAMNEI CATRINA CĂTRE PRIETENA EI, TEODOSIA

Mă rog dragă de Dimitrie ăsta al meu să se lase naibii de fumat că-i o groază de bani şi hrăpcheşte dimineaţa de sparge chiveta şi nu mai e-n stare să urce trei trepte fără să gîfîie ca oala minune ce să-i mai cer să fie şi el bun cu mine vorba aia ştii tu că seara cască gura la tîmpeniile alea de la televizor pîn-adoarme-n fotoliu de tre să-i dau io ciorapii jos şi să-l car în pat ce iniţiativă să mai aibă săracu a-mbătrînit şi el şi nici io nu mai am treij de ani da de l-ar ţine dumnezeu că el aduce bani în casă şi cînd văd factura la gaz îmi vine să-i dau factorului cu tigaia-n cap da ce vina are el buna cafea ce-i novabrasilia ce mi-am mai dorit să văd Brazilia asta că-i veselă şi are festivaluri da ce-am văzut eu în viaţa asta decît parchetu gresia şi rufele numa vorbe-n gura lu Dimitrie vraja mării-n dosu gării că mă duce-n Grecia, că Franţa, că Veneţia da după cununie s-a-nmuiat s-a luat cu una cu alta l-a apucat scrisu că cică are el ceva de spus omenirii că-i de datoria lui să lase în urmă o carte ceva important de parcă fără el omenirea s-ar duce dracului da ce a publicat ceva nimic da el tot dă seama după aia a venit şi Bartolomeu doamne că frumuşel mai era ca un înger de se oprea lumea pe stradă să-l scuipe de deochi şi-acu ce-a ajuns divorţat şi şomer da-i băiatu lui Dimitrie şi io nu-i pot zice nimic că sare să-şi apere odrasla şi tu mă-ntrebi dragă de orgasme că tu eşti tînără şi te mai bucuri la pat da io am şi uitat cum e da pe bune ia mai pune o linguriţă de zahăr că la diabet ha ha merge n-aş mai ajunge ziua de mîine că iar mă-ntreabă domnu Calapod de întreţinere .

N-AVEŢI UN FURAZOLIDON PENTRU DIMITRIE?

N-are rost să vă răpesc timpul cu miile, poate zecile sau chiar sutele de mii de gînduri care-i treceau fulgerător prin minte lui Dimitrie mai ales acum cînd e oficial că din ianuarie o să ieşim cu bîtele pe strasse să facem rost de ceva haleu.
Ba că n-or să-i ajungă banii pentru ţigări, ba că porcii ăştia de politicieni n-au decît grija lor, ba că America iese din criză dar România, nu, ba că iar s-a luat Calapod de el c-a trîntit uşa de la intrare, ba că două frumoase tinere din Buzău care se drogau au fost violate în grup de un şofer de taxi, ba că alegerile vor fi cîştigate de cel mai mare mincinos.
Aşadar, depresiv cum e şi văzînd că nu primeşte nici un răspuns de la organizatorii concursului de scenarii, Dimitrie a mai scornit o poveste atît de vizuală, încît, dacă ar încăpea pe mîna unui regizor priceput, ar fi, fără îndoială, o capodoperă a genului.

