LENTILELE DE CONTACT CU LUMEA

Folosesc două perechi de ochelari:

una de văzut, cu +4, şi una de admirat, cu +2,5. Ochelarii de admirat îi port de pe la 2 ani, cînd s-a descoperit că am o ambliopie congenitală la ochiul drept.
Cu ochelarii de văzut m-am procopsit în urmă cu vreo şase-şapte ani, cînd m-am pomenit că nu mai desluşesc literele.
Cu ochelarii de văzut - cei cu lentile groase - intru în lumile altora, aşa cum le văd ei. Cînd mi-i pun, lumea mea dispare ca într-o vrajă.
Poate lumile altora sunt de fapt lumea mea.
Ochelarii de admirat îi ţin permanent pe nas, asta fiind şi explicaţia la faptul că nu mai contenesc a mă minuna de cît de ciudaţi sunt oamenii. (Eu însumi mă mir de mine de cît de ciudat sunt.) Îmi spun că asta e lumea mea şi nu-mi bat capul s-o schimb. Nu mi-a plăcut întotdeauna lumea mea. N-am fost mulţumit de lumea mea mai bine de 50 de ani. Zile şi nopţi m-am străduit s-o schimb, s-o fac mai bună şi mai frumoasă. Lupta asta m-a făcut pe mine mai rău şi mai urît. Mi-am pierdut dinţii, părul, anii, iar speranţele s-au zbîrcit. Lumea şi-a văzut de treaba ei, n-avea nici un chef să se schimbe aşa cum voiam eu. S-a schimbat singură, aşa cum a vrut ea. Am fost supărat rău de tot pe lumea mea. Probabil şi ea pe mine. De-o vreme, însă, ne tolerăm reciproc. Ne facem că nu ne vedem.
Adevărul e că nu ştiu care dintre lumi e mai bună. Ambele conţin în egală măsură cald şi frig, prostie şi geniu, bunătate şi ură, hidoşenie şi frumos. De aceea, cînd una dintre ele devine insuportabilă, îmi schimb ochelarii.
Nu urăsc.

Mă mir şi atît.