LUI DIMITRIE NU I SE ÎMPLINEŞTE UN VIS

Dimitrie vine la vulcanizare să-şi recupereze porschele cayenne. Că l-a lăsat acolo de la prînz ca să-i schimbe băieţii jantele. Porschele avea jante negre,originale, da acum e moda de jante de alu cu titan şi, cum luase prima, Dimitrie hotărîse să-şi încalţe iubirea vieţii cu de-astea, cu cinci spiţe. Cum mergea el pe trotuar cu trabucu-n buzunar (de rimă), îşi vedea maşina suspendată pe un cric. Şi pe spate-stînga era numai butucul, fără roată. Al naibii, n-o ridicară cam sus? Nervii capului dimitrian o luară razna. Ei, na! Cayennele se sprijinea de zidul scorojit al vulcanizării! Îl apucară toţi dracii pe Dimitrie: ia uite-ai dracului derbedei, îmi zgîrie vopseaua. Se mai calmă cînd băgă de seamă că cineva grijului pusese între maşină şi perete o bucată de burete galben. Da oare nu stă maşinuţa într-un echilibru cam instabil, cocoţată aşa, la un metru de sol?
Puse degetul pe portieră şi Negruţa, cum îi plăcea lui Dimitrie s-o alinte, se clătină, apoi se rostogoli într-o prăpastie. Lui Dimitrie nu-i venea să creadă ochilor.
Se aplecă prudent peste marginea genunii, dar nu reuşi să-i vadă fundul, într-atît era de adîncă. Dimitrie simţi disperarea. O lacrimă i se opri pentru o clipă pe vîrful nasului, apoi căzu în prăpastie, după porschele cayenne.
Deschise ochii. Cuchi dădea din coadă şi îl lingea pe nas, ca în fiecare dimineaţă.
Dimitrie luă telecomanda. Răzvan şi Dani se hilizeau la el. Era semn că ziua va fi la fel de stupidă ca toate celelalte. Cum ziua deja-i era stricată, lui Dimitrie nu mai rămase decît să-şi răspundă la întrebarea: de ce-i vine omului aşa, pe chelie, să schimbe jantele maşinii?

CEVA FOARTE BUN

Nu mă mai satură naiba de descoperiri. Zilnic descopăr cîte ceva. Ba că e iarnă, ba că nu mai am bani, ba că l-am lăsat pe Cuchi flămînd, ba că n-am sunat unde trebuie. Cu uimire mă uit la fiecare descoperire şi-mi spun că viaţa-i făcută chiar din asta: din descoperiri şi din uimiri. Azi, pe la 5 după masă, am descoperit un blog. Şi pe el am descoperit ceva foarte bun. Blogul se cheamă versez, iar adresa o aveţi şi în blogrollul din dreapta. Pînă daţi clik, desfătaţi-vă cu niţică dulce naivitate din ciclul sms.

sms4
i-un frig afară de m-aş înveli
cu doi urşi panda, dar să fie vii
sms3
dac-aveţi drum prin oraş, i-o aglomeraţie
toate frunzele s-au pus să moară cu graţie

sms16
un porcuşor ajuns pe eşafod
cum se uita în ochii cuţitarului rapsod
fu brusc lovit în creştet de ideea :
păi nu mai bine mă năşteam io în guineea?

sms5
mă bântuie un sentiment nedefinit
aşa... ca un creion neascuţit

sms17
de sărbători, păpădia - drăguţa de ea
primi două cadouri şi o acadea
primul era, vai, vai! câtă perfidie
blowin in the wind - o preafrumoasă melodie
iar celălalt oh! ce revoltător
un nou-nouţ şi performant aspirator

sms6
chiar e nevoie oare de o zi
în care să-ncercăm oficial să fim copii?

sms8
am aţipit devreme ca un copil cuminte
când m-am trezit era ăl'laltu' preşedinte

sms11
cred că vi-l mai amintiţi pe greier
ei bine, s-a operat pe creier
dar soarta-i jucă o festă mică
şi când se trezi era furnică

sms12
după farmacie, păpădia a-ncercat
să meargă într-un loc mai deochiat
dar tare repede a renunţat
c-aveau aer condiţionat

sms15
din greşeală, păpădia nimeri în coafor
periculos de-aproape de un uscător
aşa că o zbughi pe loc afară,
se rezemă de-un zid, şi-aprinse o ţigară

Aşa-i că-i foarte bun?

DIMITRIE ŞI MAREA CONFRUNTARE DIN PESEDEU

Numai ce începură clănţăii de la Realitatea să-ntoarcă pe toate părţile marea confruntare din pesedeu, că Dimitrie se urni din fotoliu şi strigă la doamna Catrina: Femeie, ieşi naibii odată din baie că mi-a venit! Cînd îi spunea „femeie”, doamna Catrina ştia că nu-i de glumit, aşa că se ivi repede-n uşa băii, în halatul ei de zanana şi cu un prosop peste moaţe. Pe parcursul dezbaterii de la televizor, doamna Catrina preferase să-şi vadă de-ale ei, adică să facă o baie, să-şi taie unghiile şi să-şi vopsească părul cu o Londa mai roşcată. (Deoarece observase că lui Dimitrie îi cam fugeau ochii după curveta aia de Clara de la trei). Îşi pusese şi nişte moaţe, ca să-şi mai înfoaie părul care se cam rărise. Acum arăta aidoma tovarăşei Ceauşescu.

Dimitrie se strecură pe lîngă ea prefăcîndu-se că n-o observă şi se aşeză pe colac. Medită ce medită şi numai ce-i veni o idee. Întotdeauna, nu se ştie de ce, tocmai în momentul duios al zilei, lui Dimitrie îi venea cîte-o idee. Acum se gîndi că n-ar fi rău să iasă şi el puţin în oraş că prea sedentarizase în ziua cu pricina. Să mai respire ceva aer curat şi să mai vadă şi el lumea.

Zis şi făcut, şi iată-l pe Dimitrie cu mîinile în buzunare şi c-o ţigară şmecheră în colţul gurii, păşind agale spre centrul oraşului. Se înserase şi ningea. La geamul domnişoarei Clara străluceau luminiţe multicolore, semn că bradul de Crăciun încă nu fusese strîns, deşi, de-acu era întîi februarie. Se vede treaba că domnişoara fusese foarte ocupată.