TRAGE APA CA SĂ TRĂIEŞTI BINE
Uşa scorojită unui apartament de bloc.
Un bărbat cu tricou pe care scrie „Să trăiţi bine” o deschide prudent.
Se vede interiorul casei, pereţii igrasioşi, coşcoviţi, un cuier în care atîrnă haine, iar jos, pantofi ponosiţi şi o pereche de adidaşi rupţi în vîrf.
O voce stridentă de femeie se aude: Unde-ai umblat pînă la ora asta, jafule? Nu te mai satură dracu de bere! Copchii n-au ce mînca şi tu, în loc să-ţi cauţi ceva de lucru, stai la băut cu nenorocitu ăla de Traian!
Vedem faţa desfigurată de furie a unei femei de vreo 40 de ani, cu părul în dezordine, fără un dinte.
Bărbatul e calm, bolboroseşte ceva care se termină cu „şomer, femeie!”
Vedem din nou femeia, a cărei faţă se transformă (prin procedeul fade) în faţa lui Traian Băsescu.
Omul trece prin holul îngust şi întunecos, se vede iar tricoul cu „Să trăiţi bine!”. Intră în bucătărie, deschide frigiderul plin cu pînze de păianjen.
Merge spre baia insalubră, dar aude gălăgie într-o cameră. Cei doi copii, fata de 15 ani şi băiatul ceva mai mic, îşi dispută un tricou pe care scrie „Să trăiţi bine”. În planul secund, la televizor, Elena Udrea merge pe bicicletă. La deschiderea uşii, fata împrăştie cu un gest fumul de la ţigara pe care o ascunde la spate. Cînd îşi văd tatăl, amîndoi copii ţipă la el:
Fata: Mi-ai promis că-mi iei calculator şi că mă laşi la mare cu fetele!
Băiatul: Vreau mobil, vreau mobil! Toţi băieţii au mobil!
Şi, în cor: Mi-e foame! Mi-e foame!
În timp ce vorbesc, feţele copiilor se topesc, devenind doi Traian Băsescu.
Omul închide uşa violent şi se aude un schelălăit de cîine, apoi un mîrîit ameninţător. Îl vedem pe Grivei, cu ochii injectaţi de furie. Ochii lui seamănă cu ochii lui Băsescu. Pe măsură ce se face transfocarea inversă, fizionomia cîinelui seamănă din ce în ce mai mult, pînă la identificare cu faţa lui Traian Băsescu.
Omul intră în baie, îşi dă jos tricoul, ia o foarfecă şi decupează inscripţia „Să trăiţi bine”. O aruncă în closet şi trage apa. Bucata de pînză se învîrteşte în şuvoiul de apă şi dispare în canal.

PRIMA NEA

Iaca prima zăpadă din iarna vrajbei noastre. De anul ăsta, 2009. Ieri se anunţa că va fi vreme bună, în încălzire. Totul e pe dos.
Let's die!

DIMITRIE PERSPICACIUL

După cîte gînduri negre îi trec prin minte, nu-i de mirare că Dimitrie e un depresiv. Şi, cu toate astea, pentru cineva dinafară nu este nici o îndoială că Dimitrie şi-a propus să o ducă mai bine. Mai bine pentru el ar însemna să aibă bănuţi exact cît îi trebuie, nimic mai mult. Că el nu şi-a propus să moară bogat. Dar să trăiască decent, da. Ei, dacă ar cîştiga un Oscar pentru scenariu, clar că viaţa lui Dimitrie s-ar schimba radical. Tocmai de-aia, în fiecare zi cînd ajunge acasă, după ce serveşte bucatele ce i le-a pregătit doamna Catrina, (niciodată doamna Catrina n-ar pune sare în mîncare cît i-ar plăcea lui Dimitrie) Dimitrie se refugiază în camera din faţă unde are voie să fumeze şi se apucă de scris. Dumnezeu ştie ce aşterne pe hîrtie Dimitrie, dar este cert că odată şi-o dată, va cîştiga din scris ceea ce n-a avut toată viaţa lui.
În curînd, el va da umanităţii un nou scenariu de film. Uluitor. Bazat pe realităţi palpabile. Implicat profund în mentalitatea românului de rînd, mai exact cel care nu s-ar duce la vot fie că e prea frig, fie că are invitaţi, fie că i-a fătat vaca. Dar acum, la data la care ne referim, situaţia e a naibii de complicată. O să vă daţi seama de ce imediat, dacă o să vă reamintesc că gripa porcină îşi face de cap, leul a luat-o la vale, registrul comerţului a trecut la camera de comerţ, iar candidaţii la prezidenţiale se înjură reciproc, în loc să emită vreo idee care să-l motiveze pe Dimitrie să îmbrace şi el o geacă portocalie, sau roşie sau galbenă.
În timp ce noi dormim ca buştenii, Dimitrie decelează nopţi în şir ce e bine şi ce e rău pentru cetăţenii ţării. Analizează cum, unde şi cînd, dar mai ales de ce şi cui foloseşte această bătălie cotidiană, pe care fiecare dintre noi e nevoit s-o poarte, dacă vrea să supravieţuiască. Inclusiv domnişoara Clara care azi purta pantofiorii cu toc de 12 pentru a se deplasa la chioşcul din colţ ca să-şi cumpere două banane, după cum ea însăşi i-a declarat cînd cobora de la etajul doi.
Iar Dimitrie este convins că va cîştiga premiul pentru scenarii, fie şi doar pentru că e atît de perspicace încît a constatat că pantofiul cu toc de 12 face călcîiul rotund, glezna subţire şi piciorul mai lung.
Lucru care, pentru tînăra generaţie de după revoluţie, este total nesemnificativ.

