O NOUĂ CARTE DE DORU KALMUSKI

MEDITATIV DESPRE PREDESTINARE

Cele patru meditaţii despre predestinare sunt tot atâtea excelente eseuri filosofice care încearcă să răspundă unor întrebări la care – afirmă autorul -  ştiinţa nu va răspunde niciodată. Acestea se referă la: originea lumii, originea vieţii, originea omului şi ultima, dar nu şi cea mai puţin importantă, originea şi destinul copleşitoarei complexităţi a sistemelor vii.

De fapt, Kalmuski îşi asumă premeditat atingerea unei ţinte imposibile, conştient de precaritatea demersului uman de a controla sau influenţa orbita predestinică a universului. Dar, nu inacţiunea, lenea meditativă, resemnarea, îl caracterizează pe autorul nostru. Mai degrabă, el pare să-şi fi însuşit şi să urmeze preceptul profesiunii de credinţă de care ţine statutul ontologic al creaturii umane, pe care îl enunţă Andrei Pleşu în Jurnalul de la Tescani: Efortul şi îndrăzneala sunt comportamentul cel mai adecvat dinaintea lui Dumnezeu. Ambele, dublate de conştiinţa perpetuă a transcendenţei Sale.

O asemenea temerară întreprindere - la care, de-a lungul vremurilor, s-au încumetat mari gânditori ai lumii, cu încă disputabile şi mult discutabile rezultate - e susţinută în lucrarea de faţă cu argumente care ţin de ontologie, fără ca, măcar formal, autorul să dea de înţeles că este adeptul unuia sau altuia dintre curentele filosofice de care se foloseşte pentru a-şi susţine înţeleptele observaţii, teze şi teoreme.

Ca să poată urmări şi aprecia substanţialele argumente kalmuskiene în demonstraţia că toate întîmplările trecutului nu fac altceva decât să prefigureze viitorul,  cititorul este obligat să-şi scormonească memoria sau biblioteca şi să scoată la lumină noţiuni şi precepte pe care le credea uitate, obsolete sau netrebuincioase.

  

Predestinare şi profeţi mincinoşi, cel mai consistent capitol al cărţii, este o temerară călătorie prin teritoriul ontologic, care relevă prezenţa divinului în tot şi în toate, în comunicarea dintre lumi , dincolo de spaţii sau de timp. Exemple minuţios selectate din presocratici, din filosofia antică şi cea indiană, din Coran, Biblie sau Talmud, pînă la Shopenhauer, Kant, Kirkegaard, sau Hegel susţin că destinul, fatum-ul, nu poate fi controlat de nimic din ceea ce este uman, fiind rezultatul perfect al creaţiei divine.

 Faptul că atît Tora cît şi Coranul, dar şi gîndirea arhaică orientală, - şi nu vreau să uit nici triburile amazoniene sau africane, într-un cuvînt culturi străvechi, sau aflate în stadii culturale preliminare,- introduc în bagajul lor metafizic noţiuni abstracte ca haos, neant, infinit, eternitate, predestinare, increat, mă tulbură, pentru că aceste noţiuni traduc un mediu de trascendenţă mentală superior celui din epoca noastră.

...Suntem parte a planului Său şi nu are rost să ne întrebăm care e scopul acestui plan. Nici sfinţii, nici profeţii, nici cei înzestraţi cu har nu au făcut-o. Dar şi sfinţii şi profeţii şi cei cu harul divin au primit darul predestinării.

Este îngrijorătoare însă şi pentru autor apariţia falşilor profeţi, prin care  lumea cea nouă, îşi ia în propriile mîini destinul, incluzîndu-şi toate acţiunile în strategii planificate cu grija interesului material: Un întreg viitor e trasat, măsurat şi calculat matematic, iar în acest mediu al rigorii profetul de altădată ar face figură de bufon. Aceasta este victoria zdrobitoare a cauzalităţii asupra fatalităţii. Sau aşa ni se înfăţişează. Poate însă să fie şi altceva. Adică o nouă formă de orbire. Orbirea datorată unei prea mari încrederi în predicţiile proprii.

Reflecţiile lui Kamuski nu oferă soluţii pentru ieşirea din sincopa morală, economică, socială şi politică în care se zbate astăzi umanitatea. Meditaţiile lui pot fi considerate însă avertismente asupra superficialităţii cu care profeţi mincinoşi proiectează viitorul planetei, într-un simulacru de democraţie în care valorile substanţiale se reduc la false necesităţi materiale, acum, când Prezentul e o improvizaţie continuă, un provizorat guvernat de ambiguităţi şi bîlbîieli. Democraţia acestui prezent – un anus contra naturii – a risipit şi mirajul narcotizant al vreunei viziuni edulcorante. Eviscerată de spiritualitatea care i-a împletit cununa de flori,  civilizaţia noastră îşi admiră ruinele, continuînd să mărşăluiască, orbeşte, din criză în criză, către obscuritatea unui viitor despre care, dacă aş spune că e incert, ar însemna că sunt foarte optimist. Astăzi numai simplul fapt de a încerca să dovedeşti altceva decît susţinerile acceptate, devine suspect – constată autorul cu o indignare neprefăcută.

       Şi celelalte 3 capitole ale cărţii: ACCENTE ELECTIVE ÎN DOCTRINA PREDESTINĂRII, RECURS LA PROCESUL LUI ISUS   şi            ETNICITATEA, DE  LA  PROFEŢII  BIBLICI  LA TEORIA CONSPIRAŢIEI, oferă surprinzătoare interpretări ale cauzelor care au determinat criza morală în care se află omenirea. Pe un ton de blândă sfătoşenie, cu temperate izbucniri stilistice care punctează deziluziile unui intelectual preocupat de subtilul raport al raţiunii cu realitatea momentului, dar obligat să-şi recunoască limitele cunoaşterii, Kalmuski atrage atenţia asupra periculosului sindrom al alienării şi însingurării omului modern, al depersonalizării prin includerea sa ineluctabilă în organizațiile mari, robotizate și birocratice care sunt statele în momentul de faţă.

           Matrixul informaţional-comunicaţional pe care, la nivel global, îl crează organismele statale pentru populaţiile pe care le administrează, îl menţine constant pe individul – cetăţean, identificat cu „poporul suveran” departe de eforturi minime de discernămînt şi travaliu intelectual, supunându-l unei vizibile castrări a potenţelor  critice.

           Rezultatul  – afirmă critic şi acuzator Kalmuski -  va fi o societate viitoare fără opoziţie, sau, mai rău, cu o opoziţie  confecţionată  de    impiegaţii  puterii  în numele unui popor lipsit de reacţie autonomă. Cultivarea cu obstinaţie a mediocrităţilor, derizoriului, bîrfei, conjuncturalului sau conflictualului ieftin, nu e rezultatul unui proiect demonic – cum cred unii adepţi ai teoriei conspiraţiei – ci interfaţa propriei noastre degradări şi disoluţii.

În aceste circumstanţe a-l acuza pe „europeanul” român că bate temenele la idolii vestici, ar fi o greşeală. Tânăr sau mai vârstnic, acest „european român”  e  produsul  finit  al  maşinii  de  tocat demnitatea  naţională  care  începe  cu  educaţia şcolară şi se termină cu expatrierea. Este ceea ce a mai rămas din defuncta noţiune de patriotism.

