Doamna Moarte-fără-de-moarte ne-a amintit că, orice-am face, vine clipa să-i aparţinem.
Mi-a ieşit fraza asta stupidă, aşa cum tîmpe şi fără sens mi se par acum toate cuvintele pe care le-aş putea înşira despre Maestrul Dinică. Electrizantul, sensibilul, durul, strălucitorul, vagabondul vieţii sale, romanticul care a cîntat şi nopţi şi zile, a murit banal, ca orice om, într-un stop cardiac. Într-o linişte cumplită.
Eu mi-l păstrez, de drag ce îmi e, într-un stop cadru pe care l-am surprins cu cîteva luni în urmă. Şi, de amar ce am că nu i-am onorat invitaţia de a mai sta de vorbă, dacă i-ar folosi, m-aş duce în locul lui, acolo unde e, dacă tot mă obligă Doamna Moarte-fără-de-moarte să vă spun că l-a luat pe Domnul Dinică de braţ şi-a plecat cu el încolo, pe aleea plină de flori şi fără întoarcere.
Îl rog pe Dumnezeu să-i dea Maestrului măcar atîta lumină cîtă bucurie şi speranţă ne-a dat Artistul.
Dumnezeu sa-l odihneasca!
RăspundețiȘtergere