VAI DI PULA NOASTRĂ

Aflat în misiune ieri pe la patru după amiază, Dimitrie se scărpină prelung sub bască, imediat ce depăşi borna de intrare în Bacău. Pe de o parte, din sute de autobuze se revărsa o maree portocalie să-l aplaude pe Traian în faţă la Decebal. La Hotelul Decebal.
Pe de altă parte, Dimitrie nici nu ştia unde să se mai uite căci, unii lîngă alţii, umăr la umăr, ca într-o nouă Daciadă, de pe stîlpi, panouri, geamuri, ziduri, garduri, de peste tot, îl îndemnau la vot păcălitorii naţiei, cu gogoşile lor. De ce le e frică, nu scapă, Hai România, Învingem împreună, România bunului-simţ dar mai ales moacele zîmbăreţe ale catindaţilor îi provocau lui Dimitrie mîncărimi la epiderma calotei craniene şi nervi la interiorul capului. De-aia se scărpina, că era derutat. Atît de derutat de nici nu mai putea preciza care-o fi apocalipsa potrivită pentru ţărişoara lui dragă: gripa politică sau criza porcină?

MAI TARE CA CORNELIA

Cînd dădu cu ochii de panou, Dimitrie se întoarse la cîrciumă. N-am cum scăpa, zise ca pentru sine.
Dimineaţă, doamna Catrina, cu flerul ei de femeie trecută prin viaţă, îi spusese: Sincronizează-te, boule, preia controlul.
Că de-aia ne merge rău. Dar el continua să se bărbierească, şi n-o luă în seamă. Abia aştepta să treacă ziua de muncă şi să radă cîteva beri.
După ce descifră textul de pe panoul lîngă care îşi elibera presiunea din vezică,, Dimitrie îşi dădu seama că nu mai avea scăpare. Fie doamna Catrina, fie Cornelia sau Omida, îl vor depista rapid că a tras la măsea şi că, în această situaţie, preluarea controlului şi sincronizarea rămîneau vise îndepărtate.

La dracu.
Toate femeile sunt puternice şi unice.

HOŢIE PE NET

Se fură, fraţilor, se fură!
O fotografie pe care i-am făcut-o maestrului Gheorghe Dinică în casa lui din Bucureşti, în martie anul acesta cînd mi-a acordat o întrevedere, a fost publicată ilegal pe siturile:
http://www.cinemarx.ro/persoane/poze/Gheorghe-Dinica
www.cinemagia.ro/actori/gheorghe-dinica.
Imaginea a fost publicată în revista InfoCREDIDAM nr.10, aprilie 2009 şi pe blogul meu, ca ilustraţie la articolul Motanul lui Dinică.
Conform Legii 8 din 1996, fără a avea acordul autorului, publicarea unei imagini constituie infracţiune.
Săriţi, hoţii!