          Anunţată ca o adunare de eseuri filosofice care au ca subiect o serie de meditaţii privitoare la îndelung discutatul subiect al destinului omenesc, recenta carte a lui Doru Kalmuski este, în fapt, rezultatul unui proces mintal care, cu aparentă duritate cinică, dar cu o profundă logică argumentativă,  are darul să clatine construcţia dialectică a convingerilor exagerat şi fals pozitiviste despre viitorul lumii noastre actuale.

O RECENZIE LA EFECTUL PLACEBO

Un sentimental cinic: Val Mănescu

În peisajul cultural băcăuan, Val Mănescu este, incontestabil, ceea ce se cheamă un personaj. Amestec indicibil de dandy şi macho, el şi-a construit o figură de bad boy târziu, emanând un aer misterios care îl prinde bine. Apariţie pitorească, vajnicul specimen al familiei coleopterelor (cum îşi zice cu emfază nesmintită) dă culoare întâlnirilor de tot soiul la care participă. Nu altfel stau lucrurile cu cărţile sale, pe care, deşi puţine, le-a gestionat bine, scoţându-le nu întâmplător la intervale de zece ani. După Delict de memorie (Bacău, Editura „Plumb“, 1993) şi O zi dinaintea sfârşitului lumii (Braşov, Editura „Aula“, 2003), Efectul Placebo (Bacău, Editura „Babel“, 2013) este, realmente, o operă de artă, amintind, prin opţiunea pentru hârtie reciclată şi prin ilustraţia copertelor (senzaţională fotografia lui Ioan Viorel Cojan), de obiectele artizanale ale meşterilor populari de odinioară. Cert e că volumul are o culoare, o textură şi un miros cu totul aparte, cum numai un iubitor de frumos putea scoate dintr-un manuscris încredinţat tiparului.

Cât priveşte versurile de la interior, lucrurile sunt ceva mai complicate. Complicate de însuşi „managerul de verbe“, Val Mănescu, care şi-a elaborat un discurs atipic, în care mixează registre dintre cele mai variate. Împrumutând o mască de cinic, el a ajuns să şi-o însuşească, transformând în trăire atitudini deprinse livresc. Nemărturisite, lecturile sale pot fi doar intuite. Ele ascund, în ultimă instanţă, o deza- buzare existenţială, convertită într-o luciditate amară. Forma ei condensată dă şi numele cărţii, Efectul Placebo nefiind altceva decât o tristă constatare de ins hârşit în ale vieţii: „În realitate, trăim fiecare zi cu sentimentul parşiv al libertăţii, într-un continuu efect placebo, amăgindu-ne cu substitute şi speranţe iluzorii.“

Poezia lui Val Mănescu stă sub imperiul nimicului, al vidului care se profilează ameninţător într-o lume a blazării, peste care domneşte umbra poetului, persiflat cu candoare autoironică: „oraşul devine foarte tăcut când se plimbă/ poetul/ o reculegere apasă inert pe acoperişuri/ pe blocurile izolate termic/ ca un nămete apocaliptic [...] cam asta e atmosfera la noi/ când poetul Cetăţii iese din scară/ cu o ţigară în gură [...] poetul/ dragul/ stimatul nostru poet“ (p. 8) E aici o strategie poetică pe care aş numi-o remitizare prin demitizare, căci aruncarea în derizoriu nu face decât să singularizeze destinul creatorului de poezie: „ce face Poetul Macho/ când tasta shift se blochează/ şi zadarnic încearcă să schimbe des- tinul/ blocat în intersecţiile Lumii“ (p. 14) Un cinism de sorginte cui prodest? domină de altminteri întregul volum, găsindu-şi manifestarea deplină în când se sinucide nimeni în nimeni: „era cunoscut drept poetul Cetăţii căci avea analize la zi/ asidurare şi Diplomă de tigru dresat“ (p. 72)

Înţelegerea liricii sale ţine de o mărturisire din Când Hem se întorce în mine, poate cel mai frumos poem din întregul volum: „criticii literari vor greşi încă o dată/ dibuind sensuri la care nu m-am gândit/ vor spune că Versul e incandescent că/ stilul revoluţionează Arta migraţiei/ că scrierea mea fără punctuaţie arde/ dar tu află că ţesuturile absolut umane cu care scriu eu/ Nu iau foc/ deşi mi-aş dori să se vadă flăcări şi artificii pocnind/ în toiul poemelor mele ignifugate cu Lacrimi/ pentru că nimeni nu mai stă să asculte poveşti triste de Viaţă/ mici drame cu moartea câinelui drag/ cu destrămări de iubiri Planetare/ cu plata impozitelor sau pierderea trenului“ (p. 64) Textul, oricât i-ar displăcea autorului, e o profesiune de credinţă a unui mare deziluzionat, care constată că nici poezia nu mai e ce-a fost. Motiv pentru care Val Mănescu împrumută masca unui postmodern dezabuzat, fără să reuşească să ascundă faptul că, pentru el, poezia rămâne un modus vivendi. El trăieşte asemenea mici drame, dar nu poate scrie despre ele decât la modul ocolit.

Aşadar, Efectul Placebo nu e decât un fals tratat pentru uzul autorilor lirici. Unul despre (auto)iluzionare. Nu limbaj, ci trăire, dar o trăire pusă într-un limbaj când provocator, când simulat modest, pentru a masca dependenţa autorului de poezie: „eu vânez doar Cuvinte hem doar simple cuvinte/ Le pândesc alerg după ele/ şi când le prind le ţintuiesc pe Hârtie cu ţesuturi din mine“ (p. 65)

Acelaşi joc între sentiment (autentic) şi discurs (distant) caracterizează poemul Ţigara de după, splendid omagiu adus ideii de feminitate. Părând a se răfui cu aşteptările exagerate ale urmaşelor Evei, Val Mănescu nu face altceva decât să elogieze frumuseţea pură a feminităţii: „pe măsură ce îmbătrânesc/ îmi plac tot mai mult femeile din tablouri [...] oricare femeie pe care-o vezi în ramele de pe simeze/ nu e absurdă nu vrea să se Uite la telenovele/ nu-ţi umblă în scrisori nu-ţi citeşte Mesaje din inbox/ nu te urmăreşte peste tot sufocându-te [...] Dar înseminată cu mii de priviri încărcate de patimă/ ca o Leoaică îndrăgostită/ femeia din tablou e mai însingurată decât crezi/ şi mult mai tăcută“ (pp. 42-43). E, totodată, în aceste versuri, o utopie de poet mare, care se simte ispitit de problema frumosului platonician.