Trotuarele gemeau sub greutatea zăpezii. Oameni înfofoliţi, cu sacoşele în mîini, se duceau spre casele lor pe cărările înguste din zăpadă. Din cînd în cînd, se auzeau înjurăturile şoferilor care.şi disputau prioritatea în intersecţii. Chiar aşa, sub troiene, oraşul îşi vedea de viaţa lui. Da le ninge, frăţică, le ninge ca la balamuc, constată Dimitrie. Dac-o ţine-aşa, mîine nici n-o să mai putem ieşi din case.

Doar platoul hotelului era curat ca-n palmă. Dimitrie tropăi de cîteva ori pe caldarîm ca să-şi scuture pantofii şi apoi privi în jur. Era, totuşi, frumos: vitrinele străluceau la concurenţă cu ghirlandele luminoase atîrnate de stîlpi încă de sfîntul Nicolae. Şi primăria fusese foarte ocupată, pe semne.

În faţa lui Dimitrie, o doamnă rrrromă, în fustă colorată şi cu un cojocel dichisit pe ea, tocmai termina de mîncat o banană. Aruncă în spate coaja şi se şterse delicat de blăniţă.

Mai întîi, pe Dimitrie îl apucă o mare furie. Apoi, îşi zise că nu se face să fie mitocan şi s-o apostrofeze pe femeie, ci, mai bine, să fie spiritual. Să-i arate ce înseamnă un om educat.

- Doamnă, nu vă supăraţi, v-a căzut ceva pe jos – îi zise el, cît putu de blînd.

- Da nişti chizdî di ţîgancî nu ţ-ar place sî linji? – îi răspunse doamna rrrromă, ridicîndu-şi fustele.

În clipa aceea, Dimitrie îşi dădu seama că ideea care-i venise în momentul duios al zilei nu fusese prea bună.

Îngheţată cu lămîie de la Paolo Conte

Acră. Rece. Te răcoreşte de viaţa asta atît de fierbinte.

DE CE A PORNIT REVOLUŢIA DIN TIMIŞOARA

S-a tot vorbit.
Inteligenţi de pe tot mapamondul şi-au dat cu părerea.
Iaca m-am trezit şi eu.
Ce m-a apucat? Să explic. Josef Kappl, basistul legendarei Phoenix, mi-a trimis, de-acolo, de unde e, din Germania, povestea vieţii lui de artist pentru un portret în InfoCREDIDAM. Am citit viaţa lui şi, în cele cîteva minute, mi-am retrăit viaţa mea. Excesivă, candidă, dură, romantică, sensibilă, violentă, CANTOFABULA mea.
Mulţumesc, Joshka!

Începuturi:
După ce luasem examenul de admitere la liceu, părinţii vroiau să-mi răsplătească reuşita cu un acordeon nou mai mare şi mai bun decât cel vechi. Însă exact în acelaşi timp auzisem la Radio Europa Liberă, pe care o ascultam cu toţii, (pe şest bine-nţeles), ceva care m-a fascinat în aşa hal încât am renunţat la acordeon preferînd o chitară. Este vorba de formaţia The Beatles cu piesa “I wanna hold your hand”. Această piesă constituie prima mare cotitură din cariera mea muzicală. Din acel moment mi-a fost clar ce am de făcut. Chitara Turist, cu amplificator de un Watt care se putea agăţa pe umăr, am transformat-o imediat în chitară bas, cu posibilităţile modeste de-atunci, bine-nţeles.

Începuturi la PHOENIX
În 1969, după plecarea lui Mony Bordeianu în SUA, s-au făcut câteva încercări de a ţine trupa Phoenix în viaţă, care s-au dovedit zadarnice. În toamna anului 1970 Phoenixul se reducea la persoana lui Nicolae Covaci. În drumul meu zilnic de la căminul studenţesc, unde locuiam, spre Facultatea de Muzică, îl întâlneam deseori pe acesta care venea în sens opus de acasă spre Universitate, unde studia Artele Plastice. Într-o bună zi, după ce aflasem de criza Phoenixului, mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis: “ Măi Nicule, ia-mă în trupa ta, sunt un basist foarte bun şi n-o să-ţi pară rău!”. Mi-a spus concret: “Vezi-ţi măi de treabă!”Am acceptat cu greu înfrîngerea dar nu mi-am pierdut speranţa.

S-au reîntîlnit într-o vară, la mare.
În acea noapte s-au pus bazele unei muzici cu totul noi şi a celei mai semnificative şi marcante formaţii rock din România. Au urmat luni şi luni de muncă încordată, încoronată de cele trei discuri legendare: “Cei ce ne-au dat nume”, “Mugur de fluier” şi “Cantafabule”.
...Succesul imens de care ne bucuram ne atribuia puteri deosebite. Ajunsesem să devenim stat în stat. Acest lucru nu era de loc pe placul autorităţilor din acea vreme, care începuseră curând ofensiva împotriva noastră. A urmat o serie întreagă de represalii, ameninţări şi şicanări, culminând cu interdicţia masmedială absolută. Eram pur şi simplu interzişi. Nu mai aveam voie să apărem oficial nici în concerte, nici la televiziune, muzica noastră a fost exclusă de pe listele emisiunilor radio, etc.

La data de 30 mai 1977, după ultimul concert care a avut loc la Tulcea, am dispărut din ţară. Am ajuns în Germania constatând cu stupoare că genul de muzică pe care-l făceam noi, aparţinea în vest trecutului. Industria şi publicul arătau interese mai mult pentru curentele noi muzicale ca “Glamour rock”, “New Wawe”, “Punk” şi mai ales “Disco”, apărute în acea perioadă. Giganţii rockului erau pe plecate.
Am cântat pe scene mari în trupa LAKE, alături de artişti mari printre care pot să amintesc pe Frank Zappa, Pete Townsend, The Kinks, Franky goes to Hollywood, REM, David Bowie, Brian Adams, The Police, Tina Turner şi Joe Cocker.

Toţi acei artişti mari de care am amintit şi i-am întâlnit mi-au confirmat că simplitatea, modestia, umorul şi bunul simţ sunt la fel de importante pentru reuşita unei cariere artistice ca şi pasiunea, talentul, pregătirea, munca consecventă şi neobosită, ţinuta artistică şi atitudinea faţă de colegi, public şi fani, cinstea. Toate acestea într-un cuvînt: om.

OM, oameni buni. OM, vă spune ceva acest cuvînt?

Ştiu eu pentru cine

Asta pentru că sunt în stare de glod. Am pus, totuşi, versurile.