SFÎNTUL DUMITRU CONTEMPORANUL NOSTRU

Dimitrie se trezi cu gîndul că e ziua lui, deoarece era Sfântul Dumitru. Sau Dimitrie. De fapt, zilele lui, deoarece, în România, aceşti sfinţi sunt onoraţi de către credincioşi timp de cinci zile. Ei, aşa da sărbătoare. În felul acesta, este suficient timp ca Dimitrie să primească zeci de telefoane şi de felicitări de la toată lumea care-l cunoaşte. Păi da. Moaştele tizului său sanctificat sunt pupate oral de zeci de mii de cetăţeni care fac cozi imense şi-şi sacrifică zile şi nopţi ca să ajungă la racla sfîntă şi să se închine. Dimitrie a văzut la televizor imensa dovadă de credinţă şi de veneraţie creştină a poporului simplu, român. Oameni cît vezi cu ochii, foşti muncitori şi ţărani, şomeri, babe duhovnicesc frumoase, tineri şi tinere plini de evlavie, ologi, ba chiar şi intelectuali cu diplomă, cu toţii alcătuiesc un cortegiu infinit de spirit la poarta patriarhiei, dornici să sărbătorească prin rugăciuni şi supuşenie faţă de sfînta învăţătură. Indiferent de clasa socială de care aparţin. Indiferent de culoare. Şi indiferent de sex. Dar, totuşi însă, politicienilor, fiind mai evlavioşi decît restul neamului care i-a ales, domnul prea fericit Daniel le-a creat un culoar special ca să nu stea la coadă la moaşte cu lumînărica în mînă.
Chiar şi Calapod, fost activist de partid, lipseşte de două zile de la asociaţie, fiind la coadă la sfînta raclă, încît doamna Catrina este exasperată că nu are cui plăti datoria la întreţinere. Dimitrie nu s-ar mira s-o vadă într-un reportaj de la faţa locului chiar pe domnişoara Clara care, între noi fie vorba, numai sfîntă nu e, acordînd un scurt interviu despre importanţa pupării moaştelor. De-aia şi urmăreşte Dimitrie cu mare atenţie programele de ştiri de la Realitatea, de departe cea mai profi televiziune din România.
Dincolo de toate acestea, Dimitrie este foarte de acord că această manifestare spontană de iubire făţă de pilda dumitrească este foarte folositoare ţării noastre, mai ales în această perioadă de criză. Şi înţelege că, fiind sfînt, Dumitru e alcătuit din moaşte pe care e bine să le pupi dacă vrei să ai noroc în viaţă.
Dar dacă mierleşte el, un om normal, şi, peste o mie de ani i se descoperă resturile, oasele alea vor fi tot moaşte? Dimitrie crede că nu, avînd în vedere că el n-a fost, nu este şi nici nu există perspectiva să fie, in vivo sau post mortem, sanctificat.
Problema lui Dimitrie e, în aceste zile de măreaţă sărbătoare, că nu poate, nicicum, să găsească singularul de la moaşte.