Dacă înainte de a citi această carte cineva mi-ar fi spus că se (mai) poate scrie astăzi poezie patriotică, aş fi zâmbit neîncrezător sau, după caz, i-aş fi râs în nas. Ei bine, Efectul Placebo m-a vindecat de această prejudecată (postmodernă?, globalistă?), demonstrându-mi contrariul. Într-un limbaj răsturnat, în răspăr cu lacrimogena producţie patriotardă comunistă şi postcomunistă, Val Mănescu deplânge pierderea fiorului naţional(ist): „şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant“, descoperindu-se, cu simulată naivitate, incapabil să dezerteze de la aceste valori, pe care le cântă în forme temperat-lucide, pentru a nu aluneca în derizoriu: „de ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă/ de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă/ de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia/ sângerează mereu sânge de românia.“ Din această perspectivă, volumul poate fi citit şi ca un îndreptar antinaiv destinat celor care încă mai cred în posibilitatea împlinirii dezideratelor de factură patriotică: „vor fi artificii şi măreţe fanfare/ vor fi poduri de flori şi Salve de tun/ televiziunile lumii vor transmite-n direct/ pe No comment/ noua/ măreaţa dezvirginare a României [...]// e momentul să lăsăm aleşii să lucreze/ binele Patriei// Tu du-te şi plângi Patriotule/ ca un îndrăgostit părăsit“ (p. 47).

Eurosceptic (mântuit?), Val Mănescu priveşte în urmă fără mânie, jucându-se şi judecându-se la ambele capete, în versuri cu alibi, căci autorul e suficient de abil pentru a-şi lua măsuri de protecţie spre a nu putea fi taxat nici de paseist, dar nici de zeflemist: „ce mândreţe de Soldat am fost/ ce soldat devotat Gata să mor pentru Cauza/ pâinii negre şi a Marmeladei/ pentru/ salamul cu soia pentru margarina şi cafeaua de Orz/ m-aş fi aruncat în genune“ (p. 86) Această omniprezentă luciditate îl duce, finalmente, către ideea efectului placebo ca surogat al unei existenţe lipsită de iluzoriu.

În fond, Val Mănescu este un mare sentimental. Născut „când tristeţea televizorul şi mobilul nu existau“, el „se învârte în giratoriu“ şi „anunţă ziua de casting/ pentru următoarea iubire“. Dincolo de bravadă (apanaj al inteligenţei poetice) stau neliniştile unui suflet care trăieşte spaima neantului. Două sunt sursele acestor nelinişti: spectrul morţii şi imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală şi e generatoare de poezie adevărată. Nu întâmplător, ultimele trei texte din volum se numesc Recviem, Omul care nu-şi găseşte locul şi Viaţa sau despre cum înveţi să mori. Recviem sună a Scrisoare blagiană, destinată, de această dată, tatălui, a cărui imagine revine obsesiv: „câtă viaţă mai ai tu în moartea asta a ta/ de mă trezeşti noaptea din somn/ să mă întrebi de ce nu mă bucur/ eu de floarea de prun/ că doar de-asta l-ai sădit acu patruj de ani/ să mă bucur eu de primăvara lui// puteai să te duci cu băieţii la băut/ să te-apuci de fumat/ să pescuieşti pe trotuş/ să tai un copac cu toporul/ în loc să bagi viaţă în mama/ şi ea să mă facă în ea greşit“ (p. 91)

Pretins distopică, poezia contondentă a lui Val Mănescu acţionează pervers, exercitând asupra cititorului acel efect placebo pe care autorul însuşi pare a-l dezavua.

Adrian JICU

Revista ATENEU - ianuarie 2014

FETE CARE-MI PLAC

24 de ani de la visata Revoluţie

Transmit sincerele mele felicitări tuturor românilor care au participat, acum 24 de ani, la lovitura revoluţionară din 1989, reamintindu-le strigătul de luptă care ne-a condus la instaurarea capitalismului în ţara noastră: 

FRAŢILOR, AM ÎNFRÂNT!

  http://varanus-varanus.blogspot.ro/2008/12/acum-16-ani-n-bacu-episodul-4-22.html

TITUS A TRECUT PRIN BACĂU

E câte un om cu care te întâlneşti în viaţă şi-ţi devine drag din prima. Simte ca tine, gândeşte ca tine, e la fel de dedicat lucrului frumos, bine făcut. E generos, calm, lipsit de prejudecăţi, zâmbeşte, ştie să asculte şi e neiertător cu impostura. O vreme, eşti legat de el, apoi, viaţa, timpul, tot mai grăbit şi mai scurt, fac să nu vă mai vedeţi. Vă mai sunaţi, din când în când. Ce mai faceţi, uite, pregătesc asta şi asta. Veau să fac din România o ţară de vedete. Că sunt talente cât lumea, da lumea nu le ştie. Dar tu? Păi şi eu, am de gând să fac cutare şi cutare pe-aici, prin Bacău. Bravo, nu te lăsa, prietene.

Nu mai aveţi proiecte comune, dar fiecare-şi vede de-ale lui. Şi anii trec.

Tu, aici, el acolo, undeva, afli că face bine ceea ce face, că e răsplătit cu premii şi meritele-i sunt recunoscute de cei pe care i-a crescut la şcoala lui şi acum sunt vedete. Şi te bucuri încă odată că l-ai cunoscut. Îţi zici că e prietenul tău şi că se gândeşte şi el la tine. Trec anii şi uiţi să-l suni, măcar de ziua lui. Dar el e în sufletul tău şi-ţi place să crezi că-i reciproc. Nici el nu te sună, sigur eşti bine cu viaţa, cu jobul, cu familia. Mai afli c-a mai făcut un spectacol, a mai inventat o emisiune, că-l mai invită cineva într-un juriu. Din ce în ce mai rar, din ce în ce mai puţin. A mai îmbătrânit şi el, îţi spui, se mai odihneşte şi el, după atâta şi-atâta muncă. Chiar deloc nu-i momentul să-l deranjezi. Apoi, într-o bună zi, ai o juma de zi liberă prin Bucureşti şi-l suni. E bucuros să te vadă la biroul lui de la o televiziune de băuturi răcoritoare. Vă-mbrăţişaţi. Ce faceţi, maestre? Ce să fac. Supravieţuiesc, prietene. Asta fac.

TITUS MUNTEANU a plecat, azi, dincolo. Avea 72 de ani.

Dumnezeu să-l odihnească.

În 1988 i-am fost asistent de regie la spectacolul de estradă „Bacău, oraşul soarelui” cu care Bacăul a obţinut medalia de aur la „Cântarea României” (Constantin Nadoleanu, Ciprian Manta, Doru Sascău, baletul lui Andrei Lupu, Dan şi Marina Ivanovici, Elena Zavate, Geo Seminaru, Viorel Bosnea, Tudor Ionescu, grupul Rockada, trupa de dans de salon a lui Ghiţă Vlase - şi cine-şi mai aminteşte n-are decât să mă completeze.)   

Titus Munteanu a fost realizator TV din anul 1966 şi a fost director al TVR 1.

În cei cincizeci de ani de carieră, a creat  numeroase emisiuni de divertisment şi muzicale: "Realităţi ilustrate" (emisiune produsă de Tudor Vornicu), "Un trio formidabil" (Premiul I la Festivalul "Charles Chaplin", Gabrovo, 1984), "Duelul vedetelor" (premiul APTR, 1992), "Astă seară ne distrăm în familie" (premiul APTR, 1993.
În 1995 a realizat celebra emisiune "Şcoala Vedetelor", care a primit premiul Criticii Muzicale "Mihail Jora", trofeul "Trandafirul de Argint" (Montreux, 1996). Din 2004 a reluat această producţie cu o altă generaţie a Şcolii Vedetelor. Loredana Groza, Carmen Rădulescu, Ştefan Bănică- junior, Calin Goia, Nadine, Adi Despot, Diana Munteanu, Kitty Cepraga, Calin Geambasu, Malina Olinescu şi multe alte vedete îi datorează notorietatea lui Titus Munteanu.  

