marți, octombrie 27, 2009

MOTANUL LUI DINICĂ PENTRU CEI CARE NU ŞTIU LIMBA ENGLEZĂ



La 11 punct am sunat. S-a auzit bîz şi poc. Am împins uşa şi m-am trezit în marmura albă de pe hol. De sus s-a auzit vocea inconfundabilă a Maestrului: la unu, a zis. Băi, s-a luat aerul! Am păşit cu respiraţia tăiată pe fiecare treaptă. Cum să respiri altfel, cînd, pe Wikipedia, la Gheorghe Dinică, vezi peste 100 de filme în care a jucat, zeci de roluri în Teatru (cu literă mare, aşa se scrie cînd e vorba de genii) şi altele, nenumărate, în televiziune.
Mă aştepta pe hol, iar eu urcam încet, aplecat. Oxigenul se terminase şi, pînă să-mi strîngă mîna mai aveam de urcat un milion de trepte.
În fine, un om mărunţel, cu ochi iscoditori, cu un zîmbet cuceritor, cu mîini mici, nervoase, încîntat să vă cunosc, chestii, socoteli. M-am gîndit imediat că Dinică n-are amprente. Că este singurul om de pe planetă care n-are amprente la degete. Vocea lui lasă urme inconfundabile, de parcă-ar mesteca tot timpul zahăr. Şi zîmbetul lui lasă urme. Zîmbetul lui într-o dungă, neterminat, de parcă ar mai vrea să completeze cu o altă trăire, cu un alt sens. Mai profund decît ceea ce se vede din sclipirea caninului, aia pe care-am reţinut-o din rolurile de personaje negative. Şi ochii, cu luciri de oţel. La ce i-ar mai trebui amprente pentru identificare?
Maestrul a împlinit 75 de ani de Crăciunul trecut. Adică s-a născut de Crăciun, dar, cum primăriile erau închise, naşterea lui s-a declarat pe 1 ianuarie 1934. Tatăl lui, funcţionar la Poştă - pe vremea aceea, Poşta era o intituţie fundamentală, serioasă, nu ca acuma- , i-a destinat aceeaşi meserie. Ca băieţelul să aibă asigurată o bucată de pîine. Aşa că l-a dat la Liceul Comercial. Numai că, Gheorghe tot Gheorghe, s-a băgat la trupa de teatru de amatori a Poştei. Cică " m-am suit acolo, şi parcă eram pe scenă decînd lumea!"
Într-un spectacol, l-a văzut doamna Dina Cocea. I-a simţit vîna şi l-a chemat la Institut. Şi, de-acolo, dă-i scări de urcat.
Zice că a preferat mereu roluri de "răi" deoarece sunt mult mai complexe şi permit o desfăşurare mult mai liberă de mijloace de expresie din partea actorului. Personajele pozitive, junii primi, au, în reflectarea personajelor, traiectorii previzibile. N-ai nevoie de imaginaţie prea multă ca să-ţi dai seama că Făt Frumos o să-l răpună pe Zmeu. Adrenalina vine cînd vezi ce tertipuri, şmecherii, capcane pune la cale "răul", în încercarea lui de a domina lumea.
Îl ascult şi nu-mi vine să cred că răul întruchipat cu care ne-a obişnuit domnul Dinică este, în real, atît de jovial, de cald şi de comunicativ.
Are motan. Unul ciudat, care nu stă de vorbă cu "oamenii". Care, cînd îi vede, se cară la cotlonul lui. Are barbă albă şi smoc în coadă. E un motan artist. M-a studiat cînd am intrat, şi a şters-o. După vreo oră, cît a povestit Maestrul, l-am descoperit pe scaunul din faţa mesei, privindu-mă. Stătea şi se uita la mine. Sper că, în sinea lui, mă admira.
Doamna Georgeta Dinică s-a uimit: Uite la el! V-aţi împrietenit! Foarte rar se-ntîmplă să-i placă de musafiri necunoscuţi!
Mie cîinii îmi plac, fără rezerve. Calinele, mai puţin, dacă nu-s femei de oameni. Dar motanul ăsta e un amestec de tandreţe cu sălbăticie, de normal cu special, de ameninţare cu siguranţă.
O fi reîncarnarea anticipată a lui Gheorghe Dinică.

Fotografii: în casa lui Gheorghe Dinică, martie 2009

Un comentariu:

  1. De-asta te iubesc eu, Valule, că spui tot ce e de spus de mă laşi fără cuvinte, doar cu emoţii. Mulţumesc!

    RăspundețiȘtergere