MOTANUL LUI DINICĂ PENTRU CEI CARE NU ŞTIU LIMBA ENGLEZĂ

La 11 punct am sunat. S-a auzit bîz şi poc. Am împins uşa şi m-am trezit în marmura albă de pe hol. De sus s-a auzit vocea inconfundabilă a Maestrului: la unu, a zis. Băi, s-a luat aerul! Am păşit cu respiraţia tăiată pe fiecare treaptă. Cum să respiri altfel, cînd, pe Wikipedia, la Gheorghe Dinică, vezi peste 100 de filme în care a jucat, zeci de roluri în Teatru (cu literă mare, aşa se scrie cînd e vorba de genii) şi altele, nenumărate, în televiziune.
Mă aştepta pe hol, iar eu urcam încet, aplecat. Oxigenul se terminase şi, pînă să-mi strîngă mîna mai aveam de urcat un milion de trepte.
În fine, un om mărunţel, cu ochi iscoditori, cu un zîmbet cuceritor, cu mîini mici, nervoase, încîntat să vă cunosc, chestii, socoteli. M-am gîndit imediat că Dinică n-are amprente. Că este singurul om de pe planetă care n-are amprente la degete. Vocea lui lasă urme inconfundabile, de parcă-ar mesteca tot timpul zahăr. Şi zîmbetul lui lasă urme. Zîmbetul lui într-o dungă, neterminat, de parcă ar mai vrea să completeze cu o altă trăire, cu un alt sens. Mai profund decît ceea ce se vede din sclipirea caninului, aia pe care-am reţinut-o din rolurile de personaje negative. Şi ochii, cu luciri de oţel. La ce i-ar mai trebui amprente pentru identificare?
Maestrul a împlinit 75 de ani de Crăciunul trecut. Adică s-a născut de Crăciun, dar, cum primăriile erau închise, naşterea lui s-a declarat pe 1 ianuarie 1934. Tatăl lui, funcţionar la Poştă - pe vremea aceea, Poşta era o intituţie fundamentală, serioasă, nu ca acuma- , i-a destinat aceeaşi meserie. Ca băieţelul să aibă asigurată o bucată de pîine. Aşa că l-a dat la Liceul Comercial. Numai că, Gheorghe tot Gheorghe, s-a băgat la trupa de teatru de amatori a Poştei. Cică " m-am suit acolo, şi parcă eram pe scenă decînd lumea!"
Într-un spectacol, l-a văzut doamna Dina Cocea. I-a simţit vîna şi l-a chemat la Institut. Şi, de-acolo, dă-i scări de urcat.
Zice că a preferat mereu roluri de "răi" deoarece sunt mult mai complexe şi permit o desfăşurare mult mai liberă de mijloace de expresie din partea actorului. Personajele pozitive, junii primi, au, în reflectarea personajelor, traiectorii previzibile. N-ai nevoie de imaginaţie prea multă ca să-ţi dai seama că Făt Frumos o să-l răpună pe Zmeu. Adrenalina vine cînd vezi ce tertipuri, şmecherii, capcane pune la cale "răul", în încercarea lui de a domina lumea.
Îl ascult şi nu-mi vine să cred că răul întruchipat cu care ne-a obişnuit domnul Dinică este, în real, atît de jovial, de cald şi de comunicativ.
Are motan. Unul ciudat, care nu stă de vorbă cu "oamenii". Care, cînd îi vede, se cară la cotlonul lui. Are barbă albă şi smoc în coadă. E un motan artist. M-a studiat cînd am intrat, şi a şters-o. După vreo oră, cît a povestit Maestrul, l-am descoperit pe scaunul din faţa mesei, privindu-mă. Stătea şi se uita la mine. Sper că, în sinea lui, mă admira.
Doamna Georgeta Dinică s-a uimit: Uite la el! V-aţi împrietenit! Foarte rar se-ntîmplă să-i placă de musafiri necunoscuţi!
Mie cîinii îmi plac, fără rezerve. Calinele, mai puţin, dacă nu-s femei de oameni. Dar motanul ăsta e un amestec de tandreţe cu sălbăticie, de normal cu special, de ameninţare cu siguranţă.
O fi reîncarnarea anticipată a lui Gheorghe Dinică.