Operaţie pe cord deschis

"Black Coffee", spectacolul trupei  The Storytellers, este bine aşezat, excelent dozat să creeze premeditata empatie cu publicul, administrându-i în cantităţi îndestulătoare efluvii sonore încărcate de tandreţe, inflexiuni de privighetoare oarbă, nicio şoaptă în minus, nicio şoaptă în plus. Tandemul pasional al celor doi instrumentişti străbate zone muzicale ale jazzului clasic ca un vehicul nemaivăzut şi nemaiauzit, condus cu abilitate, ocolind cabotinismul şi banalul, descoperindu-le valenţe neaşteptate. Recunosc Ghershwin, altfel decât îl ştiam. Recunosc evergreen-uri, perle ale muzicii de jazz pe care nu le-am mai auzit de multă vreme, şi asta îmi retrezeşte pofta pentru muzica de calitate. Am impresia că asist la o jam session, în care Florin Bejan la clape şi virtuosul George Bosnea la un magic violoncel, transformat uneori în chitară, construiesc bijuteriile muzicale care fac axa spectacolului, păstrîndu-le cunoscutele linii melodice, bazându-se numai pe inspirația de moment. Dar nu e deloc simplă improvizaţie. Ceea ce auzim sunt interpretări într-o perspectivă insolită, puse profesional pe note riguros şi îndelung exersate.

Fiecare pasaj muzical este o nouă surpriză, linia melodică pe care-o ştiai, devine doar un semn discret al trecerii prin cultura muzicală, te face să retrăieşti o stări ieşite din comun, îţi aduce în minte iubiri de demult şi-ţi răscolesc memoria, reînviind parfumul emoţionant al altor vârste.

Filosofia show-ului celor patru care alcătuiesc grupul The Storytellers este aceea de a face bine ceea ce-ţi place. Cu precizie chirurgicală, fiecare dintre protagonişti îşi decupează sufletul în felii delicate pe care le oferă spectatorilor.

Dialogul între pianul electronic şi violoncelul clasic degajă elegante efluvii de savantă improvizaţie, delectează în egală măsură cu vocea catifelată a solistei şi cu profunzimea recitalului poetic cu care Tiberiu Ioniţă, prezenţă tonică şi profundă, în secvenţe de adevărată măiestrie actoricească, colorează atmosfera încântătoare a acestei seri magice.

Despre Florin Bejan aş putea povesti zile şi nopţi. El urcă pe scenă încă din adolescenţa întâmplată undeva, prin anii şaptezeci, când ne-am şi cunoscut la Casa de cultură din Slănic Moldova, unde el era vedeta care cânta folk şi juca teatru. Anii de experienţă scenică l-au adus în teritoriul blues şi jazz, în care excelează prin tuşeul inspirat al clapelor şi prin vocea caldă, fără de stridenţe.

Cătălina Culbece e o apariţie mirabilă. Cucereşte prin atitudine, simţire şi o anumită graţie din care ar trebui eliminată timiditatea. Una dintre cele mai importante calităţi ale ei este, probabil, aceea că poţi s-o asculţi toată viata, indiferent de vârstă.

Seara de fusion jazz, dozată empatic şi inspirat cu armonii muzicale şi poetice, într-o sală cu un public respirând la unison bucuria unui act artistic autentic, a făcut să-mi renască speranţa că, măcar în ce priveşte dragostea pentru frumos, nu e încă totul pierdut.  

RĂZGÂNDACII DE PARTID ŞI DE STAT

După ce-au luat-o peste bot de la Băsescu, de la presă şi de la ambasadele străine pentru halucinanta votare a superimunităţii parlamentarilor, putorile emanate de popor să-i facă legi drepte, au găsit explicaţii pentru că cum s-a făcut de-a trecut noul cod penal românesc ca să poată fura EI şi baronii lor la adăpost de lege. Cică n-au comunicat şi că n-au fost corect informaţi şi că de-aia, na. Şi-au găsit şi acarul, pe tractoristul Zgonea, care a băgat pe şest niscai modificări în textul legii şi i-a hipnotizat pe aleşi să-şi bage votul, fără să le atragă atenţia că, bă, gagiilor, lăsaţi-o aşa, ca să ne fie la toţi bine.
Mititeii, vai de capul lor! M-apucă mila de ei când mă gândesc că derbedeul ăla de Zgonea putea să-i pună să voteze reducerea la jumate a propriilor indemnizaţii. Prinşi cu ocaua mică, răzgândacii de partid şi de stat se reped la tembeliziuni să se răzgândească, negându-şi votul, că au fost păcăliţi. Că nu şi-au dat seama. Că regretă şi nu-s de acord că au zis da. Şi-i cer demisia lui Valerică.Cu scuzele de rigoare în faţa prostimii care suntem noi.  Păi, cine i-a-mpiedicat să comunice? Le-a luat careva ochelarii, de n-au fost în stare să bunghească?
Băi, hahalerelor, băi panaramelor, băi, hoţomanilor! Băi, atenţie acilea! Că vă jucaţi cu soarta voastră, mi se rupe, că azi sunteţi, mâine ba.
Da' vă jucaţi cu soarta ţării care v-a făcut demnitarii ei, băăăăăă! Şi faceţi buba. 
   

BIATĂ ŢARĂ, RĂU TE-AI ALES

Nici pe vremea Marii Adunări Naţionale şi niciodată în istorie n-a avut România politicieni atât de năuci. O molimă ciudată care le atacă mintea i-a cuprins pe toţi cei aflaţi la putere în vârful ţării, o boală a lui Calache care-i împinge să ia hotărâri contrare oricărui bun simţ, oricărei minime raţiuni. Niciunul dintre ei nu pare să-şi dea seama că imbecilităţile pe care le discută în parlament, sunt mingi ridicate la fileu pentru Demisul prezident. Pozând în eroul salvator al naţiei, Băsescu, iese din ce în ce mai des şi se pune de-a contra, dându-le peste bot useliştilor. Boborul uită cât rău a pricinuit Băsescu ţării şi-l aplaudă, pe bună dreptate. Căci până şi mandatarul flotei pare mai lucid decât ameţiţii din palatul poporului, de aceea, câştigă simpatii şi procente care, pentru orbi, par să nu-i mai folosească la nimic. Dacă Băsescu a ajuns să fie justiţiarul care „singur împotriva tuturor” are curajul să se opună măsurilor aberante propuse (unele adoptate!) de către 70 la sută din cei cincisuteşinuştiucât de nuştiucine de lipitori sugătoare, atunci merită să-l mai alegem încă odată.

Oricum, Constituţia a ajuns un maculator din care nu ne rămâne decât să facem dopuri pentru cocteilurile Molotov.

Numai în ultimele două săptămâni, Cotroceniul a articulat, cu temperament şi voioşie,

următoarele teme la care guvernaţii au înghiţit găluşca:

  

- Accizele la combustibil

- Tembeliziunea Română

- Modificările la Codul Penal

- Gafa ministrului culturii

- Incidentele de la Pungeşti

- Legea amnistiei

- Legea Roşia Montana

- Planul de regionalizare

- Situaţia Sănătăţii

- Neimpozitarea jocurilor de noroc

- Superimunitatea parlamentarilor

De adăugat câte trei semne de exclamare în dreptul fiecărui punct. Poate c-am şi uitat ceva.

