duminică, februarie 09, 2014

O RECENZIE LA EFECTUL PLACEBO

Un sentimental cinic: Val Mănescu
În peisajul cultural băcăuan, Val Mănescu este, incontestabil, ceea ce se cheamă un personaj. Amestec indicibil de dandy şi macho, el şi-a construit o figură de bad boy târziu, emanând un aer misterios care îl prinde bine. Apariţie pitorească, vajnicul specimen al familiei coleopterelor (cum îşi zice cu emfază nesmintită) dă culoare întâlnirilor de tot soiul la care participă. Nu altfel stau lucrurile cu cărţile sale, pe care, deşi puţine, le-a gestionat bine, scoţându-le nu întâmplător la intervale de zece ani. După Delict de memorie (Bacău, Editura „Plumb“, 1993) şi O zi dinaintea sfârşitului lumii (Braşov, Editura „Aula“, 2003), Efectul Placebo (Bacău, Editura „Babel“, 2013) este, realmente, o operă de artă, amintind, prin opţiunea pentru hârtie reciclată şi prin ilustraţia copertelor (senzaţională fotografia lui Ioan Viorel Cojan), de obiectele artizanale ale meşterilor populari de odinioară. Cert e că volumul are o culoare, o textură şi un miros cu totul aparte, cum numai un iubitor de frumos putea scoate dintr-un manuscris încredinţat tiparului.
Cât priveşte versurile de la interior, lucrurile sunt ceva mai complicate. Complicate de însuşi „managerul de verbe“, Val Mănescu, care şi-a elaborat un discurs atipic, în care mixează registre dintre cele mai variate. Împrumutând o mască de cinic, el a ajuns să şi-o însuşească, transformând în trăire atitudini deprinse livresc. Nemărturisite, lecturile sale pot fi doar intuite. Ele ascund, în ultimă instanţă, o deza- buzare existenţială, convertită într-o luciditate amară. Forma ei condensată dă şi numele cărţii, Efectul Placebo nefiind altceva decât o tristă constatare de ins hârşit în ale vieţii: „În realitate, trăim fiecare zi cu sentimentul parşiv al libertăţii, într-un continuu efect placebo, amăgindu-ne cu substitute şi speranţe iluzorii.“
Poezia lui Val Mănescu stă sub imperiul nimicului, al vidului care se profilează ameninţător într-o lume a blazării, peste care domneşte umbra poetului, persiflat cu candoare autoironică: „oraşul devine foarte tăcut când se plimbă/ poetul/ o reculegere apasă inert pe acoperişuri/ pe blocurile izolate termic/ ca un nămete apocaliptic [...] cam asta e atmosfera la noi/ când poetul Cetăţii iese din scară/ cu o ţigară în gură [...] poetul/ dragul/ stimatul nostru poet“ (p. 8) E aici o strategie poetică pe care aş numi-o remitizare prin demitizare, căci aruncarea în derizoriu nu face decât să singularizeze destinul creatorului de poezie: „ce face Poetul Macho/ când tasta shift se blochează/ şi zadarnic încearcă să schimbe des- tinul/ blocat în intersecţiile Lumii“ (p. 14) Un cinism de sorginte cui prodest? domină de altminteri întregul volum, găsindu-şi manifestarea deplină în când se sinucide nimeni în nimeni: „era cunoscut drept poetul Cetăţii căci avea analize la zi/ asidurare şi Diplomă de tigru dresat“ (p. 72)
Înţelegerea liricii sale ţine de o mărturisire din Când Hem se întorce în mine, poate cel mai frumos poem din întregul volum: „criticii literari vor greşi încă o dată/ dibuind sensuri la care nu m-am gândit/ vor spune că Versul e incandescent că/ stilul revoluţionează Arta migraţiei/ că scrierea mea fără punctuaţie arde/ dar tu află că ţesuturile absolut umane cu care scriu eu/ Nu iau foc/ deşi mi-aş dori să se vadă flăcări şi artificii pocnind/ în toiul poemelor mele ignifugate cu Lacrimi/ pentru că nimeni nu mai stă să asculte poveşti triste de Viaţă/ mici drame cu moartea câinelui drag/ cu destrămări de iubiri Planetare/ cu plata impozitelor sau pierderea trenului“ (p. 64) Textul, oricât i-ar displăcea autorului, e o profesiune de credinţă a unui mare deziluzionat, care constată că nici poezia nu mai e ce-a fost. Motiv pentru care Val Mănescu împrumută masca unui postmodern dezabuzat, fără să reuşească să ascundă faptul că, pentru el, poezia rămâne un modus vivendi. El trăieşte asemenea mici drame, dar nu poate scrie despre ele decât la modul ocolit.
