DIMITRIE VIZITATORUL

Dimitrie era din ce în ce mai deprimat din pricina singurătăţii. Îl apăsa singurătatea asta ca dracu, chiar dacă acum îl vedea ceva mai des pe Bartolomeu care, rămas fără job, venea de trei ori pe zi să înfulece ca spartu produsele comestibile din casă. Dimitrie nu punea la socoteală nici prezenţa doamnei Catrina care-i spăla cămăşile şi i le călca, îi povestea cum s-a căcat Cuchi fix pe covorul din living, sau cum a-njurat-o domnul Calapod pe nevastă-sa că s-au stricat merele în debara. Dimitrie înţelesese de mult că doamna Catrina nu putea să facă mai mult ca să-i alunge sentimentul ăsta de căcat, malul de siecle, solitudinea. Chiar şi dacă o întîlnea pe domnişoara Clara pe palier, Dimitrie tot singur se simţea, cu preponderenţă cînd fiinţa în cauză îşi punea fustiţa aia roz mulată pe cur şi-şi ţuguia buzele într-o „bună dimineaţa” şoptită. Scroafa naibii.
Ehei, altădată, Dimitrie nu făcea faţă prietenilor care să îngrămădeau să-l invite la o cafea, la un grătărel, la un şpriţ, la un meci de văzut dimpreună la teve. S-au dus vremurile alea pe copcă.
Păi da. Cum bătea el, în calitate de invitat, cioccioc la uşile amicilor şi striga, s-audă tot blocul: Băi, Cornele (de exemplu) ce dracu nu eşti în stare să repari o sonerie? Inginerule!!!Şi, după aia: băi, da ce-ai albit! Şi de unde ai burta asta?
Venea şi nevasta gazdă. Doamna Catrina îi înmîna buchetul de flori. Dimitrie făcea prima glumă: Ei, ce ziceţi de flori? Parcă-s verze! Apoi se pupau care cu care. Dimitrie : Se vede că vă merge bine! Iote ce te-ai îngrăşat! Mai ai niţel şi baţi suta de kile! Da să ştii că bluză verde cu eşarfă albastră, e cam ţigăneşte. Bravo, v-aţi tras mobilă nouă!? Faină, mişto, da păcat că-i de-asta din PAL. Asta ţine pînă mori, dacă nu trăieşti mult! Băi io n-aş ţine bibelouri de-astea prin casă, nici să mă-mpuşti! Nu, Catrino? Şi ar trebui să le mai ştergeţi de praf. Ooo, ce de-a mai cărţi! Se cunoaşte că am intrat într-o casă de intelectuali! Hai că pun pariu că n-aţi citit nici zece la sută. Ce-nseamnă bă tempus edax rerum?
Cînd se aşezau la masă, ce făcea Dimitrie? Lua fiecare tacîm şi-l ştergea cu colţul feţei de masă. Ridica paharul gol în lumina lustrei, strîmba din nas şi-l freca cinci minute cu şerveţelul. Bun vin ai, da rar îl dai, zicea Dimitrie, în loc de toast.
Venea haleul. Friptana. Dimitrie mîrîia: Aţi cam ars friptura asta, dar nu-i rea. Păcat de carne!
Prea subţire. Prea uscată. Prea sărată. Prea arsă. Ia uite cît mi-a pus! Parc-aş fi spart! Arăt eu a spart? Păi eu nu mănînc niciodată seara, da acum, na, fac o excepţie.
Dimitrie vorbea cu gura. Şi spunea cu gura ce vedea. Tot cu gura, băga în el.
După asta, desertul. Tu ai făcut tortul ăsta? Bun, dar prea dulce,( prea acru) prea de căcat. Mai bine-l cumpărai de la Billa, că au şi cu ciocolată. Mie cu ciocolată îmi place.
Cafea? De care? Porcărie de-asta de Robusta? Mai bine nu, dacă n-aveţi Jacobs.
Tot aşa cîrcotaş era Dimitrie şi cînd începeau discuţiile despre politică şi despre ce dracu s-o alege de ţărişoara noastră. Pe cine să votezi? Băsescu? Un derbedeu. Vadim? Un nebun. Oprescu? Un şmecheraş. Geoană? Un neisprăvit. Antonescu? Un puţoi.
Mai e vreunul? Nu contează.
Oricum, nu contează. Şi, chiar dacă ar conta, Dimitrie tot n-ar putea să-şi explice de ce dracu se simte atîta de singur.