O TRISTĂ DISPARIŢIE

Pe 4 decembrie s-a împlinit un an decând a încetat din viaţa la Tel Aviv, după o lungă suferinţă, apreciata şi îndrăgita actriţă de teatru şi film Rozina Cambos, născută în Bacău. Tatăl ei, Vasile Cambos a fost dorector al Casei de cultură şi, apoi, o lungă perioadă, regizor tehnic la teatrul Bacovia din Bacău, iar mama sa, Lori Cambos, actriţă a aceluiaşi teatru. Fratele ei, Genu Cambos, a fost unul din întemeietorii celebrei în epocă Roşu şi Alb, una din primele trupe de pop rock din România anilor 1970-1973, împreună cu Nelu Diaconu şi, Dumnezeu să-i odihnească, Costel Mierlă şi Gigi Pruteanu.

De o frumuseţe remarcabilă şi cu un strălucitor talent, Rozina a urmat cursuri de actorie cu minunatul pedagog Maître Ion Ghelu Destelnica, reuşind cu brio admiterea la Institutul de Artă Teatrală din Bucureşti. Încă de pe băncile studenţiei a fost considerată una din marile speranţe ale teatrului românesc, iar la vârsta de 25 de ani deja interpretase rolul Lady Mackbeth. 
În anul 1983, când cariera sa atinsese apogeul în România, a luat decizia dramatică de a se stabili în Israel, lasând în urmă un public care o adora, prieteni şi nostalgii. 

O adevărată legendă pentru aspiranţii la gloria scenei şi un simbol al reuşitei prin talent şi dăruire, Rozina Cambos a fost pentru multe generaţii de actori un adevărat exemplu, pe care l-au urmat cu veneraţie actriţe provenite din şcoala de teatru de la Bacău, pepiniera aceluiaşi Maître Ghelu-Destelnica, din care-mi amintesc doar câteva nume importante pentru scena românească: Doina Deleanu, Diana Lupescu, Tatiana Ionesi, Lili Acatrinei Popa, Doina Iacob, Suzana Macovei, Anca Ovanez. 

O Doamnă de neuitat.

IUBIREA ARMĂ SOFISTICATĂ

cea mai răspândită puşcă

în rândul infractorilor sentimentali

funcţionează cu poveşti cu mult mai periculoase

decât gloanţele cu vârful crestat de AK 47

 

scula teribilă e pe-atât de scumpă

pe cât de redutabil îi este renumele

căci designul ei e conceput de  

vânătorii de fiare sălbatice

cătarea e proiectată de bogaţii căutători de diamante

iar trăgaciul e creaţia unui poet deprimat

din romanticul ultimul veac

în timp ce privea un pistil

 

puşcociul se vinde pe sub tejghea

căci cererea întrece orice ofertă

fiecare nenorocit de mascul se crede

vânător de elită şi-ntreabă de arma mortală

ca de iarba de leac

 

cuceritorii de meserie şi-o doresc

imediat după ce le-a răsărit primul fir de păr alb

în sprâncene să fie siguri că nu le scapă prada

 

de când a apărut reclama cu tipa aceea

ce-şi arăta întresânii voind un foc

orice bărbat adevărat vrea o armă ca asta

fie şi doar ca să-şi încerce norocul

cu un cartuş bine ţintit în norii violeţi

care-nconjoară turnul de televiziune

de pe culmea dealului

 

dar niciunul n-are răbdare să citească instrucţiunile

până la capăt unde cu majuscule scrie

că  apropierea de victimă poate provoca

ricoşeul glonţului direct în

carotida ce-ţi poartă sângele-n creier

şi să cazi pe vecie îndrăgostit

periculos cu trei semne de exclamare

SOLOMON CEL ÎNŢELEPT

Plăcută vocea necunoscutei care m-a invitat, în numele Colegiului Naţional Ferdinand I, la conferinţa susţinută de academicianul Solomon Marcus, eminent matematician, filozof şi umanist, născut în Bacău acum 88 de ani. I-am promis că o să mă străduiesc să ajung şi chiar am făcut-o, amânând ceva întîlniri şi reprogramând pentru la noapte lucrul la un proiect pe care trebuie să-l predau cam urgent. În fine, la 5 fără trei, ajung la Universitatea Alecsandri şi urc în aulă. Am plăcuta surpriză să găsesc un loc în sala arhiplină şi să salut câteva notabilităţi intelectuale de frunte ale oraşului, printre participanţi.
Solomon Marcus, fost elev al Colegiului care aniversează zilele acestea 146 de ani, are, ca de obicei, un discurs cuceritor, vivace.  Îşi expune ideile în stilul caracteristic, cu energie tinerească, argumentat, persuasiv. În rostirea sa domoală, se amestecă într-un mod oratoric savant, povestioare simpatice, demonstraţii de logică, concluzii pertinente. Savantul pare un patriarh al catedrei de a cărui înţelepciune ne umplem şi noi, novicii din sală, indiferent de scara deşteptăciunii pe care ne aflăm. Folosesc pluralul, deoarece, dac-ar fi vreo muscă  în aulă, s-ar auzi bâzâind printre sutele de profesorii, doctorii, inginerii, scriitorii, studenţii şi elevii din sală.
Academicianul demonstrează de ce a ajuns şcoala românească la un nivel atât de scăzut, încât elevii au o atitudine de incompatibilitate cu sistemul actual de învăţământ. Pentru că plăcerea de a învăţa pe care ar trebui s-o insufle şcoala, s-a transformat în necesitatea de a învăţa, în obligaţia de a şti, afirmă oratorul. Pentru că, asemenea societăţii care ne somează să fim competitivi, şcoala îi obligă pe elevi să-şi pună la bătaie toate forţele ca să asimileze cât mai mult, chiar dacă e vorba de cunoştinţe care nu-i vor folosi vreodată. Nu-l mai învaţă nimeni pe elev să gândească cu propriul creier, să descopere singur cum să rezolve problemele existenţiale. Bref, Solomon Marcus contestă valoarea sistemului actual de instruire, convins că şi mass media, precum şi internetul, au o influenţă negativă, contrară scopului pentru care au fost create, asupra tinerilor.
Din păcate, fascinantul discurs nu conţine şi soluţii. Îndemnul final de a schimba sistemul de jos în sus, este o mică parşivenie, căci, dacă o personalitate ştiinţifică de talia lui  Solomon Marcus n-a reuşit să impună transformarea învăţământului românesc dintr-unul sclerozat, într-unul atrăgător pentru elevii mileniului trei, atunci gândul unui viitor luminos nu poate fi decât superfluu, într-o ţară ca a noastră, dominată în posturi de decizie de dinozauri împietriţi în concepţii.
Pun pe seama oboselii (trei conferinţe în două zile!) cele câteva  incoerenţe produse de  magistru - altădată eclatant în demonstraţii şi imbatabil în argumentaţie - care însă n-au umbrit strălucitoarea sa prezenţă.
    

