Un sentimental cinic: Val Mănescu
În peisajul cultural băcăuan, Val Mănescu este,
incontestabil, ceea ce se cheamă un personaj. Amestec indicibil de dandy şi
macho, el şi-a construit o figură de bad boy târziu, emanând un aer misterios
care îl prinde bine. Apariţie pitorească, vajnicul specimen al familiei
coleopterelor (cum îşi zice cu emfază nesmintită) dă culoare întâlnirilor de
tot soiul la care participă. Nu altfel stau lucrurile cu cărţile sale, pe care,
deşi puţine, le-a gestionat bine, scoţându-le nu întâmplător la intervale de
zece ani. După Delict de memorie (Bacău, Editura „Plumb“, 1993) şi O zi
dinaintea sfârşitului lumii (Braşov, Editura „Aula“, 2003), Efectul Placebo
(Bacău, Editura „Babel“, 2013) este, realmente, o operă de artă, amintind, prin
opţiunea pentru hârtie reciclată şi prin ilustraţia copertelor (senzaţională
fotografia lui Ioan Viorel Cojan), de obiectele artizanale ale meşterilor
populari de odinioară. Cert e că volumul are o culoare, o textură şi un miros
cu totul aparte, cum numai un iubitor de frumos putea scoate dintr-un manuscris
încredinţat tiparului.
Cât priveşte versurile de la interior, lucrurile sunt ceva
mai complicate. Complicate de însuşi „managerul de verbe“, Val Mănescu, care şi-a
elaborat un discurs atipic, în care mixează registre dintre cele mai variate.
Împrumutând o mască de cinic, el a ajuns să şi-o însuşească, transformând în trăire
atitudini deprinse livresc. Nemărturisite, lecturile sale pot fi doar intuite.
Ele ascund, în ultimă instanţă, o deza- buzare existenţială, convertită într-o
luciditate amară. Forma ei condensată dă şi numele cărţii, Efectul Placebo
nefiind altceva decât o tristă constatare de ins hârşit în ale vieţii: „În
realitate, trăim fiecare zi cu sentimentul parşiv al libertăţii, într-un
continuu efect placebo, amăgindu-ne cu substitute şi speranţe iluzorii.“
Poezia lui Val Mănescu stă sub imperiul nimicului, al
vidului care se profilează ameninţător într-o lume a blazării, peste care domneşte
umbra poetului, persiflat cu candoare autoironică: „oraşul devine foarte tăcut
când se plimbă/ poetul/ o reculegere apasă inert pe acoperişuri/ pe blocurile
izolate termic/ ca un nămete apocaliptic [...] cam asta e atmosfera la noi/
când poetul Cetăţii iese din scară/ cu o ţigară în gură [...] poetul/ dragul/
stimatul nostru poet“ (p. 8) E aici o strategie poetică pe care aş numi-o
remitizare prin demitizare, căci aruncarea în derizoriu nu face decât să
singularizeze destinul creatorului de poezie: „ce face Poetul Macho/ când tasta
shift se blochează/ şi zadarnic încearcă să schimbe des- tinul/ blocat în
intersecţiile Lumii“ (p. 14) Un cinism de sorginte cui prodest? domină de
altminteri întregul volum, găsindu-şi manifestarea deplină în când se sinucide
nimeni în nimeni: „era cunoscut drept poetul Cetăţii căci avea analize la zi/
asidurare şi Diplomă de tigru dresat“ (p. 72)
Înţelegerea liricii sale ţine de o mărturisire din Când Hem
se întorce în mine, poate cel mai frumos poem din întregul volum: „criticii
literari vor greşi încă o dată/ dibuind sensuri la care nu m-am gândit/ vor
spune că Versul e incandescent că/ stilul revoluţionează Arta migraţiei/ că
scrierea mea fără punctuaţie arde/ dar tu află că ţesuturile absolut umane cu
care scriu eu/ Nu iau foc/ deşi mi-aş dori să se vadă flăcări şi artificii
pocnind/ în toiul poemelor mele ignifugate cu Lacrimi/ pentru că nimeni nu mai
stă să asculte poveşti triste de Viaţă/ mici drame cu moartea câinelui drag/ cu
destrămări de iubiri Planetare/ cu plata impozitelor sau pierderea trenului“ (p.
64) Textul, oricât i-ar displăcea autorului, e o profesiune de credinţă a unui
mare deziluzionat, care constată că nici poezia nu mai e ce-a fost. Motiv
pentru care Val Mănescu împrumută masca unui postmodern dezabuzat, fără să reuşească
să ascundă faptul că, pentru el, poezia rămâne un modus vivendi. El trăieşte
asemenea mici drame, dar nu poate scrie despre ele decât la modul ocolit.
