"Black Coffee", spectacolul trupei The Storytellers, este bine
aşezat, excelent dozat să creeze premeditata empatie cu publicul,
administrându-i în cantităţi îndestulătoare efluvii sonore încărcate de
tandreţe, inflexiuni de privighetoare oarbă, nicio şoaptă în minus, nicio
şoaptă în plus. Tandemul pasional al celor doi instrumentişti străbate zone muzicale
ale jazzului clasic ca un vehicul nemaivăzut şi nemaiauzit, condus cu
abilitate, ocolind cabotinismul şi banalul, descoperindu-le valenţe neaşteptate.
Recunosc Ghershwin, altfel decât îl ştiam. Recunosc evergreen-uri, perle ale
muzicii de jazz pe care nu le-am mai auzit de multă vreme, şi asta îmi
retrezeşte pofta pentru muzica de calitate. Am impresia că asist la o jam session, în care Florin Bejan la
clape şi virtuosul George Bosnea la un magic violoncel,
transformat uneori în chitară, construiesc bijuteriile muzicale care
fac axa spectacolului, păstrîndu-le cunoscutele linii melodice, bazându-se
numai pe inspirația de moment. Dar nu e deloc simplă improvizaţie. Ceea ce auzim sunt interpretări
într-o perspectivă insolită, puse profesional pe note riguros şi îndelung
exersate.
Fiecare pasaj muzical este o nouă surpriză,
linia melodică pe care-o ştiai, devine doar un semn discret al trecerii prin
cultura muzicală, te face să retrăieşti o stări ieşite din comun, îţi aduce în
minte iubiri de demult şi-ţi răscolesc memoria, reînviind parfumul emoţionant
al altor vârste.
Filosofia show-ului celor patru care
alcătuiesc grupul The Storytellers este
aceea de a face bine ceea ce-ţi place. Cu precizie chirurgicală, fiecare dintre
protagonişti îşi decupează sufletul în felii delicate pe care le oferă
spectatorilor.
Dialogul între pianul electronic şi
violoncelul clasic degajă elegante efluvii de savantă improvizaţie, delectează
în egală măsură cu vocea catifelată a solistei şi cu profunzimea recitalului
poetic cu care Tiberiu Ioniţă, prezenţă tonică şi profundă, în secvenţe de
adevărată măiestrie actoricească, colorează atmosfera încântătoare a acestei
seri magice.
Despre Florin Bejan aş putea povesti zile şi
nopţi. El urcă pe scenă încă din adolescenţa întâmplată undeva, prin anii
şaptezeci, când ne-am şi cunoscut la Casa de cultură din Slănic Moldova, unde
el era vedeta care cânta folk şi juca teatru. Anii de experienţă scenică l-au
adus în teritoriul blues şi jazz, în care excelează prin tuşeul inspirat al
clapelor şi prin vocea caldă, fără de stridenţe.
Cătălina Culbece e o apariţie mirabilă. Cucereşte prin atitudine, simţire şi o anumită
graţie din care ar trebui eliminată timiditatea. Una dintre cele mai importante
calităţi ale ei este, probabil, aceea că poţi s-o asculţi toată viata,
indiferent de vârstă.
Seara de fusion jazz, dozată empatic şi
inspirat cu armonii muzicale şi poetice, într-o sală cu un public respirând la
unison bucuria unui act artistic autentic, a făcut să-mi renască speranţa că,
măcar în ce priveşte dragostea pentru frumos, nu e încă totul pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu