Nu l-am văzut niciodată pe Ion Mihalache pictând.
De câte ori am fost în atelierul lui, m-a momit cu o cafea, c-un pahar de vin, mi-a arătat,
după ce-am insistat suficient, ce-a vrut el din maldărul de lucrări întoarse cu faţa înspre perete,
dar nu l-am văzut cu mâna pe pensulă. Cu toate astea, nu puteam să nu bag de seamă ciudăţenia că
mâinile lui de pictor sunt curate, cu degete subţiri, nervoase, cu unghii îngrijite, ca de chirurg.
În aprilie 2016, Mihalache însufleţeşte din nou pereţii Galeriei Frunzetti din Bacău cu lumea lui himere
aflate în căutarea echilibrului cromatic, dezlănţuindu-se în nu mai puţin de 110 definiţii ale modului
de a privi obiecte şi locuri. Prodigiozitatea lui se arată în totala ei complexitate. Fie că abordează
peisaje rurale, maritime sau citatine, fie că transfigurează pe pânză imaginea unor obiecte casnice,
artistul demonstrează virtuozităţi cromatice remarcabile.
Prin echilibrul studiat al volumetriei şi prin petele generoase de culoare, aparent instinctual
împrăştiate, cadrele dezvăluie intimităţile evanescente ale obiectelor.
Între o imagine gravă, cu accente sobre, dramatice şi alta cu tente de o puritate acută, Mihalache intră
în carnea subiectelor dezvăluindu-le palpitul vital prin trăsături de penson viguroase şi sigure.
Mâna lui strecoară în imagine, cu un gest fin, insinuant, efemerul. Nu ni-l înfige în ochi, nu bravează,
nu-şi arată vâltoarea sângelui care-i pune muşchii-n mişcare, însă accentul acela cromatic e tocmai
nota de echilibru, cea prin care atingerea culorii evită drama şi încarcă tabloul cu o înţelepciune a
bunului simţ, nu doar a detaliului, ci a întregului ansamblu imagistic. Semnul liniştii planează peste
volumetria dispusă într-un ferm echilibru vizual, aşa cum ne-a obişnuit deja prin manifestările
anterioare.
Pe pânzele lui, joacă, într-o cadenţă numai de el ştiută, culori dezlănţuite într-o sarabandă nebună de
tuşe energice, de ciulendre, sârbe şi corăgheşti ancestrale, culoarea se dilată, se diluează până la
transparenă, dar îşi păstrează vigoarea din tub, ca într-o vrajă care nu poate fi ruptă de meandrele
realului. Paste groase, puternice îşi înmoaie expresia cu tuşe fine, luminiscente, care subliniază
contururile, ca în stampele japoneze.
Casele lui nu sunt luminate. Din ele iese lumina. Ele emană lumină. E o lumină de pace, tihnită, care
dă semn de sărbătoare în tot ce e viu. Extract de splendori. Poţi bănui că în fiecare din casele lui s-a
născut prunc frumos, drag şi luminos.
Dar unde-s oamenii care le-au ridicat? Putem să ni-i imaginăm: culeg roade din cireşul din spatele
casei, cosesc în fundul grădinii sau taie lemne-n pădurea din dreapta. Poate-s departe, la oraş, după
dealul care se bănuieşte după dealul ascuns în neguri cenuşii din planul secund. Aici, în casă, ploduţul
dă din mânuţe şi gângureşte ceva neînţeles din lumea din care-i tocmai venit. Ştim asta după căldura
care se simte ieşind din nuanţa luminii pe care-a pus-o Ion în fereastră. Nu-i de lumânare şi nici de
bec electric. E de măr şi de portocală. Miroase frumos a ceva neîntinat.
Într-o arhitectură aparte, fotoni solari strălucesc din ziduri, din acoperişuri şi din ferestre, în forma
dragostelor ce nu mor niciodată. Priveşti şi respiri oxigen ozon, levănţică, sănătate, suflet pur de copil.
Te simţi inundat cu endorfine.
Îl bănuiesc pe Ion Mihalache că, aidoma alchimiştilor, îşi diluează culorile cu un amestec secret de
hormoni care dau stări extatice şi trezesc în privitor memoria unor stări emoţionale în care te-ai simţit
solidar cu izbucnirea luminii în răsărit.
