marți, mai 19, 2009

LE AM CU LIMBILE


Provin din mamă moldoveancă şi tată oltean. Ce fel de creier oi fi avînd, sau poate de la ureche mi se trage (muzicală), că, dacă am un ardelean lîngă mine, în cam zece minute vorbesc fix ca el, cu accentul specific de Cluj sau Sibiu. Tot aşa, în Craiova, folosesc perfectul simplu de parcă aş fi născut acolo, de se miră oltenii cînd le spun c-am crescut în Moldova. Cît despre timpul pe care-l petrec în Capitală, n-am avut niciodată vreo problemă să mă bănuiască cineva că nu-s bucureştean get-beget.
Cel mai ciudat lucru mi s-a întîmplat prin 93, cînd am însoţit, ca jurnalist, un grup folcloric la Minsk. Eu am făcut limba rusă cu un profesor care, din primcipiul misogin că masculii sunt superiori femelelor ( hei, io nu-s de acord cu această teorie mprofund misogină!!!!) ; punea băieţilor nota zece dacă răspundeau la întrebarea “Kak tebia zavut?” - ca veut dire “Cum te cheamă?”
Pînă-n Belarus eram convins că nu ştiu nici să cer apă în limba lui Esenin. Ce credeţi? După o zi de stat printre ruşi, vorbeam fluent cu ei! Cuvinte pe care jur şi acum că nu le-am ştiut vreodată, ieşeau la iveală de prin colţurile memoriei, ba chiar şi verbele le conjugam corect. Sigur, erau şi cuvinte pe care nu le pricepeam, dar, prin întrebări, mă desluşeau convorbitorii.
Şi-n Italia mi s-a întîmplat un lucru similar: am ţinut un speech şi am acordat interviuri unei televiziuni în italiană, de mă minunez şi acum cînd le revăd.
Chestia e că, în România, dacă e să vorbesc cu un rus sau c-un macaronar, ba chiar în franceză (limbă în care am şi scris ca stagiar la un jurnal în Elveţia!), mi-e îngrozitor de greu să-mi găsesc cuvintele şi să le pun într-o propoziţie!
O fi patologic?