Aşadar, Efectul Placebo nu e decât un fals tratat pentru uzul autorilor lirici. Unul despre (auto)iluzionare. Nu limbaj, ci trăire, dar o trăire pusă într-un limbaj când provocator, când simulat modest, pentru a masca dependenţa autorului de poezie: „eu vânez doar Cuvinte hem doar simple cuvinte/ Le pândesc alerg după ele/ şi când le prind le ţintuiesc pe Hârtie cu ţesuturi din mine“ (p. 65)
Acelaşi joc între sentiment (autentic) şi discurs (distant) caracterizează poemul Ţigara de după, splendid omagiu adus ideii de feminitate. Părând a se răfui cu aşteptările exagerate ale urmaşelor Evei, Val Mănescu nu face altceva decât să elogieze frumuseţea pură a feminităţii: „pe măsură ce îmbătrânesc/ îmi plac tot mai mult femeile din tablouri [...] oricare femeie pe care-o vezi în ramele de pe simeze/ nu e absurdă nu vrea să se Uite la telenovele/ nu-ţi umblă în scrisori nu-ţi citeşte Mesaje din inbox/ nu te urmăreşte peste tot sufocându-te [...] Dar înseminată cu mii de priviri încărcate de patimă/ ca o Leoaică îndrăgostită/ femeia din tablou e mai însingurată decât crezi/ şi mult mai tăcută“ (pp. 42-43). E, totodată, în aceste versuri, o utopie de poet mare, care se simte ispitit de problema frumosului platonician.
Dacă înainte de a citi această carte cineva mi-ar fi spus că se (mai) poate scrie astăzi poezie patriotică, aş fi zâmbit neîncrezător sau, după caz, i-aş fi râs în nas. Ei bine, Efectul Placebo m-a vindecat de această prejudecată (postmodernă?, globalistă?), demonstrându-mi contrariul. Într-un limbaj răsturnat, în răspăr cu lacrimogena producţie patriotardă comunistă şi postcomunistă, Val Mănescu deplânge pierderea fiorului naţional(ist): „şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant“, descoperindu-se, cu simulată naivitate, incapabil să dezerteze de la aceste valori, pe care le cântă în forme temperat-lucide, pentru a nu aluneca în derizoriu: „de ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă/ de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă/ de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia/ sângerează mereu sânge de românia.“ Din această perspectivă, volumul poate fi citit şi ca un îndreptar antinaiv destinat celor care încă mai cred în posibilitatea împlinirii dezideratelor de factură patriotică: „vor fi artificii şi măreţe fanfare/ vor fi poduri de flori şi Salve de tun/ televiziunile lumii vor transmite-n direct/ pe No comment/ noua/ măreaţa dezvirginare a României [...]// e momentul să lăsăm aleşii să lucreze/ binele Patriei// Tu du-te şi plângi Patriotule/ ca un îndrăgostit părăsit“ (p. 47).
Eurosceptic (mântuit?), Val Mănescu priveşte în urmă fără mânie, jucându-se şi judecându-se la ambele capete, în versuri cu alibi, căci autorul e suficient de abil pentru a-şi lua măsuri de protecţie spre a nu putea fi taxat nici de paseist, dar nici de zeflemist: „ce mândreţe de Soldat am fost/ ce soldat devotat Gata să mor pentru Cauza/ pâinii negre şi a Marmeladei/ pentru/ salamul cu soia pentru margarina şi cafeaua de Orz/ m-aş fi aruncat în genune“ (p. 86) Această omniprezentă luciditate îl duce, finalmente, către ideea efectului placebo ca surogat al unei existenţe lipsită de iluzoriu.
În fond, Val Mănescu este un mare sentimental. Născut „când tristeţea televizorul şi mobilul nu existau“, el „se învârte în giratoriu“ şi „anunţă ziua de casting/ pentru următoarea iubire“. Dincolo de bravadă (apanaj al inteligenţei poetice) stau neliniştile unui suflet care trăieşte spaima neantului. Două sunt sursele acestor nelinişti: spectrul morţii şi imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală şi e generatoare de poezie adevărată. Nu întâmplător, ultimele trei texte din volum se numesc Recviem, Omul care nu-şi găseşte locul şi Viaţa sau despre cum înveţi să mori. Recviem sună a Scrisoare blagiană, destinată, de această dată, tatălui, a cărui imagine revine obsesiv: „câtă viaţă mai ai tu în moartea asta a ta/ de mă trezeşti noaptea din somn/ să mă întrebi de ce nu mă bucur/ eu de floarea de prun/ că doar de-asta l-ai sădit acu patruj de ani/ să mă bucur eu de primăvara lui// puteai să te duci cu băieţii la băut/ să te-apuci de fumat/ să pescuieşti pe trotuş/ să tai un copac cu toporul/ în loc să bagi viaţă în mama/ şi ea să mă facă în ea greşit“ (p. 91)
Pretins distopică, poezia contondentă a lui Val Mănescu acţionează pervers, exercitând asupra cititorului acel efect placebo pe care autorul însuşi pare a-l dezavua.
Adrian JICU
Revista ATENEU - ianuarie 2014