Fotografii: în casa lui Gheorghe Dinică, martie 2009

DINICÃ'S TOMCAT

At 11:00 a.m. sharp I rang. I heard a bzz and a crack. I pushed the door open and I found myself on the white marble in the
lobby. From upstairs I heard the unique voice of the Master: the first floor, he said. It was like I ran out of air! I stepped trying
not to breathe, and climbed all steps. How could someone breathe, when, on Wikipedia, at Gheorghe Dinicã, one can see
over 100 films he played in, dozens of parts in Theatre (with capital letter, as it should be done when talking about geniuses)
and others, uncountable, in television. He was waiting for me in the hall, and I climbed slowly, bent down. The oxygen was
finished and I had a million steps to climb until I could shake hands with him.
Finally, a man of small stature, with inquiring eyes, a conquering smile, with small, anxious hands, It's a pleasure knowing
you, stuff like that. I immediately thought that Dinicã has no finger prints. That he is the only man on the planet with no finger
prints. His voice leaves unmistakable marks, as if he chewed sugar all the time. And his smile, it leaves marks, too. His smile,
like a strip, unfinished, as if he wanted to supplement it with another emotion, with another meaning. More profound than
what can be seen from the glitter of his canine, the glitter I can remember from his parts as negative character. And his eyes,
with steel flashings. Why would he need finger prints for identification?
He shakes my hand with unexpected warmth and he invites me into the house. The interior was furnished with a great artistic
taste; there were many paintings, many exotic objects. We study one another. I can watch him skimming, slightly amused,
through the pages with the few questions I had prepared for him. There is no need for you to give answers to all of them –
I
tell him and I can see him rising his eyebrows: Well, that's different, then, I was getting scared. I can see here something
about how many awards and distinctions I have received until now. I honestly don't know. But there are many of them. The
most important ones are from the Presidents of Romania. But they brought me no advantages, not even a tax deduction,
only the honor of having drunk a glass of champagne with all the heads of State since the 90s until now.
What should I say, my most important distinctions are the applauses and acknowledgements coming from my public.
Honestly, I don't want to be pathetic or make some gratuitous affirmations, but I am more impressed when people on the
street stop me to say hello, without even knowing them, rather than a cold, official paper, like this one. Well, I don't know the
name of the President I asked with respect about the advantages I would have from that decoration and do you know what
he said? He said that I would benefit from a General's funeral! That's a joke! But has it not occurred to anyone until now that I
must buy an extra piece of furniture to store all these decorations inside? I'm lucky that we are used to all kinds of jokes,
even if they are sad ones…
I am trying to change the expression of disappointment easy to read on the actor's face:
- At least from this point of view, our CREDIDAM is a bit more generous…
- There is no term of comparison! From CREDIDAM, you can feel that your work is repaid. There is substance entering your
account. You can feel that there is someone, out there, who thinks of you like to an individual who sweats working for a living,
not like to a petty servant, without wanting to know if he has money to buy food or to pay his taxes.
The Master turned 75 years old last Christmas. Meaning he was born on Christmas Day, in Giuleºti, but, because the Town
Hall was closed for holiday, his birth was declared on January 1st 1934. His father, mail clerk-at that time, the Post Office was
a fundamental, serious institution, not like it is today-, made him practice the same profession. For his little boy to have his
bread assured. So he enrolled him at the Commercial High School. Only that, Gheorghe is Gheorghe, and so, he enrolled in
the Post Office's amateur theatre troop. “ I went there and it seemed to have been on stage for as long as I could remember!”
During a show, he was seen by Dina Cocea. She felt his talent and she called him at the Institute. And, from there on, he
hasn't stopped performing: Children and Youth Theatre, Small Theatre, Comedy Theatre, Municipal Theatre, “ Bulandra”
Theatre, National Theatre, Our Theatre, “ Odeon” Theatre, dozens and dozens of parts on stage and in television, almost one
hundred characters in the Romanian film history. Ciulei, Pintilie, Esrig, Penciulescu, all the great directors were posted on the
billboards of shows Gheorghe Dinicã performed in. Throughout his career, he was inseparable from Marin Moraru, who is a
very good friend of his and with whom he shares even now the success of great serials they perform in.
He has never wanted another profession. He has always wanted to be an actor, to create characters. But he also tried his
talent with music, “ he loved during the nights, and during the days…” He says that he has always preferred the negative
parts, the parts of “ bad guys”, because they are much more complex and they allow a much freer development of the actor's
means of expression. The positive characters, the knights, have predictable trajectories. One doesn't need a rich imagination
to realize that Prince Charming will defeat the Dragon. On the contrary, the adrenaline is borne when you see the schemes,
the traps placed by the “ evil guy”, in his attempt to impose himself and to dominate the world. I couldn't say that there has
been a part that I loved the most, that I identified myself with. He had the same dosage of passion for all his characters, no
matter if they were criminals or captain of the gipsy band in “ Inimã de þigancã”, he now performs. And who is not an evil
character, but, on the contrary, is a wise and extremely human individual.
I listen to him and I think that the evil embodied by Mr. Dinicã, with which we have accustomed, is, in reality, so jovial, so
warm and communicative.
He has a tomcat. A weird one, which doesn't talk to “ people”. Who, when it sees them, withdraws in its corner. It has a white
beard and a flock at the tip of its tail. It's an artist tomcat. It studied me when I came in and it disappeared. After about an
hour, during which time the Master told his stories, I discovered it on the chair in front of the table, watching me. It staid there
and watched me. I hope that, in its heart, he was admiring me. Mrs. Georgeta Dincã was amazed: Look at it! You have made
friends with one another! It is very rare that it likes unknown guests! I like dogs, without reserves. Caline, less, it they are not
human females. But this tomcat is a mixture of tenderness and wildness, of regular and special, of threat and safety.
He must be the anticipated reincarnation of Gheorghe Dinicã.