marți, decembrie 17, 2013

Operaţie pe cord deschis






"Black Coffee", spectacolul trupei  The Storytellers, este bine aşezat, excelent dozat să creeze premeditata empatie cu publicul, administrându-i în cantităţi îndestulătoare efluvii sonore încărcate de tandreţe, inflexiuni de privighetoare oarbă, nicio şoaptă în minus, nicio şoaptă în plus. Tandemul pasional al celor doi instrumentişti străbate zone muzicale ale jazzului clasic ca un vehicul nemaivăzut şi nemaiauzit, condus cu abilitate, ocolind cabotinismul şi banalul, descoperindu-le valenţe neaşteptate. Recunosc Ghershwin, altfel decât îl ştiam. Recunosc evergreen-uri, perle ale muzicii de jazz pe care nu le-am mai auzit de multă vreme, şi asta îmi retrezeşte pofta pentru muzica de calitate. Am impresia că asist la o jam session, în care Florin Bejan la clape şi virtuosul George Bosnea la un magic violoncel, transformat uneori în chitară, construiesc bijuteriile muzicale care fac axa spectacolului, păstrîndu-le cunoscutele linii melodice, bazându-se numai pe inspirația de moment. Dar nu e deloc simplă improvizaţie. Ceea ce auzim sunt interpretări într-o perspectivă insolită, puse profesional pe note riguros şi îndelung exersate.
Fiecare pasaj muzical este o nouă surpriză, linia melodică pe care-o ştiai, devine doar un semn discret al trecerii prin cultura muzicală, te face să retrăieşti o stări ieşite din comun, îţi aduce în minte iubiri de demult şi-ţi răscolesc memoria, reînviind parfumul emoţionant al altor vârste.

Filosofia show-ului celor patru care alcătuiesc grupul The Storytellers este aceea de a face bine ceea ce-ţi place. Cu precizie chirurgicală, fiecare dintre protagonişti îşi decupează sufletul în felii delicate pe care le oferă spectatorilor.

Dialogul între pianul electronic şi violoncelul clasic degajă elegante efluvii de savantă improvizaţie, delectează în egală măsură cu vocea catifelată a solistei şi cu profunzimea recitalului poetic cu care Tiberiu Ioniţă, prezenţă tonică şi profundă, în secvenţe de adevărată măiestrie actoricească, colorează atmosfera încântătoare a acestei seri magice.

Despre Florin Bejan aş putea povesti zile şi nopţi. El urcă pe scenă încă din adolescenţa întâmplată undeva, prin anii şaptezeci, când ne-am şi cunoscut la Casa de cultură din Slănic Moldova, unde el era vedeta care cânta folk şi juca teatru. Anii de experienţă scenică l-au adus în teritoriul blues şi jazz, în care excelează prin tuşeul inspirat al clapelor şi prin vocea caldă, fără de stridenţe.

Cătălina Culbece e o apariţie mirabilă. Cucereşte prin atitudine, simţire şi o anumită graţie din care ar trebui eliminată timiditatea. Una dintre cele mai importante calităţi ale ei este, probabil, aceea că poţi s-o asculţi toată viata, indiferent de vârstă.

Seara de fusion jazz, dozată empatic şi inspirat cu armonii muzicale şi poetice, într-o sală cu un public respirând la unison bucuria unui act artistic autentic, a făcut să-mi renască speranţa că, măcar în ce priveşte dragostea pentru frumos, nu e încă totul pierdut.