CUM AM PETRECUT DE 1 DECEMBRIE 2013

Racii sunt sensibili. Poate de aceea sunt emoţionat până la lacrimi când vine vorba de marile sărbători ale românilor. Şi tot de aia, de când mă ştiu, îmi doresc să mă bag într-o groapă, să nu mă ştie nimeni că plâng ca prostu la ocaziile astea. C-o fi de Crăciun, de Paşte, de 23 august, de 10 mai, de 23 august, de 1 Decembrie, de Revoluţie, ochii mei se fac izvoare pe care nu le pot stăpâni. Şi mi-e ruşine, de parcă aş face un mare păcat, dar nu-mi pot reprima trăirea, la dracu. Sinele meu face ce vrea cu mine.
Azi încă este ziua naţională. Am pus drapel nou pe catargul de la poarta mea, tricolor cumpărat cu 10 lei de la magazinul chinezesc. La magazinele româneşti dai 60 de lei, dacă eşti patriot adevărat. 

Cu Vasile, bărbat român de Şerbăneşti, hai să vedem ce e prin oraş, de ziua României.
Când să ies din curte, vecinu-mi zice La mulţi ani. Îi răspund şi eu, să-i fie bine. Până-n centru, am mai răspuns de vreo zece ori cu La mulţi ani la saluturi. E o zi minunată, cu un soare incredibil de cald.
Lume multă, ca la Revoluţie, în Piaţa Tricolorului. Mulţi şi pe treptele Prefecturii. Poate prea mulţi. Discursuri găunoase, de lemn. Constatatoare, nu mobilizatoare. Popi behăie sentimente
Fanfara militară, auzisem că s-a desfiinţat, dar uite-o ici, sună bine. Mi se umezesc ochii. Copii cu steguleţe tricolore pe umerii taţilor, fete cu tricolorul pictat pe pomeţi, babe cu tricolorul în mâini, îndrăgostiţi sărutându-se sub tricolor, o Dacie cu tricolorul înfipt cu holţşuruburi în portbagaj. Oameni senini, zâmbete. Or fi aşa că-i ziua frumoasă, sau că-s bucuroşi că-s români?
Fanfara cântă  Go west şi-n piaţa tricolorului românesc apar majorete crăcoase şi spasmodice să marcheze cu cururile lor flamboiante Ziua României. Foarte minunat, bravo că preluăm frumoasele obiceiuri ale lumii civilizate.

În acest timp, în spatele adunării, pe treptele Casei de cultură, câţiva tineri susţin o pânză pe care scrie: ADEVĂRATA ROMÂNIE SE AFLĂ ÎN STRADĂ, NU LA MICROFON. Vasile zice că au dreptate. Zic şi eu. Vin jandarmii şi-i saltă pe băieţaşii obraznici. Câţiva presari filmează şi fac poze. Mulţimea nu reacţionează. Mămăliga explodează greu.

Caut, cu Vasile, o cârciumă, două, trei, să împlinim tradiţia: ciolan cu fasole de Ziua Naţională. Canci. Eşuăm la Parcul Trandafirilor şi ne mulţumim cu frigărui porceşti la grătar cu gaz. Fade ca şi vinul la carafă.
La plasma din restaurant, TVR1 transmite un spectacol folcloric cu orchestra lui Botgros. Vasile intră-n vorbă cu şpriţangii de la masa de-alături, doi foşti securişti, acum miliardari. Le povesteşte cum i-au săltat jandarmii pe protestatarii de la Casa de cultură. Ce libertate de expresie, domle, zice cel mai tânăr, adică, vine oricine fără aprobare să tulbure o manifestare oficială? Băiete, n-ai aprobare, te-a şi săltat jandamii. Asta-i democraţia. Protestezi, faci scandal, cât vrei, da cu aprobare, frate. Păi n-ai văzut în America cum le dă cu flitu-n nas şi-i înmoaie cu bastoanele? Să zică mersi că n-a degenerat manevra să le dea borşu pe nas.
La mulţi ani, România, zice Vasile.

Cât să luăm un taxi, Vasile îmi arată ultima capodoperă arhitectonică din Parcul Trandafirilor: closetul public sub formă de căsuţă de ciocolată. De urât ce e, îmi vine să plâng.

Wow, ce frumos am petrecut 1 Decembrie, Ziua Naţională a României!  

EU ROMÂNIA

nu contează că scrie la pagina-ntâia că sunt pe primul loc

la toate testele pentru bătăliile lumii

pentru cucerirea frumoaselor femei şi a neantului

pentru creşterea celor mai puternici fii

sau la concursurile de inteligenţă şi îndemânare

realitatea e alta când prima pasăre îşi ia zborul

speriată de leneşa explozie a sângelui de românia

când frumoasele fete şi frumoşii bărbaţi

cei mai deştepţi şi mai puternici copii ai inimii mele

se duc aiurea ca şi când n-ar fi fost românia

şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant

 

mai ales noaptea când sunt adâncit în românia mea

văd unduind viruşi stupizi pe ecran pe linoleum

în păduri şi câmpii în computer în tramvaiele goale

în ceaşca de cafea în rugina locomotivelor

din inerţie împinse la vale de vagoanele goale

 

dimineaţa la prânz şi seara mă doare că românia

se mişcă în jocul de gleznă al continentului

cu privirea ei de animal rănit care se târăşte mut

să-şi dea sfârşitul la uşa stăpânului

pe care atât de mult dedemult l-a iubit

 

de aceea eu cer ţigara din urmă şi în lumina luceafărului

fumul creează efectul de tricolor

efectul placebo pentru dezamăgire

să las măcar adâncă şi mirositoare urmă de om

privind oblic spre nori

definitiv condamnat la românia mea

atât de aproape de dureroasa tragere pe roata istoriei

când urmează să i se presare pe răni sarea din fundul munţilor ei

iar lamentaţia e drog pentru prevenirea uitării

 

în războiul cu mine se-ntâmplă lucruri teribile noaptea

când sunt adâncit în românia mea care naufragiază

cu o pungă pe faţă în genunea zilei de mâine

şi casa mea se scufundă în fosa cea mai adâncă

trasă-n uitare de greutatea fabuloasei comori românia

 

caut înţelesuri nebănuite în această sinucidere

aşteptând fără teamă pe calea romanului

să se oprească inima mea

până să se consume lumina

din secţia de neurologie politică românia

Şi strivesc ţigara de adio

 

numai că îngerul meu păzitor deodată zice Nu

nu acum Nu N-ai să mori înainte să mărturiseşti tuturor

de ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă

de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă

de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia

sângerează mereu sânge de românia

 

(Din volumul EFECTUL PLACEBO)

FUGA CĂLARE PE FILOMELĂ

Din orizontul acela de far

Oricine putea vedea foarte clar

că ne iubeam neregulamentar:

Eu te iubeam toată, de sus în jos,

Tu mă doreai invers,

Pervers,

De la piele la os.

Dezlegasem filomela priponită de gard

Şi, deodată, ne-am pomenit pe forward

Ca vehiculele pe bulevard.

Brownian ca un neutrino-n hazard.

Animalul din noi dezlănţuit

Părea pînă la nouri suit.

Fuga noastră era un poem dramatic,

Rostit cu accent spasmodic,

De un actor extrem de liric,

Ca un bizmindic.