Pink Floyd - Wish you were here
Asculta mai multe audio Muzica

Wish you were here
me oh my countryman
wish you where here

Wish you were here
don't you know the stove is
getting colder
and i miss you like hell
and i'm feeling blue

I've got feelings for you babe
do you still feel the same
from the first time i laid my
eyes on you
i felt joy of living
i saw heaven in your eyes in
your eyes

I miss your laugh i miss
your smile
i miss everything about you
every second's like a minute
every minute's like a day
when you're far away

Wish you were here
the stove is getting colder baby
wish you were here
a battlefield of love and fear

Şi să nu dea dracu să spună cineva ceva!

Nu mai pot NIMIC spune

De aşa un cîntec mi-e teamă. Că se termină.

Lara Fabian & G. D'Alessio - Un cuore malato
Asculta mai multe audio Muzica

GALA ÎNVĂŢĂMÎNTULUI BĂCĂUAN

Pentru ca măcar cu bani să-i apropie pe şcoleri de carte, primarul de Bacău a scos mai bine de două miliarde din buzunarul nostru şi le-a băgat în buzunarele elevilor merituoşi. Bună treabă, dacă cei peste 200 de copilaşi olimpici (finalişti de-a opta cu nota 10 şi alţii, învingători la competiţiile artistice şi sportive naţionale) vor folosi mangoţii ca să-şi cumpere cărţi şi nu ţigări, alcool sau droguri.
Mă uitam în sala Ateneu care gemea de cîtă deşteptăciune băcăuană se adunase şi mi-a fost al naibii de greu să rostesc textul de prezentare al Galei la care trudisem două zile şi două nopţi.
Cu nici un chip, nu voiam să fiu patetic, nici scolastic, nici bunic. Voiam să fiu sincer şi, deci, credibil. Pe cei premiaţi, i-am numit "pepite de spirit care strălucesc ca fragii în sihăstrii". Or fi înţeles metafora? Or fi înţeles cît mă întristează prostia generalizată în care pepitele de spirit sunt atît de rare? Sper că da, de vreme ce n-au fluierat.
Recunosc că n-am reuşit în, cele două ore cît m-am aflat în faţa intelighenţiei băcăuane, să nu cad uneori într-un patetism liric incontrolabil. Că iar m-am entuziasmat ca pe vremuri, prin 85, cînd speram că elevii de-atunci vor fi GENERAŢIA DE AUR care va prelua cu inteligenţă, bună-credinţă şi competenţă cîrma României şi o va conduce cu îndemînare prin meandrele mileniului 3, în care iacă, ne găsim deja de zece ani. Cînd colo, elevii de-atunci, vîrfurile, hălăduiesc prin Canada, pe la IBM, prin Anglia şi prin America, pe la institute de cercetări, pe la firme care le dau ce n-ar fi putut avea în România nici în zece vieţi. Aşa a ajuns creierul românesc: o marfă uşor de cumpărat.
Aseară le-am urat ălor din sală să nu fie şi ei o altă generaţie de sacrificiu ca atîtea altele ale înaintaşilor. Şi, pe onoarea mea, aveam un nod în gît. Erau şi mulţi profesori (premiaţi) acolo, dar pentru ei urarea mea venea prea tîrziu.
Îmi doresc ca deştepţii Bacăului 2010 să rămînă deştepţii României şi peste douăzeci de ani.
Şi, măcar atunci, să-i scoată pe proşti din căcat. Obligîndu-i să muncească. Să uite de şmechereală şi de chiul şi de manele.
Să gîndească. Nu doare.

Versul "pepite de spirit care strălucesc ca fragii în sihăstrii" aparţine poetului Ovidiu Genaru.
Fotografia aparţine lui Eugen Grigore căruia îi mulţumesc.

De ce n-are ţara bani

Monica Iordache Apostol scrie azi în Jurnalul Naţional despre aberaţiile legislaţiei româneşti, explicînd, printre rînduri, de ce dracu ţara asta n-are bani. Sunt sute, poate mii de exemple aidoma celui de mai jos (pe care-l dau deoarece e vorba direct despre Bacău).
La Bacău, Ioan Melinte, tot libe­ral şi fost director al Agenţiei de Plăţi în Agricultură (APIA), demis tot în baza Ordonanţei 37, a cerut statului cel puţin 500 de milioane de lei vechi şi repunerea în funcţie. Hotărârea judecătorească i-a fost favorabilă, iar Melinte este director de drept, deşi în acest moment Ministe­rul Agriculturii îi plăteşte salariu de di­rec­tor lui Nicolae Huiban (PD-L). După demiterea liberalului Melinte, în aprilie 2009, timp de câteva luni, pe postul de director a stat şi un pesedist, care a fost expulzat de la conducerea APIA Ba­cău în momentul ieşirii PSD de la guver­na­re.
Din cîte ştiu, domnul în cauză chiar era competent. Poate că şi pesedistul dinaintea lui era competent. Numai că stăpînii au întotdeauna nevoie de slugi credincioase. Şi competenţa nu mai contează.
O fi bine? O fi rău?
Dar cui îi pasă?

HAI LA SPECTACOL

Panou de afişaj pe Lipscani, în Bucureşti, România 2010.

Conquiztador

În clipa asta sunt în joc peste trei mii de români care cred că-s deştepţi (Conquiztador e un joc de cultură generală care apreciază obiectiv nu doar cantitatea de informaţii pe care o ai în creier, ci şi capacităţile de concentrare, de asociere, de rapiditate în decizie ale jucătorului. E foarte mişto, pardon. )
Eu intru cam de trei ori pe săptămînă şi am sub 200 de jocuri.
Dar, pentru că am dobîndit o cruce, mă războiesc cu tipi şi tipe care au la activ sute, mii de partide. Unii care mă bat au sub 20 de ani.
Merită să intraţi pe http://www.conquiztador.ro, deşi despre altceva este vorba.
Sunt, carevasăzică, mii de români gata să se confrunte virtual în deşteptăciune.
Unde-s ăştia în viaţa reală, frate?

Maimuţa fără istorie

Să-ţi cadă-n cap fericirea şi să te sufoce iubirea. Să te-aştepte la colţ bogăţia şi să te inunde un fluviu de bani. Să-ţi plouă în casă cu bunătăţi şi să te trezeşti cu picioarele-n şampanie. Casa să -ţi fie bombardată cu euroi şi să gîrîi de satisfacţii profesionale. În fiecare zi din noul an, să te cheme şeful la el de două ori pe zi ca să te premieze. Să n-ai loc în portbagaj pentru toate bonusurile pe care ţi le oferă supermarketul, iar bucuria să te plesnească o dată la jumătate de oră. Să te înzăpezească norocul. Să te ocolească nenorocirea pe la ecuator iar necazurile să.

