NIMICUL CARE CONTEAZĂ

Într-un moment de meditaţie cinică, Oscar Wilde a emis o butadă care să-i justifice modestia: Cel mai mult îmi place să vorbesc despre nimic. E singurul lucru la care mă pricep.

Nimicul. Ceva ce nu se poate defini. E fără valoare, fără formă, fără conţinut. Un lucru, o mişcare, un gând fără importanţă. Lipsit de valoare. Neant, haos, nefiinţă.

Nu poţi lupta pentru nimic. Pentru nimic nu merită să te dai jos din pat. Pentru nimic nu se fac războaie. Nu divorţezi pentru nimic, nu plăteşti pentru nimic şi, în general, nici o acţiune umană nu se produce pentru nimic.

Singurătatea defineşte rotunjimea vocalei 0. Adică zero. Adică nimic. În matematică, e mult mai simplu. Nimicul e cifra zero. Nimicul e mişcarea zero, greutatea zero, gândirea zero, rezultatul zero. Dincolo de zero e minus, adică mai rău decît nimic. Nivelul zero, nimicul, e ceea ce omul consideră - în funcţie de cei şapte ani de-acasă, de educaţie, de ce mai ţine minte de la şcoală, dar, mai ales din experienţele pe care le-a trăit - că nu are valoare pentru umanitate şi civilizaţie, că nu-i aduce niciun câştig.

În cont, la inteligenţă, sau în teşchereaua sufletului, dacă nu adaugă ceva, individul uman lucid nu se deranjează să asculte, să vadă, să pipăie. Nu face efortul minim ca să-şi excite simţurile şi să se lase pradă senzaţiilor necunoscute care l-ar putea face să plângă, să râdă, sau să se revolte. Nu riscă să se apropie de pietre doar ca să tacă; de lună, şi s-o arunce în lacul de acumulare ca să se oglindească mai bine în ochii iubitei/iubitului. Nu-şi ridică privirea spre cerul nopţii de vară ca să descopere locul din care Steaua Polară arăta cândva, mult înaintea GPS-ului, drumul pământenilor, fie ei ciobani moldoveni, conchistadori spanioli ori magellani cutezători.

Don’t be pathetic! – ce replică superbă!

Ia, mai la vale cu sentimentalismul ăsta de două parale! Clima s-a schimbat, ziua avem 35 de grade, iar noaptea prinde promoroacă telecomanda. Nu clampa. Telecomanda. Patetic înseamnă bolnav, iar boala duce la moarte. Ce fată de buric gol, de internet, de manele, de merţan ar mai risca să se îngraşe de romantismul Aldebaranului sau al astrului Alcor din Carul Mare care proba cândva vederea marinarilor ? Ce băiat mai recită Bacovia sau Nichita pe-o bancă, în parc? Doar vreun puber coşos îşi mai acoperă inima cu umbra unui copac sau, mai bine, cu umbra iubitei pe care n-o va avea niciodată.

Cum adică „ mână fotoliul spre sobă”? Te-ai ţăcănit ? Care sobă, că eu am centrală? Şi cum să mâni fotoliul ? Ce, e oaie sau bou? Sună unicornul pe mobil, trebuiue s-o tai. Romantismul e naşpet, te face să plângi şi-ţi strică make-up-ul. Sub castani te înţeapă ţânţarii, o cafea e un euro, cine-şi ascultă inima, e bolnav. Consulţi calculatorul, simţi cu mintea, funcţiile s-au schimbat, ca şi clima. Flower-power s-a consumat acum patruzeci de ani, treziţi-vă, babacilor, şi uitaţi-vă-n calendar! E mileniul trei!

........................................................................................................................................................................

Dramatic, generaţiile se succed, negându-se. Părinţii nu-şi mai recunosc copiii, odraslele se bat pe i-poduri, pe nopţi de distracţie, pe maşini bengoase, pe chat, pe un viitor unde să obţină un post în care să poată gândi cum să facă să nu facă nimic.

Ici-colo, câte o floare rară de cactus cu ochelari din vegetaţia mirifică a adolescenţei care învaţă din ziare metodele moderne ale copierii la examene, mai observă că e ziuă şi ce întuneric, sau că nicio piatră nu mai vrea să-i fie treaptă.

... Pentru că iubim din ce în ce mai puţin ceea ce ne este exterior binelui personal, ne minţim că singura limită care contează e cea dintre ce ne aşteaptă şi ceea ce am lăsat în urmă.

Nimicul imediat.