CADOU DE ANUL NOU

Am dat printre hîrtiile pe care voiam să le arunc, peste o cronică la ultima mea carte, publicată în revista VITRALIU. E, de fapt, transcrierea discursului pe care Florin Iaru l-a susţinut în noiembrie 93 la Tîrgul de carte GAUDEAMUS unde s-a lansat volumul.
Pentru că vine Anul Nou, îmi fac cadou acest text, republicînd-ul.

Candoarea disperării
E momentul astral al botezului unei cărţi noi, de aceea trebuie să existe şi o introducere pe care o face o ursitoare care prevede menirea acestui nou născut pe lume. Închipuiţi-vă un om pierdut prin codrii Bacăului, solitar şi în acelaşi timp comunicativ, ambiţios şi totodată disperat, un om care refuză cu îndărătnicie să celebreze dezîndrăgostirea. Pentru el, sfîrşitul lumii este dezîndrăgostirea, clipa în care omul îşi pierde capacitatea de a iubi şi de a fi iubit. Nefericirea acestei fiinţe umane care poate fi orice ca aşezare pe scara socială - inginer, doctor, miner, prim ministru, - este că e şi poet şi că frămîntările lui pot fi vizualizate, pot fi comunicate, pot fi puse în pagină.
Val Mănescu este un autor mai puţin cunoscut din provincia România. Din acea îngrozitoare provincie căreia nu-i vedem de multe ori livezile roditoare din pricina ceţei şi a depărtării. Eu am foarte mulţi prieteni ţn această imensă provincie. În fapt, Bucureştiul e un sat mai mare, un sat fără cîini, de un provincialism profund, practic, o pustietate aglomerată.
Val Mănescu a preferat să rămînă pierdut solitar prin codrii Bacăului şi să scrie într-un fel care nu seamănă cu ceva cunoscut despre dragoste cu dragoste, într-un cod care mi se pare paradoxal, şi anume, cu energie.
În general, cu cît înaintează în vîrstă, un poet devine melancolic şi regretul apare ca prim argument al poeziei. Amintirile, viziunile memorate, tot ce e pierdut în zarea tinereţii are întîietate în faţa poeziei. Un poet care înaintează în vîrstă – pentru că poezia nu are voie să înainteze în vîrstă , ea este o stare care caracterizează tinereţea – calcă peste emoţiile şi umbra poeziei şi încetează să mai fie poet.
Ei bine, Val Mănescu se comportă ca un veritabil puştan, ca un om în forţa celor douăzeci de ani care.îşi imaginează o iubire matură. Pentru el, principalul motor, principala logică, principalul motiv de a fi şi de a recita este acela de a fi îndrăgostit, de a spune lucrurilor pe nume. De exemplu, că în clipa în care se uită în oglindă îşi vede tatăl, dar că se poate şi ruşina că încă mai poate iubi.
El este alcătuit “din molecule de poet sub acoperire” pe care oamenii acelui oraş în care trăieşte nu le pot sesiza. El ne anunţă cu bucurie că mai există cineva la marginea unei lumi care poate împărţi cu altcineva o maşinuţă cu dragoste. În maşinuţa aceea, în care autorul este şoferul lui personal, vieţuieşte şi o dragoste care aşteaptă cuvintele să iasă afară. Dacă n-aş şti că poetul este acum un bărbat matur pe care îl cunosc din tinereţe, de mai bine de douăzeci de ani, aş afirma că autorul “zilei dinaintea sfîrşitului lumii” e un adolescent teribil care nu vrea decît să dea cu tifla părerilor de rău şi prejudecăţilor.
Poezia lui are o expresie de libertate, el însuşi fiind foarte slobod la gură în sensul bun al cuvîntului. Discursul lui se construieşte permanent pe o fundaţie vie, de carne, are corporalitate. Ai senzaţia permanentă că ai intrat într-o poveste de dragoste care începe şi se termină neaşteptat, care nu are niciodată un final obişnuit. De ce acest sfîrşit anume? Abia aici îţi poţi da seama de intenţiile autorului de a-şi incrimina vîrsta, experienţa şi căutările care i-au lăsat un gust amar. Nimic nu e mai important din toate aceste amintiri decît clipa de dragoste; toate fundamentările lumii, toată ordinea firească a lucrurilor se distrug atunci cînd iubirea e pe cale de dispariţie. Doar dacă apeşi pe un buton - “butonul de dat la mic dragostea” – se devoalează această ciudăţenie care se petrece între oameni, dincolo de specie, dincolo de normal şi de absolut, care se cheamă dragoste.
Val Mănescu are un fel foarte personal de a spune lucrurilor pe nume . Dar, în acelaşi timp, neobişnuit, de a fi spontan şi neaşteptat, utilizînd termeni de zi cu zi. În poemele lui, distranţele care îl leagă de trecut se măresc foarte straniu, de la o poezie la alta, în funcţie de intensitatea sentimentelor care l-au atins pe erou. Există şi o mare agresivitate de limbaj şi de trăiri care creşte însă într-un fel poetic şi care îl face să afirme că “nu-i pasă de urletul de peduncul” atunci cînd smulge fructul destinat iubitei.
Val Mănescu este un poet care refuză să îmbătrînească. De aceea mă pune pe gînduri, pentru că refuză să se împace cu destinul poeţilor: acela de a fi POET la douăzeci de ani şi de a nu mai fi POET la maturitate. Pentru el, deplina vîrstă matură este o tinereţe care nu se recunoaşte în fiinţă nici măcar un singur moment. Poţi să constaţi din scriitură, din modul în care în care construieşte versul, o inteligenţă sclipitoare. El are şi o ştiinţă a gradării intensităţii sentimentale care îţi oferă la lectură acea bucurie imensă pe care cititorul o mai regăseşte arareori curată în poezia contemporană şi, paradoxal, mai mult în proză. Este, totodată, foarte ciudat cum atacă el elementele prozei, dar are capacitatea de a reţine spiritul la o tensiune senzuală pur poetică.
Val Mănescu este un poet privilegiat şi profund nu numai pentru că are talent, ci şi pentru că, trăind în provincie, nu are de-a face cu prejudecăţile care omoară spiritul în principalul sat fără cîini al României, Bucureşti.