Dimitrie puse pixul pe mileul de servantă şi privi lung la balerina de porţelan care-i zîmbea cu o gura deformată, pe vremuri, de zburdalnicul Bartolomeu, cu carioca neagră. În fond, de ce-ar fi scris felicitările alea? Oricum, sărbătorile au trecut. Iar pe el nu l-a felicitat nimeni. Normal. Cine să se gîndească la o maimuţă fără istorie?

Că asta sunt, spuse Dimitrie, sotto voce: o maimuţă fără istorie. Un macac mestecînd apatic banane pe o cracă de baobab. Un macac la care nici o macacă nu se uită. Nici alţi macaci. Ce-am făcut eu în viaţa asta? Un liceu, o facultate, un apartament. Ca tot prostu. Cu frigider şi aragaz. Las că apartamentul l-am cumpărat în rate cu banii de-o pîine, trăiască socialismul. Şi-n rest? Ce-am făcut? Cu ce m-am ales? Cu otrava de doamnă Catrina, cu odrasla puturoasă Bartolomeu, şi c-un serviciu de doi lei. Mă uit la domnişoara Clara. Are 25 de ani. Brava ei. Da ce spun eu? BRAVA EI! Maşină la scară, blănuri, vuitoane de nu se poate, aur pe ea cît la banca naţională. Din ce frate, din ce? Şi eu mai am zece ani pînă la pensie şi-s pe zero. Unşpe milioane la întreţinere, datorii la bancă, telefonul nu l-am plătit de trei luni.

Da.

Dimitrie luă din scrumieră chiştocul şi-l aprinse. Şi unghia de maimuţă fără istorie.

Căci chibritul n-are flacără violetă nici să-l fuţi.

FUMATUL PASIV

Am primit asta pe email cu explicaţia: " Dacă se mai scumpesc ţigările".
Nu m-am putut abţine să nu-mi aprind o ţigară!

IZOETERISMUL LUI DIMITRIE

După toată nebunia sărbătorilor de iarnă, cu bucuriile, depresiile, beţiile şi, normal, mahmurelile specifice, Dimitrie începe să-şi revină la starea lui cunoscută.

Se trezeşte, îl pupă pe Cuchi în bot, îşi bea cafeaua, se spală, mănîncă două ochiuri, apoi pleacă la treburile lui. La început, pînă pe la 11, nu prea are chef de nimic. Pe la prînz însă, e plin de vigoare, aşa cum stă bine unui român care a votat cu Băsescu.

- Dom Calapod, să trăiţi!

- Vă salut cu plăcere, stimate domnule Dimitrie! Da-ntreţinerea, cînd o plătiţi? Că aveţi ceva milioane la răboj.

- Ei, domnu administrator, da matale n-ai auzit de izoeterism? Că eu cred în chestia asta, dacă şi dom preşedinte crede.

- Poate ezoterism, nea Dimitrie. Forţe oculte, parapsihologie, vrăjitorii, manipulare.

- Nu, şefu. I-zo-e-te-rism! Aşa se zice. Şi don doctor Oprescu zice-aşa, l-am auzit le televizor. I-zo-e-te-rism! Adică nu-l poţi contrazice pe un doctor, ditamai primar de Bucureşti.

- Hai, domnu, c-o fi fost şi el sub flacăra violetă. Îţi spun eu, că m-am uitat pe gugle, e e-zo-te-rism!

- Cum o fi. Da io-l cred pe Oprescu. Că-i doctor. Şi zic aşa: izoeterismul ăsta chiar există. Eu personal, de exemplu, cînd se exercită izoeterismul asupra mea, mă tulbură, am greaţă la stomac şi nu mai pot lucra să fac lucruri. Da cel mai rău e că nu mai îs în stare să pun punct şi s-o iau de la capăt, ca Honorius. Şi, cu toate astea, parc-aş fi cîştigător, deşi sunt terminat. Ca cum mi-ar suge energia.

- Băi nea Dimitrie, păi aşa-i cînd bagi trei-patru sute de votcă-n fizic.

- Ba nu, domnule. Că domnul Oprescu nu bea. Şi el ar putea, că e independent.

Pe alee se iveşte domnişoara Clara. Are cizmuliţe mov şi geantă la fel. A, şi un fular lung mov îi atărnă la gît. Îşi leagănă şoldurile, atentă să nu alunece. Că-i iarnă şi pe alee e gheţuş rău de tot.

- Sărut mîna, domnişoară – zice Calapod, în calitatea lui de şef de scară.

- Bonjur, domnu şef – răspunde violet domnişoara.

- Omagiile mele, domnişoara Clara! – spune şoptit şi Dimitrie, imaginîndu-şi cum îi scoate mănuşa şi-i sărută finele carpiene.

- Domnule Dimitrie, sunt onorată! Dar ce pălărie mov aveţi!

- Flacăra violetă, domnişoară! Izoterismul! Asta ne va salva.

În timp ce domnul Calapod nu pricepea nimic, Dimitrie petrecea cu privirea gleznele domnişoarei Clara escaladînd energic, pardon, scările. Şi, pentru prima oară în cei treizeci de ani decînd locuia în bloc, Dimitrie observă că toată casa scării e vopsită în violet. Şi că-n tot acest timp, flacăra violetă n-a avut nici un efect izoeteric.

GHEORGHE DINICĂ, ACUM UN AN

Vă ofer un cîteva secunde din viaţa celui care a fost Gheorghe Dinică.
La el acasă, acum un an.
Îmi povestea ceva.
Despre marele Calboreanu.
Despre Ştefan cel Mare.
Despre viaţă.

DEAN MARTIN

Bărbatul care moare avînd în cont mai mult de o mie de dolari, e un cretin!

Bine, de euro, să zicem că leul e prea mic. Să încercăm!
Iar la femei, nu se pune. Au ele grijă să moară bogate. În tot cazul, ne moştenesc.

MICHAEL JACKSON - AL TREILEA MILENIU

MTV difuzează chiar acum un memory M.J. Eu ronţăi un baton cu susan, în timp ce Michael îi arată unui voleibalist de două ori mai înalt ca el cum să fie "o parte din el".

L-am văzut live pe Michael Jackson printr-un miracol dumnezeiesc, datorat prietenei şi colegei mele de la Quotidienne de la Cote, ziarista Martine Rochat, pe stadionul din Lausanne, în 1992, cu trei zile înainte de voi, românii care-l aşteptaţi în Bucale. Lausanne este cel mai frumos oraş pe care l-am văzut. Unii spun că Lisabona ar fi şi mai şi, dar încă n-am ajuns acolo, ca să confirm.

Michael a coborît din cer, s-a plantat pe scenă şi a demarat zvîrcolirile. Mi-e-mi plac cuvintele care sună tare. ZVÎRCOLIRE. ZDRUNCINARE. ZBATERE.

Eram pe Pontoise, la cam 50 de metri de cel mai uluitor artist. Cînta şi dansa ca un sfîrşit de lume. De ce-mi curgeau lacrimi, nu pot să vă spun. În faţa mea, leşinau fanele. Cădeau ca spicele secerate şi erau duse cu tărgile de băieţi vînjoşi la ambulanţe. Reveneau clătinîndu-se şi cu lacrimi pe obraji, pe folia de plastic ce acoperea gazonul stadionului, dar nu mai aveau curaj să se strecoare în primele rînduri. Acolo, cred, chiar se putea muri de emoţie. Linia-ntîi e cel mai periculos loc, chiar şi în război, d-apoi la un concert cu Michael Jackson. Unde nu ştii, de fapt, ce te face să te cutremuri: capodopera coregrafiei, luminile, ritmul care te plezneşte cu noutatea tactului, linia melodică inefabilă, de la tandru la terifiant, luminile apocaliptice, sau cele 70 000 de de entităţi care vibrează la semnul Magistrului.

N-am crezut nici o clipă în acuzaţia de pedofilie. Priviţi de aproape faţa genialului negru şi n-o să descoperiţi nici măcar o umbră de perversiune. Ceea ce face e adevărat. Un om care trăieşte din cîntec şi dans nu poate minţi. MJ n-a fost o făcătură de presă. El este o Creaţie.

Fumez şi mă uit la fumul ţigării. Aduce cu Michael Jackson.

Restul e prostie.

DE SĂRBĂTORI, DIMITRIE SUPĂRAT PE VIAŢĂ

Modul de a protesta faţă de vechile metehne care trag neamul românesc pe ultimele locuri în Europa ( mentalităţi moştenite din regimurile trecute, începînd de la Burebista şi pînă la Iliescu, fincă la Băsescu deja e repetiţie) se manifestă la Dimitrie în mai multe moduri. Trebuie spus că nivelul de revoltă al lui Dimtrie e cu atît mai mare cu cît are contacte (vizuale) mai dese cu doamna Catrina şi, dimpotrivă, mai rare sau chiar deloc cu domnişoara Clara.

Cînd îl cuprinde revolta, Dimitrie îşi aprinde ţigara oriunde, indiferent că scrie mare FUMATUL INTERZIS. Sau nu-şi pune centura de siguranţă cînd foloseşte taxiul. Ori traversează pe unde-i vine bine şi nu se sinchiseşte de înjurăturile şoferilor şi nici chiar de amendă. Apoi, iarna, nu iese la dat zăpada din faţa blocului nici să-l pici cu ceară, chiar dacă domnul Calapod îi promite o ţuică fiartă după.

Cam de prin 90, de cînd e voie, îi înjură pe toţi politicienii, de la dreapta la stînga, tot aşa, ca să se ştie că el e mereu în opoziţie. Anul ăsta, urmare a depresiei care l-a cuprins după alegeri, Dimitrie l-a luat la pizduit inclusiv pe domnul Boc, cel desemnat de preşedinte să ne scoată din căcat. Deşi, pentru domnul Boc, ca pentru toţi ăia care provin din Vest, Dimitrie are oareşce consideraţie.

Acuma, la toate necazurile lui Dimitrie s-a mai adăugat şi depresia specifică sărbătorilor de iarnă. Catastrofa psihică a lui Dimitrie începe cu bradul de Crăciun. Mai exact cu cearta declanşată de doamna Catrina. Că de ce pui steluţa acolo, că globul roşu trebuie pus pe creanga a doua, că nu mînca bomboanele, că beteala nu stă bine, că de ce nu merge instalaţia electrică, că nu mai bea, nenorocitule. La asta se adaugă obligaţiile anuale care tot lui Dimitrie îi revin. Să scrii felicitări, să petreci cu rudele, cu prietenii, să te pupi cu care mai de care şi să-i minţi că ce bine arată, să bagi în tine haleală şi şpriţuri, să te doară capul a doua zi şi să umbli mahmur.

Ce obiceiuri, domle!

În fine, Crăciunul a trecut cum a trecut, că după ce-a golit sticla de ţuică nu-şi mai aminteşte mare lucru, iar de sfîntul Ştefan s-a ascuns în balcon şi a plîns amintindu-şi de iubirea lui din clasa a opta pe care o chema Ştefana Şefănescu. De Anul Nou s-a cutremurat meditînd la cît de căcat este existenţa lui în comparaţie cu pofta de viaţă a ursarilor din Comăneşti, aşa că iar i s-au umezit ochii. De Sfîntul Vasile i-a fost rău de la cîţi cîrnaţi şi caltaboşi a băgat în el, aşa că dă-i din nou sticloanţe şi depresie. În fine, pe 6 e Sfîntul Ion. Ca bun creştin, na, eşti obligat să-l sărbătoreşti şi pe Ion, că doar e simbolul săracilor de români, şi iar o să bea şi iar o să-l doară capul şi iar o să vrea să moară dracului.

Dar la ce vin bun are Dimitrie de la Focşani, poa să mai vină 100 de sărbători, că face el faţă cumva.

Chiar dacă, după fiecare sărbătoare, nu mai vrea altceva decît să moară.

MEDITAŢIE

Cînd beţia intră în popor,
Nu sunt speranţe mari în viitor.
La pierzanie merege poporul
Cînd toţi beau cu ulciorul.

Şi se nasc copii nenorociţi,
Delili mintali şi de alte boli loviţi.
S-au înmulţit şcolile ajutătoare
Care nu prea existau adineoare.

Burebista pe daci i-a sfătuit
Viile de le-a-njumătăţit
Şi din dacii beţivi a redresat
Oameni buni cu romanii de luptat.

Ştiţi cîţi kilolitri de băutură
Se consumă într-un an, într-o lună?
Dar într-un lung cincinal?
S-ar forma un nou lac Baikal!

(Poezie cu autor anonim, primită spre jurizare la concursul de creaţie literară "Cîntarea României" - 1974)

BANC 31

-Nevastaaa! Nevastaaa! Fa-ti bagajele! Am castigat un milion de dolari!
-Pentru ce sa-mi fac bagajele? Plecăm la munte sau la mare?
-Nu ma intereseaza! Numai sa dispari cat mai repede!

CADOU DE ANUL NOU

Am dat printre hîrtiile pe care voiam să le arunc, peste o cronică la ultima mea carte, publicată în revista VITRALIU. E, de fapt, transcrierea discursului pe care Florin Iaru l-a susţinut în noiembrie 93 la Tîrgul de carte GAUDEAMUS unde s-a lansat volumul.
Pentru că vine Anul Nou, îmi fac cadou acest text, republicînd-ul.

Candoarea disperării
E momentul astral al botezului unei cărţi noi, de aceea trebuie să existe şi o introducere pe care o face o ursitoare care prevede menirea acestui nou născut pe lume. Închipuiţi-vă un om pierdut prin codrii Bacăului, solitar şi în acelaşi timp comunicativ, ambiţios şi totodată disperat, un om care refuză cu îndărătnicie să celebreze dezîndrăgostirea. Pentru el, sfîrşitul lumii este dezîndrăgostirea, clipa în care omul îşi pierde capacitatea de a iubi şi de a fi iubit. Nefericirea acestei fiinţe umane care poate fi orice ca aşezare pe scara socială - inginer, doctor, miner, prim ministru, - este că e şi poet şi că frămîntările lui pot fi vizualizate, pot fi comunicate, pot fi puse în pagină.
Val Mănescu este un autor mai puţin cunoscut din provincia România. Din acea îngrozitoare provincie căreia nu-i vedem de multe ori livezile roditoare din pricina ceţei şi a depărtării. Eu am foarte mulţi prieteni ţn această imensă provincie. În fapt, Bucureştiul e un sat mai mare, un sat fără cîini, de un provincialism profund, practic, o pustietate aglomerată.
Val Mănescu a preferat să rămînă pierdut solitar prin codrii Bacăului şi să scrie într-un fel care nu seamănă cu ceva cunoscut despre dragoste cu dragoste, într-un cod care mi se pare paradoxal, şi anume, cu energie.
În general, cu cît înaintează în vîrstă, un poet devine melancolic şi regretul apare ca prim argument al poeziei. Amintirile, viziunile memorate, tot ce e pierdut în zarea tinereţii are întîietate în faţa poeziei. Un poet care înaintează în vîrstă – pentru că poezia nu are voie să înainteze în vîrstă , ea este o stare care caracterizează tinereţea – calcă peste emoţiile şi umbra poeziei şi încetează să mai fie poet.
Ei bine, Val Mănescu se comportă ca un veritabil puştan, ca un om în forţa celor douăzeci de ani care.îşi imaginează o iubire matură. Pentru el, principalul motor, principala logică, principalul motiv de a fi şi de a recita este acela de a fi îndrăgostit, de a spune lucrurilor pe nume. De exemplu, că în clipa în care se uită în oglindă îşi vede tatăl, dar că se poate şi ruşina că încă mai poate iubi.
El este alcătuit “din molecule de poet sub acoperire” pe care oamenii acelui oraş în care trăieşte nu le pot sesiza. El ne anunţă cu bucurie că mai există cineva la marginea unei lumi care poate împărţi cu altcineva o maşinuţă cu dragoste. În maşinuţa aceea, în care autorul este şoferul lui personal, vieţuieşte şi o dragoste care aşteaptă cuvintele să iasă afară. Dacă n-aş şti că poetul este acum un bărbat matur pe care îl cunosc din tinereţe, de mai bine de douăzeci de ani, aş afirma că autorul “zilei dinaintea sfîrşitului lumii” e un adolescent teribil care nu vrea decît să dea cu tifla părerilor de rău şi prejudecăţilor.
Poezia lui are o expresie de libertate, el însuşi fiind foarte slobod la gură în sensul bun al cuvîntului. Discursul lui se construieşte permanent pe o fundaţie vie, de carne, are corporalitate. Ai senzaţia permanentă că ai intrat într-o poveste de dragoste care începe şi se termină neaşteptat, care nu are niciodată un final obişnuit. De ce acest sfîrşit anume? Abia aici îţi poţi da seama de intenţiile autorului de a-şi incrimina vîrsta, experienţa şi căutările care i-au lăsat un gust amar. Nimic nu e mai important din toate aceste amintiri decît clipa de dragoste; toate fundamentările lumii, toată ordinea firească a lucrurilor se distrug atunci cînd iubirea e pe cale de dispariţie. Doar dacă apeşi pe un buton - “butonul de dat la mic dragostea” – se devoalează această ciudăţenie care se petrece între oameni, dincolo de specie, dincolo de normal şi de absolut, care se cheamă dragoste.
Val Mănescu are un fel foarte personal de a spune lucrurilor pe nume . Dar, în acelaşi timp, neobişnuit, de a fi spontan şi neaşteptat, utilizînd termeni de zi cu zi. În poemele lui, distranţele care îl leagă de trecut se măresc foarte straniu, de la o poezie la alta, în funcţie de intensitatea sentimentelor care l-au atins pe erou. Există şi o mare agresivitate de limbaj şi de trăiri care creşte însă într-un fel poetic şi care îl face să afirme că “nu-i pasă de urletul de peduncul” atunci cînd smulge fructul destinat iubitei.
Val Mănescu este un poet care refuză să îmbătrînească. De aceea mă pune pe gînduri, pentru că refuză să se împace cu destinul poeţilor: acela de a fi POET la douăzeci de ani şi de a nu mai fi POET la maturitate. Pentru el, deplina vîrstă matură este o tinereţe care nu se recunoaşte în fiinţă nici măcar un singur moment. Poţi să constaţi din scriitură, din modul în care în care construieşte versul, o inteligenţă sclipitoare. El are şi o ştiinţă a gradării intensităţii sentimentale care îţi oferă la lectură acea bucurie imensă pe care cititorul o mai regăseşte arareori curată în poezia contemporană şi, paradoxal, mai mult în proză. Este, totodată, foarte ciudat cum atacă el elementele prozei, dar are capacitatea de a reţine spiritul la o tensiune senzuală pur poetică.
Val Mănescu este un poet privilegiat şi profund nu numai pentru că are talent, ci şi pentru că, trăind în provincie, nu are de-a face cu prejudecăţile care omoară spiritul în principalul sat fără cîini al României, Bucureşti.

Banc 30

Un cuplu ia cina intr-un restaurant de lux. La un moment dat se apropie de masa
lor o femeie foarte atragatoare si clar mai tanara decit sotia. Necunoscuta se
apleaca si-l saruta pe barbat cu un gest plin de familiaritate si tandrete. Sotia
hiper-revoltata intreaba :
Cine e fufa asta?, la care sotul raspunde calm:
`E amanta mea!`. Sotia riposteaza pe un ton ucigas:
`Divortez!Ma mut inapoi la mama!`.
Sotul nu-si pierde calmul si-i raspunde:
`Bine, daca tu crezi ca iti va fi mai bine asa. Dar nu uita ca dupa divort se vor
termina vacantele in strainatate, shopping-ul de Craciun la Paris, vacantele de
schi in Alpi si asa mai departe. Eu nu tin neaparat sa divortez dar nu iti voi sta
in cale.`
Minute de tacere in clinchet de tacamuri. Deodata se deschide usa si intra cel mai
bun amic al cuplului la brat cu o femeie tanara si atragatoare. Sotia intreaba
consternata:
`Cine-i tipa care a intrat cu M.?`
Sotul raspunde fara vreo modificare in tonul vocii:
`Este I., amanta lui.`
Dupa alte cateva secunde de tacere se aude vocea sotiei spunand:
`A noastra-i mai frumoasa!’

BANC 29

Un ascet isi dedica toata viata lui D-zeu, traind in pustiu, hranindu-se cu
radacini, toate cu gandul la rasplata viata de apoi pentru viata sa de pe pamant
intru D-zeu. Vine si fericita zi in care moare (dupa atatea radacini zi de zi, era
de asteptat). Urca frumos pe tunel, trece de lumina, ajunge la poarta Raiului, cu
Sf. Petre cu ceaslovu-n fata. Da sa intre in Rai, sigur pe el. Sf. Petre ii
bareaza drumul:
-Ho, sefu', incotro?
-Pai in Rai, eu sunt ascetu' Senie.
-Pai, hai sa verificam ce zice ceaslovu'.
Cauta Sf. Petre la sectiunea "Asceti"
-Senie... Senie... Nu, n-am nici un Senie la "Asceti".
-Cum n-aveti nici un Senie. Cauta la sfinti.
-Senie... Senie... Nu, nu-i nici un Senie nici la "Sfinti". Ascetu', din ce in ce
mai agitat si enervat:
-Cauta la "Mucenici", la "Credinciosi cu merite deosebite", la mama ma-sii.
Trebuie sa fiu undeva acolo! Sf. Petre cauta prin tot
ceaslovu... Nimic. Senie daramat...
-Toata viata pierduta... Am mancat la radacini de mi-a venit rau,
mi-am dedicat toata viata lui D-zeu... Pentru ce?!
Sf. Petre il ia impaciuitor de dupa umeri si ii zice.
-Ma, vezi norisoru' ala de acolo. Ala mic, alb si pufos?
-Da..., zice Senie printre hohote de plans.
-Zambeste, ma, esti la Camera Ascunsa >

Banc 28

Pentru că e superfluu să mai comentezi ceva despre ce s-a petrecut în 2009, deoarece aproape totul a fost neînchipuit de previzibil, şi pentru că Dimitrie e în depresie ca de sărbători şi nu vreau să vă stric finalul de an, pînă pe 4 ianuarie 2009 am să postez cîte un banc pe zi.
Să vă rîdeţi.
După 4 ianuarie, avem tot timpul să plîngem.

Ce ti-e cu tehnologia asta moderna, zise un calator din compartiment. Am vazut un
documentar italian pe Discovery, unde arata ca la sapte dimineata intra cireada de
vite pe poarta abatorului, si la sapte seara, ieseau pe poarta containerele cu
conserve ...
- Ehei, dar in Japonia, la sase dimineata intra pe poarta camionul cu nisip, iar
la ora 13, iese vagonul cu icroprocesoarele pe baza de siliciu.
- Vax, zice Bula, uite, in orasul nostru, cam pe la 9 au inceput sa toarne
fundatia la fabrica de bere si spirt, iar pe la 10 toti erau beti morti!

www.varanus-varanus.blogspot.com

Varanus în viziunea Maestrului HORIA GHELU

Posted by Picasa" style="border: 0px none ; padding: 0px; background: transparent none repeat scroll 0% 50%; -moz-background-clip: -moz-initial; -moz-background-origin: -moz-initial; -moz-background-inline-policy: -moz-initial;" align="middle" border="0">

CRĂCIUN 2009

A venit!
E ocazia cea mai bună să vă urez tuturor
să fiţi sănătoşi şi veseli!

BANCUL LUNII NOIEMBRIE ŞI AL LUNII DECEMBRIE ŞI AL CELORLALTE LUNI

Geoană l-a depăşit pe Bulă la bancuri.
Bulă a cerut însă renumărarea bancurilor.

Împreună pentru un loc sub soare

A crescut o generaţie nouă şi nici nu mi-am dat seama.
I-am văzut îmbrăcaţi aiurea, le-am zis manelişti, cocălari, pitzipoance, drogaţi, emoişti, şi i-am lăsat în plata lor. Vai de capul lor, mi-am zis, vai de ţărişoara asta cînd o ajunge pe mîna lor. Mulţi mi-au dat dreptate.
Am uitat că, la vremea mea, am purtat plete, perciuni, evazaţi, fetele minijup, tocuri, unghii lungi şi roşii. Cîntam la chitări prin parcuri şi ne zdruncinam în rockuri şi spuneam poezii. Vai de capul lor, vai de tărişoara asta cînd o ajunge pe mîna lor, spuneau cei care aveau acum treizeci de ani vîrsta pe care-o avem noi acum.
S-a schimbat ceva? În reacţii, nimic. În esenţă, enorm.
Lumea a luat-o razna într-un sens pe care generaţia mea îl condamnă. Lumea a înebunit. Ce-o să ne facem peste zece ani, cînd ameţiţii ăştia care trăiesc numai pentru distracţie, vor pune mîna pe putere?
Şi totuşi, ici colo, strălucesc pepite de spirit ca fragii în sihăstrii ( e un vers de Ovidiu Genaru, nu ştiu dacă vă amintiţi de el, a fost precursorul generaţiei 80, un poet excepţional, a împlinit 75de ani pe 10 noiembrie şi locuieşte pe strada 9 Mai, la etajul 10).
Pepite de spirit, aşa mi se par cei care formează grupul "Împreună pentru Bacău". Sunt deştepţi, lucizi, responsabili, acizi, romantici, au ceva de spus şi multe, enorm de multe de făcut. Ei nu speră. Ei simt sau, poate sunt contienştienţi că nimic nu-i dat, că trebuie să lupţi ca să ai ceea ce-ţi doreşti.
Doamne, ce n-aş da să mai fiu de vîrsta lor.
Vedeţi-i pe http://impreunapentrubacau.ro şi aplaudaţi-i. Eu asta fac, în calitate de inventator al formulei "Bacău, oraş european" ( patent OSIM).

