N-AM FUMAT ÎN UŞA BISERICII

Am fost. Se făcuse noapte. Nu ştiam unde-i locul, dar am nimerit.
Cînd traversam strada Icoanei, o maşină a încetinit şi şoferul mi-a spus bună seara. Voia să ştie dacă Maestrul va fi mîine tot aici. Da, va fi tot aici.
În curte nu era multă lume, dar veneau şi plecau umbre. Intrau, se închinau, stăteau puţin, a te reculege se spune, apoi plecau. Aveau mers trist, de parcă n-ar fi vrut să-l părăsească.
A intrat şi-am făcut cruce de trei ori. Alţii făceau o singură dată cruce. M-am apropiat să-l văd şi mi-a fost teamă. M-am uitat la coşciug. Frumos, din lemn scump, lucios. El era învelit pînă la piept în mătase albă. Nu-mi amintesc să-i fi văzut mîinile. Ar fi trebuit să fie încrucişate pe piept, cu o iconiţă între degete. Aproape aş jura că nu i-am văzut mîinile. Poate erau acoperite, să nu se vadă că n-avea amprente. El însuşi este o uriaşă amprentă cu vocea, cu gestul, cu zîmbetul lui.
În schimb m-am uitat mult la faţa lui. Cred, adică, nu-s deloc sigur, că era faţa lui. Nu semăna de loc. Faţa lui nu mai avea riduri, pielea era netedă. De ceară. Fără expresie.
Iar în biserică era linişte, ca la mort. Un tip filma cu o cameră pe umăr pe care scria Realitatea. Imortaliza Irealitatea: Dinică în sicriu şi eu aprinzînd o lumînare la căpătîiul lui.
Imposibil.
Am ieşit revoltat. Cum ne pot minţi ăştia cu televiziunile lor! Cel de pe catafalc nu putea să fie Dinică.
Dinică nu poate să moară.
Maestrul va fi mîine tot aici. Şi mîine şi poimîine şi mereu.