miercuri, august 21, 2013

ELOGIU VEGETALULUI


Îţi ating rădăcina plină de riduri cu talpa şi simt vibraţia tentaculelor care te ţin înfipt şi drept în scoarţa pământului.  Cu un deget îţi ating ramura cea mai de jos, îi urmăresc conturul aproape insuportabil de curajos ca şi cum aş desena-o cu mâna mea,  dacă m-ar fi dăruit Dumnezeu cu talentul tău. Mi-e de ajuns să închid ochii ca să şterg imaginea de boa constrictor a crengilor şi să-i deschid după o clipă pe partea de sus a coroanei, cea care se îngemănează cu absolutul seninului. Prin gura mea sorb libertatea cu care suveran ai ales să sprijini cerul nesfârşit. Miroase a alcooluri fine. Nările îmi freamătă de parcă m-aş afla în faţa unui hazard necunoscut şi mai fac o încercare să înţeleg de ce le este oamenilor atât de greu să-ţi desluşească limbajul, când tu, ca să le grăieşti, n-ai nevoie decât de lumină, îţi este suficient să-ţi arăţi propria imagine, rostul şi rostirea, vocea ta către fii pământului.

Uite, mâna mea îţi desenează încă un zâmbet care coincide cu linia hazardului în care  ţi s-au unit celulele pline de viaţă şi ţi s-a construit verdea eternitate, ca o monumentală elegie a Cosmosului. Şi nu am voie să greşesc. Dacă o simplă adiere ar face să-mi tremure mâna, aş deturna sensul elementului vegetal, sensul vocii tale din care cu toţii suntem plăsmuiţi, iar timpul ar înceta să existe. Frunzele tale nu s-ar mai îngălbeni şi n-ar mai cădea. În primăvară muguri noi nu ţi-ar mai răsări, iar fiul meu nu s-ar mai naşte niciodată. Ciclul reînnoirii ar înceta, stropii de ploaie încremeniţi între cer şi pământ s-ar desface în atomii lor nevăzuţi şi s-ar suprapune  
peste colosala, eterna ta imagine de verde pur.  Viaţa noastră efemeră, de plastic şi fum, ar transforma  minunea sărutului divin din care te-ai ivit  într-un blestem. Clorofila s-ar preface în trinitrotoluen.

Însă acum, vocea ta desenează sărutul pe propria-mi gură, într-un langaj vegetal. Mă face s-o ascult cu buzele, cu pielea, cu oasele care-mi devin fluide, străvezii.
Cu părul mă face s-o ascult. Şi mă străbate ca o corabie cald foşnitoare. La timonă sunt eu, comandantul cu ochi verzi.
De aceea, braţele mele te îmbrăţişează şi ţi se adâncesc printre ramuri, mângâindu-ţi  pletele de frunze, de aceea gura mea e plină de arome nedesluşite încercând să-ţi soarbă respiraţia, pentru a supravieţui epocii de plastic şi fum.
 
Şi, slavă Domnului, noi doi, om şi arbore, tremurăm cu trupurile lipite unul de altul precum luna în apă şi simt în sărutul nostru o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit. Semn că suntem vii. Încă.  

Suntem amândoi la o încrucişare de epoci. Şi, nu ştiu de unde, năvăleşte parfum de Mâna Maicii Domnului.