N-aveam şa, înaripata plutea

Peste oraş şi zborul nostru era

Un cadou ambalat în catifea.

Şi ne duceam tot mai sus amîndoi

În speranţa unui sfîrşit mai de soi.

Ne claxonau de pe şosea şevrolete,

forduri, fiaturi, loganuri cochete.

Derbedei ne-arătau cu degetul semne indecente.

Venea poliţia, căci aveau loc accidente,

Dar noi, aproape de nori, călăream fără milă

Filomela noastră umilă

Şi ne prefăceam a nu auzi

Noaptea cum se transformă în zi.

Totuşi, în zborul cel lin era

Ceva ceva 

Ce ne cutremura

Ne sufoca

Ne ameţea.

Să fi fost dragostea?...

URLETUL SPAŢIAL

te pictez şi-ţi pun sufletul la locul secret

să te fac femeie curată aici unde sunt

un rictus cu un corp în spate

hai a venit trenul nostru încărcat cu venin

e noaptea aceea în care ni s-a prezis viitorul orgasmic

ca să fim diferiţi şi s-alegem gândul cel bun

să trăim ca şi cum am fi nemuritori

desenându-ne viaţa traversând vidul

practicând ritualul de a fi fericit

când europa ne scoate incandescenţa din oase

şi ne pune pe frunte emblema de gladiator

n-am să mă milogesc morţii să mă mai lase o clipă

doar am să număr zilele ca să nu mă strivească

viaţa mea extraordinară care-o face pe-a altora

nesemnificativă

AUTORELE CITEŞTE DIN EFECTUL PLACEBO

PRIETENUL NOSTRU, ANDRE

Acum 18 ani, tânărul olandez Andre Muit descindea în Bacău, România.
Descoperea o ţară în uriaşe nevoi, aflată în degringoladă, cu instituţii în amorţire, cu politicieni puşi pe gâlceavă şi îmbogăţire, cu oameni în suferinţă, dar, mai ales cu suflete nevinovate de copii cărora nimeni nu le dădea atenţie.

Cu o tenacitate rar întâlnită, înfruntând un sistem social depăşit de probleme, o legislaţie deficitară la capitolul asistenţei, Andre a reuşit să convingă autorităţile că o asociaţie de oameni cu suflet, poate prelua din datoria statului sarcina de a-i ajuta pe cei defavorizaţi de soartă, fie ei copii ai străzii, orfani sau cu dizabilităţi, fie bătrâni fără sprijin, fie persoane afectate de boli sau sărăcie.
Organizată pe principii sănătoase, funcţionând ca un ceas, Organizaţia BETANIA a devenit, graţie acestui OM, zâna cea bună a celor suferinzi. Cu ajutorul ei concret, mii de fiinţe umane aflate în suferinţă şi-au refăcut firul vieţii normale, recăpătându-şi statutul social. Chiar şi la vremuri de criză, BETANIA a demonstrat că valoarea umană e mai presus de orice, că un sfat, o mângâiere, o mână întinsă la nevoie, înseamnă gesturi supreme de profundă omenie.
Andre Muit, definit deseori în presă drept un om care, dacă nu ar fi existat, trebuia inventat, a spus da şi când a fost vorba să reconstruiască locuinţe distruse de inundaţii, să ridice dispensare sau să doteze şcolile cu laboratoare şi ateliere. L-am văzut îngrijind personal copii cu autism sau în bazin, jucându-se profesional cu micuţi suferind de handicapuri fizice severe. Zâmbind tot timpul, inspirând încredere şi curaj echipei sale de specialişti.
A spus da, finanţând Galele Jurnalismului, conştient că o presă de calitate este pavăza unuei democraţii veritabile.
A spus da unor importante proiecte sociale, medicale sau culturale, nerefuzând nicio iniţiativă menită să împingă Bacăul, România, un pas mai departe înspre modernizare şi integrare în familia Europei. Mai român decât mulţi români, Andre Muit a edificat în optsprezece ani, împreună cu neobositul său echipaj, un imperiu al generozităţii şi afecţiunii umane.
BETANIA  merită sincera consideraţie a comunităţii şi cea mai caldă îmbrăţişare.
Mulţumim, Andre. Mulţumim, Olanda.

De azi, la librăria GLISSANDO din Bacău

        

CUM MI-AM DORIT

O carte luminată de rugina toamnei, care miroase a lemn de stejar, cu pagini care mângâie amprentele. 

O carte scrisă cu ţesuturi umane, cu tendoane şi epididim. O carte de iubiri delirante, de moarte proximă şi de nădejdi tinereşti. 

O carte anormală de dragoste şi război. De zile şi nopţi de aventuri pătimaşe şi regrete de prea târziu.

Cu rânduri de citit sub plapumă şi sub frunze. Cu litere mari ici şi colo, cu litere mici mai peste tot, ca omul care caută în buzunar banii pe care i-a fumat, i-a mâncat, i-a băut sau i-a dat pe facturi existenţiale.  

O carte despre cum se trece pe roşu, cum se trăieşte la limită, cum se doare, cum se dansează, cum se arată dinţii când zâmbeşti sau când muşti.

O carte care te trezeşte din beţia uitării şi te adoarme ca să visezi prima iubire. 

EFECTUL PLACEBO. 

Nici nu ştii în ce minciună trăieşti când ţi-e rău, când ţi-e bine.

Pentru apariţia ei, unice mulţumiri lui Ionel Rusei, soţul patroanei de la tipografia DOCUPRINT şi de la editura preafrumos numită BABEL, care a suportat nu doar mare parte din cheltuieli, dar şi toate hachiţele autorului, pentru care mă rog de iertare. Rar să iasă în lume o carte la care autorele să n-aibă ce reproşa editorului şi tipografului. 

Prietenilor mei Liviu Stoica, Cezar Ţiba şi Radu Turtă, singurii care mi-au dat bani cu bucuria celui care vrea să mişte lumea mai spre frumos.

Lui Dan Petruşcă, lui Gogu Iorga, lui Geo Popa, lui Petru Cimpoeşu, lui Gelu Fulga, lui Horia Ghelu şi Violetei Savu, cei care au avut răbdarea să se aplece asupra volumului înainte de a-l da la tipar.

Doamnei Danny Zărnescu şi lui Viorel Cojan pentru că au fost de acord să le folosesc creaţiile în ilustrarea coperţilor.

Tuturor femeilor şi bărbaţilor care m-au inspirat, plecăciune.