Aşadar, Efectul Placebo nu e decât un fals tratat pentru
uzul autorilor lirici. Unul despre (auto)iluzionare. Nu limbaj, ci trăire, dar
o trăire pusă într-un limbaj când provocator, când simulat modest, pentru a
masca dependenţa autorului de poezie: „eu vânez doar Cuvinte hem doar simple
cuvinte/ Le pândesc alerg după ele/ şi când le prind le ţintuiesc pe Hârtie cu ţesuturi
din mine“ (p. 65)
Acelaşi joc între sentiment (autentic) şi discurs (distant)
caracterizează poemul Ţigara de după, splendid omagiu adus ideii de feminitate.
Părând a se răfui cu aşteptările exagerate ale urmaşelor Evei, Val Mănescu nu
face altceva decât să elogieze frumuseţea pură a feminităţii: „pe măsură ce îmbătrânesc/
îmi plac tot mai mult femeile din tablouri [...] oricare femeie pe care-o vezi
în ramele de pe simeze/ nu e absurdă nu vrea să se Uite la telenovele/ nu-ţi
umblă în scrisori nu-ţi citeşte Mesaje din inbox/ nu te urmăreşte peste tot
sufocându-te [...] Dar înseminată cu mii de priviri încărcate de patimă/ ca o
Leoaică îndrăgostită/ femeia din tablou e mai însingurată decât crezi/ şi mult
mai tăcută“ (pp. 42-43). E, totodată, în aceste versuri, o utopie de poet mare,
care se simte ispitit de problema frumosului platonician.
Dacă înainte de a citi această carte cineva mi-ar fi spus că
se (mai) poate scrie astăzi poezie patriotică, aş fi zâmbit neîncrezător sau,
după caz, i-aş fi râs în nas. Ei bine, Efectul Placebo m-a vindecat de această
prejudecată (postmodernă?, globalistă?), demonstrându-mi contrariul. Într-un
limbaj răsturnat, în răspăr cu lacrimogena producţie patriotardă comunistă şi
postcomunistă, Val Mănescu deplânge pierderea fiorului naţional(ist): „şi ţara
mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant“, descoperindu-se, cu simulată
naivitate, incapabil să dezerteze de la aceste valori, pe care le cântă în
forme temperat-lucide, pentru a nu aluneca în derizoriu: „de ce rana din ochii
tăi românia nu se mai vindecă/ de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai
vindecă/ de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia/ sângerează
mereu sânge de românia.“ Din această perspectivă, volumul poate fi citit şi ca
un îndreptar antinaiv destinat celor care încă mai cred în posibilitatea
împlinirii dezideratelor de factură patriotică: „vor fi artificii şi măreţe
fanfare/ vor fi poduri de flori şi Salve de tun/ televiziunile lumii vor
transmite-n direct/ pe No comment/ noua/ măreaţa dezvirginare a României
[...]// e momentul să lăsăm aleşii să lucreze/ binele Patriei// Tu du-te şi
plângi Patriotule/ ca un îndrăgostit părăsit“ (p. 47).
Eurosceptic (mântuit?), Val Mănescu priveşte în urmă fără
mânie, jucându-se şi judecându-se la ambele capete, în versuri cu alibi, căci
autorul e suficient de abil pentru a-şi lua măsuri de protecţie spre a nu putea
fi taxat nici de paseist, dar nici de zeflemist: „ce mândreţe de Soldat am
fost/ ce soldat devotat Gata să mor pentru Cauza/ pâinii negre şi a Marmeladei/
pentru/ salamul cu soia pentru margarina şi cafeaua de Orz/ m-aş fi aruncat în
genune“ (p. 86) Această omniprezentă luciditate îl duce, finalmente, către
ideea efectului placebo ca surogat al unei existenţe lipsită de iluzoriu.
În fond, Val Mănescu este un mare sentimental. Născut „când
tristeţea televizorul şi mobilul nu existau“, el „se învârte în giratoriu“ şi
„anunţă ziua de casting/ pentru următoarea iubire“. Dincolo de bravadă (apanaj
al inteligenţei poetice) stau neliniştile unui suflet care trăieşte spaima
neantului. Două sunt sursele acestor nelinişti: spectrul morţii şi
imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală şi e generatoare de
poezie adevărată. Nu întâmplător, ultimele trei texte din volum se numesc
Recviem, Omul care nu-şi găseşte locul şi Viaţa sau despre cum înveţi să mori.
Recviem sună a Scrisoare blagiană, destinată, de această dată, tatălui, a cărui
imagine revine obsesiv: „câtă viaţă mai ai tu în moartea asta a ta/ de mă trezeşti
noaptea din somn/ să mă întrebi de ce nu mă bucur/ eu de floarea de prun/ că
doar de-asta l-ai sădit acu patruj de ani/ să mă bucur eu de primăvara lui//
puteai să te duci cu băieţii la băut/ să te-apuci de fumat/ să pescuieşti pe
trotuş/ să tai un copac cu toporul/ în loc să bagi viaţă în mama/ şi ea să mă
facă în ea greşit“ (p. 91)
Pretins distopică, poezia contondentă a lui Val Mănescu acţionează
pervers, exercitând asupra cititorului acel efect placebo pe care autorul însuşi
pare a-l dezavua.
Adrian JICU
Revista ATENEU - ianuarie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu