DE CE A PORNIT REVOLUŢIA DIN TIMIŞOARA

S-a tot vorbit.
Inteligenţi de pe tot mapamondul şi-au dat cu părerea.
Iaca m-am trezit şi eu.
Ce m-a apucat? Să explic. Josef Kappl, basistul legendarei Phoenix, mi-a trimis, de-acolo, de unde e, din Germania, povestea vieţii lui de artist pentru un portret în InfoCREDIDAM. Am citit viaţa lui şi, în cele cîteva minute, mi-am retrăit viaţa mea. Excesivă, candidă, dură, romantică, sensibilă, violentă, CANTOFABULA mea.
Mulţumesc, Joshka!

Începuturi:
După ce luasem examenul de admitere la liceu, părinţii vroiau să-mi răsplătească reuşita cu un acordeon nou mai mare şi mai bun decât cel vechi. Însă exact în acelaşi timp auzisem la Radio Europa Liberă, pe care o ascultam cu toţii, (pe şest bine-nţeles), ceva care m-a fascinat în aşa hal încât am renunţat la acordeon preferînd o chitară. Este vorba de formaţia The Beatles cu piesa “I wanna hold your hand”. Această piesă constituie prima mare cotitură din cariera mea muzicală. Din acel moment mi-a fost clar ce am de făcut. Chitara Turist, cu amplificator de un Watt care se putea agăţa pe umăr, am transformat-o imediat în chitară bas, cu posibilităţile modeste de-atunci, bine-nţeles.

Începuturi la PHOENIX
În 1969, după plecarea lui Mony Bordeianu în SUA, s-au făcut câteva încercări de a ţine trupa Phoenix în viaţă, care s-au dovedit zadarnice. În toamna anului 1970 Phoenixul se reducea la persoana lui Nicolae Covaci. În drumul meu zilnic de la căminul studenţesc, unde locuiam, spre Facultatea de Muzică, îl întâlneam deseori pe acesta care venea în sens opus de acasă spre Universitate, unde studia Artele Plastice. Într-o bună zi, după ce aflasem de criza Phoenixului, mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis: “ Măi Nicule, ia-mă în trupa ta, sunt un basist foarte bun şi n-o să-ţi pară rău!”. Mi-a spus concret: “Vezi-ţi măi de treabă!”Am acceptat cu greu înfrîngerea dar nu mi-am pierdut speranţa.

S-au reîntîlnit într-o vară, la mare.
În acea noapte s-au pus bazele unei muzici cu totul noi şi a celei mai semnificative şi marcante formaţii rock din România. Au urmat luni şi luni de muncă încordată, încoronată de cele trei discuri legendare: “Cei ce ne-au dat nume”, “Mugur de fluier” şi “Cantafabule”.
...Succesul imens de care ne bucuram ne atribuia puteri deosebite. Ajunsesem să devenim stat în stat. Acest lucru nu era de loc pe placul autorităţilor din acea vreme, care începuseră curând ofensiva împotriva noastră. A urmat o serie întreagă de represalii, ameninţări şi şicanări, culminând cu interdicţia masmedială absolută. Eram pur şi simplu interzişi. Nu mai aveam voie să apărem oficial nici în concerte, nici la televiziune, muzica noastră a fost exclusă de pe listele emisiunilor radio, etc.

La data de 30 mai 1977, după ultimul concert care a avut loc la Tulcea, am dispărut din ţară. Am ajuns în Germania constatând cu stupoare că genul de muzică pe care-l făceam noi, aparţinea în vest trecutului. Industria şi publicul arătau interese mai mult pentru curentele noi muzicale ca “Glamour rock”, “New Wawe”, “Punk” şi mai ales “Disco”, apărute în acea perioadă. Giganţii rockului erau pe plecate.
Am cântat pe scene mari în trupa LAKE, alături de artişti mari printre care pot să amintesc pe Frank Zappa, Pete Townsend, The Kinks, Franky goes to Hollywood, REM, David Bowie, Brian Adams, The Police, Tina Turner şi Joe Cocker.

Toţi acei artişti mari de care am amintit şi i-am întâlnit mi-au confirmat că simplitatea, modestia, umorul şi bunul simţ sunt la fel de importante pentru reuşita unei cariere artistice ca şi pasiunea, talentul, pregătirea, munca consecventă şi neobosită, ţinuta artistică şi atitudinea faţă de colegi, public şi fani, cinstea. Toate acestea într-un cuvînt: om.

OM, oameni buni. OM, vă spune ceva acest cuvînt?