STRĂINUL PERFECT

Soldat al destinului bine instruit

În carcere şi gărzi de noapte

Singur împotriva tuturor

Până când un alt rău va veni din nou

Mărşăluieşti pe cărări nesfârşite care-ţi arată din ce eşti făcut

Ca să-nfrunţi fiara iubirii de ţară care ţi-a sărit în spinare

În  semn că după lupta de de azi urmează lupta de mâine

Şi după lupta de mâine urmează lupta de poimâine

Şi tot aşa până-n victoria finală

Ca să nu te plictiseşti în viaţă

Trebuie să mergi aşa rănit cum eşti

Cu fiara-n spinare

Înainte târându-te spre niciunde

Până la ultima suflare pînă la capătul timpului

În patrulă cu paşi adăugaţi pe marginea disperării

Să nu simţi cutremurul de după colţ

Sări peste garduri de sârmă ghimpată

Pentru că sergentul ţi-a spus că sângele

are culoarea marmeladei la micul dejun

când visezi la blugii şi adidaşii libertăţii tale

la pavelele de granit europene

În avalanşe controlate de plantoane alarme şi foame

Prin cutii de conserve deschise la comandă

Poţi evada din frică fix în pustiul din tine

în după amiaza rotundă ca o grenadă de mână

Când n-ai ce face-n cazarmă şi iei oglinda să vezi

Cum te scoţi pe tine din tine Şi cum să te-aduci înapoi

Înainte să-ţi intre în imbox emailul fatal

Tragi de inel şi brizanta împrăştie asurzitor

Sâmbăta şi duminica

viaţa de azi pe mâine colorează

în roşu oraşul de la orizont în timp ce moartea pare

un joc mitocănesc de artificii

ca o îmbrânceală de la-mpărţirea agheasmei

Triumfătorule dacă nu mori azi

Şi mâine e o zi zice sergentul trăgând din ţigară

Dar tu

eşti străinul perfect şi te-ntrebi de ce scrie pe poarta ospiciului

cu litere mari

arbeit macht frei

Asfac BCO-4 Biostimulator

ELOGIU VEGETALULUI

Îţi ating rădăcina plină de riduri cu talpa şi simt vibraţia tentaculelor care te ţin înfipt şi drept în scoarţa pământului.  Cu un deget îţi ating ramura cea mai de jos, îi urmăresc conturul aproape insuportabil de curajos ca şi cum aş desena-o cu mâna mea,  dacă m-ar fi dăruit Dumnezeu cu talentul tău. Mi-e de ajuns să închid ochii ca să şterg imaginea de boa constrictor a crengilor şi să-i deschid după o clipă pe partea de sus a coroanei, cea care se îngemănează cu absolutul seninului. Prin gura mea sorb libertatea cu care suveran ai ales să sprijini cerul nesfârşit. Miroase a alcooluri fine. Nările îmi freamătă de parcă m-aş afla în faţa unui hazard necunoscut şi mai fac o încercare să înţeleg de ce le este oamenilor atât de greu să-ţi desluşească limbajul, când tu, ca să le grăieşti, n-ai nevoie decât de lumină, îţi este suficient să-ţi arăţi propria imagine, rostul şi rostirea, vocea ta către fii pământului.

Uite, mâna mea îţi desenează încă un zâmbet care coincide cu linia hazardului în care  ţi s-au unit celulele pline de viaţă şi ţi s-a construit verdea eternitate, ca o monumentală elegie a Cosmosului. Şi nu am voie să greşesc. Dacă o simplă adiere ar face să-mi tremure mâna, aş deturna sensul elementului vegetal, sensul vocii tale din care cu toţii suntem plăsmuiţi, iar timpul ar înceta să existe. Frunzele tale nu s-ar mai îngălbeni şi n-ar mai cădea. În primăvară muguri noi nu ţi-ar mai răsări, iar fiul meu nu s-ar mai naşte niciodată. Ciclul reînnoirii ar înceta, stropii de ploaie încremeniţi între cer şi pământ s-ar desface în atomii lor nevăzuţi şi s-ar suprapune  

peste colosala, eterna ta imagine de verde pur.  Viaţa noastră efemeră, de plastic şi fum, ar transforma  minunea sărutului divin din care te-ai ivit  într-un blestem. Clorofila s-ar preface în trinitrotoluen.

Însă acum, vocea ta desenează sărutul pe propria-mi gură, într-un langaj vegetal. Mă face s-o ascult cu buzele, cu pielea, cu oasele care-mi devin fluide, străvezii.

Cu părul mă face s-o ascult. Şi mă străbate ca o corabie cald foşnitoare. La timonă sunt eu, comandantul cu ochi verzi.

De aceea, braţele mele te îmbrăţişează şi ţi se adâncesc printre ramuri, mângâindu-ţi  pletele de frunze, de aceea gura mea e plină de arome nedesluşite încercând să-ţi soarbă respiraţia, pentru a supravieţui epocii de plastic şi fum.

 

Şi, slavă Domnului, noi doi, om şi arbore, tremurăm cu trupurile lipite unul de altul precum luna în apă şi simt în sărutul nostru o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit. Semn că suntem vii. Încă.  

Suntem amândoi la o încrucişare de epoci. Şi, nu ştiu de unde, năvăleşte parfum de Mâna Maicii Domnului.

S-A TREZIT ANTENA 3

La fix un an şi-o lună după ce maestrul Radu Beligan primea titlul de cetăţean de onoare al Bacăului şi accepta ca noul Teatru de vară din Bacău să-i poarte numele, s-a trezit şi Gâdea să-i tragă un omagiu. În casa cu bulină roşie a lui Beligan. Genialul actor e pe cale să împlinească în decembrie 95 de ani. Doamne, ajută-i să nu-l obosească atâta amar de ani, mai mult decât lăbăgitele întrebări ale pupăciosului de gâde.

NUMAI EU VEDEAM CUM SE DĂRÂMĂ TOTUL

conduceam pe nemestecate

cu pedala-n podea

şi chris rea la maxim

să se termine repede

şoseaua şi viaţa 

să ating capătul lumii

capătul iadului

un exerciţiu pentru viitoarea zi de naştere

alt sezon de vânătoare

ÎN CARE SE DOVEDEŞTE CĂ IRINA NISTOR E O FEMEIE CU UMOR, IAR TRUPA TAXI PLESNEŞTE DE TALENT

O carte proaspătă

POEZIE SAU MOARTE

A murit astăzi poetul Alexandru Muşina, unul dintre străluciţii reprezentanţi ai generaţiei 80.

El a fost membru al Cenaclului de luni, doctor în litere la Facultatea de Litere a Universității din București (din 1996) și profesor de Creative Writing, folclor şi literatură comparată la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov.

A debutat la Editura Litera, în 1982, în volumul colectiv de poezii Cinci, şi individual cu Strada Castelului 104, la Editura Cartea Românească, în 1984. Ultimul său volum de versuri, Regele dimineţii, a obţinut premiul pentru poezie al revistei Observatorul cultural.

A înfiinţat la Braşov prestigioasa editură AULA, care mi-a publicat volumul “O zi dinaintea sfârşitului lumii” acum exact zece ani.

Mi-a spus atunci: Bătrâne, e curajos şi greu titlul. Şi conţinutul, o memorabilă povară. Te obligă să-ţi aminteşti mereu că, oricum ar fi, fiecare zi e una care ne apropie de sfârşit.

Sfârşitul lumii încă întârzie, iar lumea viziunilor create de omul acela, tot numai cap, cu ochi ca două explozii, e mereu la fel de provocatoare, de falsă şi de amenințătoare. Crezul lui, înscris pe tricoul din foto a fost Poezie sau Moarte. 

Garniturile vor fi fost, desigur, schimbate.
La fel, vopseaua. Dar Mecanismul stupid
Va merge înainte, același, în eternitate

Alexandru Muşina ar fi împlint la 1 iulie vârsta de 59 de ani. 

S-a dus înaintea sfârşitului lumii.  

POLONEZII PROMOVEAZĂ LIMBA ROMÂNĂ