joi, octombrie 22, 2009

DIMITRIE IN RÎNDUL LUMII

De cînd, în urmă cu vreo două luni, îl chemase şeful şi îi dăduse telefonul mobil, Dimitrie se schimbase fără să simtă. Îi răsunau şi acu în minte cuvintele: Na bă Dimitrie, ia d-acilea, intră şi tu în rîndu lumii. Vezi că ai cinci euro de vorbit. Ce faci peste, se reţine din salariu.
Ca să respecte dispoziţia de a intra în rîndul lumii, Dimitrie amînă vreo şase inspecţii teritoriale care erau urgente, pentru ca să desluşească sensul butoanelor şi semnificaţia indicaţiilor de pe display. Adică, ce-i aia inbox, send, erase şi toate celelalte. Greu, al dracului de greu. Dar Dimitrie nu era un prost.
Apoi băgă în memoria telefonului toate cele peste 120 de numere de le avea scrise în agendă, ca orice funcţionar ordonat. Operaţiunea asta îi mai luă două zile. Total, lui Dimitrie îi trebui o săptămînă de lucru, sperînd că şeful o să-i mărească salariul, ca să intre şi el în rîndul lumii.
Apoi epuiză în cam o oră impulsurile repartizate, sunîndu-i pe cei mai apropiaţi ca să le comunice că are mobil. Bartolomeu, fii-su, nu fu prea impresionat şi-i ceru cu această ocazie ceva bani, vreo cinci milioane pentru o amendă. Domnul Calapod, şeful de scară, îi aminti că era cu două luni restant la întreţinere. Iar domnişoara Clara, aia cu nasu pe sus, pur şi simplu nu-i răspunse la apelul lui plin de curtoazie. Totuşi, Dimitrie avea un sentiment de satisfacţie: acuşi o să audă sunetul de clopoţel suav şi el o să răspundă calm, cu vocea aia din reclame: Da, vă rog, cine-i la telefon?

Dar zilele, lunile, anii, treceau, şi mobilul lui Dimtrie nu suna nici să-l pici cu ceară. Decît, poate din greşeală.
Cu timpul, Dimitrie realiză şi mai bine că mobilul e o mare catastrofă căci îl trezeau din somn diferite persoane ca să-i ceară piţe, taxiuri sau piţipoance. Ba, pe la ora patru, într-o noapte, o vacă voia să ştie dacă iubitul ei, un oarecare Vasy, cu y, dispărut de vreo lună, nu-i cumva la morgă.
De asemenea, doamna Catrina îl enerva rău de tot cînd îl suna de pe telefonul de acasă (pe care tot el îl plătea!) ca să-i amintească să ia ceapă sau pîine. Dar niciodată nu-l întreba ce mai face. Şi mai era şi criza, ştiţi despre ce vorbesc.
Normal că după aceste experienţe, Dimitri ura micuţul monstru care-l unea cu universul şi-l punea în rîndul lumii. L-ar fi trîntit de pămînt să se facă ţăndări, dacă nu l-ar fi avut pe inventar. Şi dacă n-ar fi fost afurisita de speranţă că acuş-acuş o să-l sune cineva să-l întrebe de sănătate.
După ce medită, în drum spre Orşova, la toate acestea, Dimitrie constată că mai are doar două ţigări şi că efectiv n-are nici un rost să mai pună la inimă. Chiar dacă avea şi mobil, şi diurnă, şi asigurare de viaţă, şi Bartolomeu, şi ţigări, era clar că, mai devreme sau mai tîrziu, o să ne ia dracu pe toţi.
Cel mai tare însă îl durea concluzia că, a fi în rînd cu lumea, înseamnă atunci cînd nu-ţi sună telefonul.