O NOUĂ CARTE DE DORU KALMUSKI

MEDITATIV DESPRE PREDESTINARE

Cele patru meditaţii despre predestinare sunt tot atâtea excelente eseuri filosofice care încearcă să răspundă unor întrebări la care – afirmă autorul -  ştiinţa nu va răspunde niciodată. Acestea se referă la: originea lumii, originea vieţii, originea omului şi ultima, dar nu şi cea mai puţin importantă, originea şi destinul copleşitoarei complexităţi a sistemelor vii.

De fapt, Kalmuski îşi asumă premeditat atingerea unei ţinte imposibile, conştient de precaritatea demersului uman de a controla sau influenţa orbita predestinică a universului. Dar, nu inacţiunea, lenea meditativă, resemnarea, îl caracterizează pe autorul nostru. Mai degrabă, el pare să-şi fi însuşit şi să urmeze preceptul profesiunii de credinţă de care ţine statutul ontologic al creaturii umane, pe care îl enunţă Andrei Pleşu în Jurnalul de la Tescani: Efortul şi îndrăzneala sunt comportamentul cel mai adecvat dinaintea lui Dumnezeu. Ambele, dublate de conştiinţa perpetuă a transcendenţei Sale.

O asemenea temerară întreprindere - la care, de-a lungul vremurilor, s-au încumetat mari gânditori ai lumii, cu încă disputabile şi mult discutabile rezultate - e susţinută în lucrarea de faţă cu argumente care ţin de ontologie, fără ca, măcar formal, autorul să dea de înţeles că este adeptul unuia sau altuia dintre curentele filosofice de care se foloseşte pentru a-şi susţine înţeleptele observaţii, teze şi teoreme.

Ca să poată urmări şi aprecia substanţialele argumente kalmuskiene în demonstraţia că toate întîmplările trecutului nu fac altceva decât să prefigureze viitorul,  cititorul este obligat să-şi scormonească memoria sau biblioteca şi să scoată la lumină noţiuni şi precepte pe care le credea uitate, obsolete sau netrebuincioase.

  

Predestinare şi profeţi mincinoşi, cel mai consistent capitol al cărţii, este o temerară călătorie prin teritoriul ontologic, care relevă prezenţa divinului în tot şi în toate, în comunicarea dintre lumi , dincolo de spaţii sau de timp. Exemple minuţios selectate din presocratici, din filosofia antică şi cea indiană, din Coran, Biblie sau Talmud, pînă la Shopenhauer, Kant, Kirkegaard, sau Hegel susţin că destinul, fatum-ul, nu poate fi controlat de nimic din ceea ce este uman, fiind rezultatul perfect al creaţiei divine.

 Faptul că atît Tora cît şi Coranul, dar şi gîndirea arhaică orientală, - şi nu vreau să uit nici triburile amazoniene sau africane, într-un cuvînt culturi străvechi, sau aflate în stadii culturale preliminare,- introduc în bagajul lor metafizic noţiuni abstracte ca haos, neant, infinit, eternitate, predestinare, increat, mă tulbură, pentru că aceste noţiuni traduc un mediu de trascendenţă mentală superior celui din epoca noastră.

...Suntem parte a planului Său şi nu are rost să ne întrebăm care e scopul acestui plan. Nici sfinţii, nici profeţii, nici cei înzestraţi cu har nu au făcut-o. Dar şi sfinţii şi profeţii şi cei cu harul divin au primit darul predestinării.

Este îngrijorătoare însă şi pentru autor apariţia falşilor profeţi, prin care  lumea cea nouă, îşi ia în propriile mîini destinul, incluzîndu-şi toate acţiunile în strategii planificate cu grija interesului material: Un întreg viitor e trasat, măsurat şi calculat matematic, iar în acest mediu al rigorii profetul de altădată ar face figură de bufon. Aceasta este victoria zdrobitoare a cauzalităţii asupra fatalităţii. Sau aşa ni se înfăţişează. Poate însă să fie şi altceva. Adică o nouă formă de orbire. Orbirea datorată unei prea mari încrederi în predicţiile proprii.