Tot ceea ce dorim să vă comunicăm este că suntem un grup de persoane care ne-am adunat pentru că am realizat că ceva nu funcţionează la noi în oraş. Împreună pentru Bacău se va autosesiza în cazul problemelor legate de municipalitate, le va publica şi le va găsi implicit şi o rezolvare.

Nu căutăm compensaţii financiare pentru ceea ce facem, nu căutăm duşmani în rândul celor ticăloşi sau celor leneşi din acest oraş. Ne dorim ca Bacăul să devină, aşa cum a fost anunţat de multe ori, un oraş de elită – unul în care legea nu o fac nenorociţii sau mincinoşii şi unul de care nu Uniunea Europeană să se bucure ci de care cetăţănii să fie mulţumiţi.

Nu vom umbla cu proiecte vagi după noi ca să atragem fonduri pe care să le cheltuim după bunul nostru plac. Fiecare proiect înaintat de către echipa IPB va fi bine gândit, va fi discutat şi va fi trimis mai departe abia atunci când vom fi convinşi că merită cu adevărat şi că municipiul Bacău are nevoie cu adevărat de el. De asemenea nu vom merge la colindat sau la îmbrăţişat partide politice sau organizaţii cu orientări politice. Nu vom susţine candidaţi la preşedenţia României şi cu siguranţă că nu vom accepta să ne vindem sufletele celor cu dorinţe de promovare personală.

Suntem aici să facem treabă, suntem aici să muncim pentru cetăţenii băcăuani şi implicit pentru noi care, la rândul nostru, avem acest oraş în sânge.

Suntem împreună pentru Bacău.

BELIGAN

Fix acum un an, în Bucureşti ploua şi era al naibii de frig. Ajunsesem cu zece minute mai devreme şi fumam în maşină, cu ochii la geamurile clădirii unde stă Maestrul. O clădire veche, cu bulină roşie, pe o stradă ce dă în Calea Moşilor. Cînd s-a făcut ora şapte fără două minute, am luat buchetul cu trandafiri albi şi revista pe care i-o dedicasem şi am intrat. O doamnă mi-a ţinut uşa de la intrare: Mergeţi la Maestrul? Să-i uraţi şi din partea noastră viaţă lungă! Beligan împlinea 90 de ani.
Azi face cu unul mai mult.
I-a plăcut atunci cererea mea de emigrare în Beligania şi mi-a aprobat-o.

Să ne trăiţi, Domnule!

DIMITRIE ÎŞI AMINTEŞTE ZORII REVOLUŢIEI

Uneori, lui Dimitrie i se părea că Domnul nostru Atotputernic Dumnezeu care are grija tutror fiinţelor pe care le-a lăsat pe Pămînt (şi, probabil şi în Univers) nu mai are ce face şi se pune pe capul lui, al lui Dimitrie, adică. Îi dădea, frate, cîte o problemă de viaţă atît de complicată, încît bietul Dimitrie, om fiind, înzestrat cu un număr finit de neuroni, nu se mai putea concentra la nimic altceva, căci întreaga lui capacitate de analiză şi de sinteză era ocupată cu explicarea faptului respectiv. Ei bine, în aceste momente, lui Dimitrie îi trecea fulgerător prin minte că se născuse într-un moment nepotrivit şi că nici locul nu era ăla care ar fi trebuit. Şi se întreba, fireşte, de ce tocmai lui i se hărăzise asemenea nedreptate.

Astfel, în dimineaţa unei zile de miercuri, acum exact douăzeci de ani, află că Bartolomeu tocmai era pe cale să sfîrşească într-un mod dezastruos primul trimestru al clasei a şasea. Progenitura era beneficiarul a cinci corijenţe, absentase la 154 de ore, şi avea deja patru puncte scăzute la nota la purtare, din cauză de bătăi, înjurături, scuipat colegi şi smotocit colege. În plus, încă de prin vară, Bartolomeu îşi anunţase părinţii că fumează şi era foarte nemulţumit de calitatea votcii POLAR de care se folosea ca să uite depresia amoroasă pe care i-o pricinuise eleva Adina dintr-a opta care refuzase să-i arate floricica de pe bikini.

Cu toate astea, Dimitrie, dar mai ales doamna Catrina, în calitatea lor de părinţi responsabili, susţineau că băiatul lor e un copil excepţional, cu o medie de inteligenţă mult peste media proştilor din clasa lui, şi că au cu el o foarte bună comunicare.

Cum ziceam, era o zi de miercuri, mai exact 13 decembrie 1989, cînd Bartolomeu se întoarse înfrigurat de pe bloc unde reglase pentru a milioana oară antena pentru ruşi.

- Bă tata, io-mi bag picioarele-n el comunism! Bă, tu ai văzut ce crăcoase dau ruşii la televizor? Şi ce meciuri? Bă, da noi om fi mai proşti? Ce ne ţine nea Nicu numa-n patriotice şi-n succese şi-n viitorul de aur? Îl bag în pizda masii şi pe el şi pe savanta lui, futu-le muma-n cur!

De uimire, Dimitrie nu putu să scoată un cuvînt. În schimb, doamna Catrina se îmbujoră şi spuse mai mult în şoaptă:

- Vai de mine, Bartolomeu, cum vorbeşti! Şi mai eşti şi pionier!

- Mă cac pe cravata lor cu tricolor cu tot! – replică băieţelul şi se cuibări în fotoliu, urmărind cu atenţie un program de divertisment pe care TV Chişinău îl preluase de la RAI UNO.

Dimitrie îi făcu semn doamnei Catrina să-l urmeze în bucătărie. Acolo, deschise geamul, se uită în curtea blocului şi spuse pe un ton conspirativ:

- E prea multă linişte în cartier, doamnă. Nu-i a bună.

Apoi nu mai spuse nimic. Dar îi era clar că se născuse într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit.

Şi parcă nici Bartolomeu ăsta nu era odrasla potrivită.