POEM DE SÂNZIENE (2003)

Empty folder

Mereu am luat în seamă vorbele, mai mult decît

Premiza unui poem care nu putea fi altceva decît
Dragostea la vreme de viaţă,
Deasupra publicului larg,deasupra pibului pe cap de locuitor,
Deasupra megabiţilor şi a megabitelor.
Departe de orice distanţe,ba chiar
în stamine,în pistil,în miezul esenţei.
Aici scriam şi trăiam.

În sămînţă.

Pîlpîia displayul ca acum, ca o flăcăruie albastră, şi-mi cerea să salvez.

Ce să salvez ? – întrebam, şi el îmi pleznea naivitatea peste bot
cu un sec cannot be connected, dîndu-mi de înţeles că trebuie să-mi pun ochelarii de aur, că am îmbătrînit prea mult ca să mai fiu poet,ca să apăs incandescentul insert pentru
Supernova, ultima vedetă din spectacolul meu.
Salvam propria imagine, eu cu minele meu în aşternuturi curate, într-o cameră fără muşte, iubindu-mă năpraznic pe mine în absenţa prinţesei, ca pe o creatură dumnezeiască, de exemplu ca pe cîinele meu, ca pe caisul energic, în fine, ca pe tot ce există şi creşte, ca pe un cîntec scornit.

Ea n-a părăsit nici o clipă această clădire.
După orice cuvînt, urmează şi acum numele ei.
Repede îl salvez ţintind lacrima fix pe clapa pe care scrie enter cu negru.
Pe cine interesează ce fac eu, un simplu cetăţean,
noaptea
în camera asta albă, fără muşte, cînd mă joc cu existenţa mea ?