sâmbătă, octombrie 17, 2009

DIMITRIE ŞI MOARTEA

Din cînd în cînd, dar în ultima vreme cam odată la două zile, lui Dimitrie i se făcea de moarte. Îi venea, adică, aşa un dor să se ascundă într-o gaură unde să nu-l poată găsi nimeni, sau să dispară, pur şi simplu, într-o depărtare din care să nu se mai întoarcă. Într-o gaură, par example.
Dimitrie ştia exact cînd urma să înceapă starea asta nenorocită, deoarece, înainte să-i vină să moară, mereu îi creştea un nod mare în gît şi, pe nepusă masă, începea să curgă din ochiul stîng mai ales un şuvoi de lacrimi pe care nu şi-l putea opri.
Două erau situaţiile în care lui Dimitrie i se întîmpla să-şi dorească moartea şi, în consecinţă, începea să plîngă, uneori cu sughiţuri, alteori fără.
Prima, cînd îşi amintea că, a mia oară cînd o întîlni pe palier, domnişoara Clara abia îi răspunsese la săru-mîna. Cu un ton rece, sau acru, sau cum vreţi să-i spuneţi, oricum, vădit lucru, fără nici o plăcere şi fără să-l privească. Ca şi cînd ar fi trecut pe lîngă un perete mîzgălit de grafitti porcoase. Sau pe lîngă un caca de cîine.
Apoi, a doua situaţie în care Dimitrie simţea că-i vine starea aia în care-şi dorea să fie frunză sau cîrnat, sau insectă, sau orice altceva, numai om nu, era cînd se nimerea să se vadă în oglindă. Asta i se întîmpla, din păcate, destul de des, căci era nevoit să-şi vadă mutra oridecîteori se bărbierea. Dimitrie folosea pentru acţiunea de îndepărtare a părului de pe obraz verbul a bărbieri şi nu verbul a rade, pentru că, mai demult, auzise pe cineva spunînd că numai căcaţii se rad. Cu toate astea, chiar aşa se simţea, ca un căcat.
Deci aceste două situaţii declanşau lacrimile în ochii lui Dimitrie.

Dar va veni şi ziua aia cînd Dimitrie, sentimentaloid cum e, să bată cu pumnu-n masă şi să facă ţăndări sticla aia de Stalinskaia de două kile pe care-o urăşte.
Pentru că e prea plină.