Reflecţiile lui Kamuski nu oferă soluţii pentru ieşirea din sincopa morală, economică, socială şi politică în care se zbate astăzi umanitatea. Meditaţiile lui pot fi considerate însă avertismente asupra superficialităţii cu care profeţi mincinoşi proiectează viitorul planetei, într-un simulacru de democraţie în care valorile substanţiale se reduc la false necesităţi materiale, acum, când Prezentul e o improvizaţie continuă, un provizorat guvernat de ambiguităţi şi bîlbîieli. Democraţia acestui prezent – un anus contra naturii – a risipit şi mirajul narcotizant al vreunei viziuni edulcorante. Eviscerată de spiritualitatea care i-a împletit cununa de flori,  civilizaţia noastră îşi admiră ruinele, continuînd să mărşăluiască, orbeşte, din criză în criză, către obscuritatea unui viitor despre care, dacă aş spune că e incert, ar însemna că sunt foarte optimist. Astăzi numai simplul fapt de a încerca să dovedeşti altceva decît susţinerile acceptate, devine suspect – constată autorul cu o indignare neprefăcută.

       Şi celelalte 3 capitole ale cărţii: ACCENTE ELECTIVE ÎN DOCTRINA PREDESTINĂRII, RECURS LA PROCESUL LUI ISUS   şi            ETNICITATEA, DE  LA  PROFEŢII  BIBLICI  LA TEORIA CONSPIRAŢIEI, oferă surprinzătoare interpretări ale cauzelor care au determinat criza morală în care se află omenirea. Pe un ton de blândă sfătoşenie, cu temperate izbucniri stilistice care punctează deziluziile unui intelectual preocupat de subtilul raport al raţiunii cu realitatea momentului, dar obligat să-şi recunoască limitele cunoaşterii, Kalmuski atrage atenţia asupra periculosului sindrom al alienării şi însingurării omului modern, al depersonalizării prin includerea sa ineluctabilă în organizațiile mari, robotizate și birocratice care sunt statele în momentul de faţă.

           Matrixul informaţional-comunicaţional pe care, la nivel global, îl crează organismele statale pentru populaţiile pe care le administrează, îl menţine constant pe individul – cetăţean, identificat cu „poporul suveran” departe de eforturi minime de discernămînt şi travaliu intelectual, supunându-l unei vizibile castrări a potenţelor  critice.

           Rezultatul  – afirmă critic şi acuzator Kalmuski -  va fi o societate viitoare fără opoziţie, sau, mai rău, cu o opoziţie  confecţionată  de    impiegaţii  puterii  în numele unui popor lipsit de reacţie autonomă. Cultivarea cu obstinaţie a mediocrităţilor, derizoriului, bîrfei, conjuncturalului sau conflictualului ieftin, nu e rezultatul unui proiect demonic – cum cred unii adepţi ai teoriei conspiraţiei – ci interfaţa propriei noastre degradări şi disoluţii.

În aceste circumstanţe a-l acuza pe „europeanul” român că bate temenele la idolii vestici, ar fi o greşeală. Tânăr sau mai vârstnic, acest „european român”  e  produsul  finit  al  maşinii  de  tocat demnitatea  naţională  care  începe  cu  educaţia şcolară şi se termină cu expatrierea. Este ceea ce a mai rămas din defuncta noţiune de patriotism.

          Anunţată ca o adunare de eseuri filosofice care au ca subiect o serie de meditaţii privitoare la îndelung discutatul subiect al destinului omenesc, recenta carte a lui Doru Kalmuski este, în fapt, rezultatul unui proces mintal care, cu aparentă duritate cinică, dar cu o profundă logică argumentativă,  are darul să clatine construcţia dialectică a convingerilor exagerat şi fals pozitiviste despre viitorul lumii noastre actuale.