dragostea asta era un orgasm dureros
dospit aiurea în mine ceva ca o flacără mistuitoare
neauzit plânsul mocnit nimeni nu-l simte
în trupul meu conexat la metastaze
cu unica funcţie de a umple cu sânge vasele
ah vasele acelea de cristal epidermic despre care
se dusese vestea în lumea întreagă
de câte cearcăne pot ele cuprinde
să le poarte de la inimă la inimă
de parcă-aş fi fost un frumos nenăscut
Dragostea aceea era patria mea de final
mi-am schimbat înfăţişarea ca să o apăr
copiii i-am alungat în deşert fără milă
neauzit plânsul mocnit nimeni nu-l simte
mi-am desenat riduri şi cicatrici roşii
mi-am scos dinţii şi conştiinţa la vedere
eram un condensator ce păstra pe vecie
ovaţiile mulţimii în ambalaj de plastic
mi-am vopsit părul în alb şi-am învăţat să merg
cu paşi rari căutând cei mai frumoşi scaieţi de pe marginea drumului
recunoscător secolului care nu face nimic pentru nimeni
neauzit plânsul mocnit nimeni nu-l simte
Totuşi prin ultimul fum interzis
desculţ în pijama pe zăpadă
Un apus aproape patetic dă să se nască
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu